SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 8743/03 prezentate de Jarmila BÁRTKOVÁ împotriva Republicii Cehe Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care a avut loc la 29 ianuarie 2008 într-o cameră compusă din Peer Lorenzen, președinte, Snejana Botousarova, Karel Jungwiert, Volodymyr Butkevych, Margarita Tsatsa-Nikolovska, Reit Maruste, Mark Villiger; judecătorii și ale Claudiei Westerdiek graffière de secțiune având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 7 martie 2003, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și de a lua în considerare în comun admisibilitatea și fondul cauzei, având în vedere decizia parțială din 13 septembrie 2005, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurenta, dl Jarmila Bártková, este resortisant ceh, născută în 1932 și rezidentă în Odry.
Ea este reprezentată în fața Curții de către domnul Hulík, avocat în barou ceh. A se vedea nota de subsol 1. Procedura de restituire a efectivului (n 6C 256/92) La 29 decembrie 1992, reclamanta a intentat împotriva unei cooperative agricole, a unei anumite și la tul cehe o acțiune de restituire a șeptelului viu și mort. După ce prima sa hotărâre din 16 martie 1995 a fost anulată, Tribunalul Districtual (Okresní soud) din Nový Jičín a făcut parțial dreptul la rejudecare, la 25 iulie 1997. Această hotărâre a fost reformată prin hotărârea tribunalului regional. (Krajský soud) d.Ostrava, care a fost ulterior anulată de Curtea Supremă (Nejvyší soud) printr-o nouă hotărâre din 26 octombrie 1999, care a fost pronunțată în forță de lucru judecat la 4 ianuarie 2000, Tribunalul Regional a confirmat hotărârea din 25 iulie 1997, prin care a solicitat cooperativei, în lichidare, să plătească o sumă de bani.
În pofida faptului că nu a primit suma alocată, recurenta nu a formulat o cerere de executare. La 7 decembrie 2001, aceasta a fost informată că falimentul cooperativei fusese pronunțat de către Tribunalul Regional al Comerțului (Krajský obchodní soud) d La 28 februarie 2001, reclamanta și-a declarat, prin urmare, creanța față de cooperativă în procedura de faliment și a fost informată ulterior că creanța sa fusese recunoscută. Conform informațiilor furnizate de guvern, procedura de faliment se desfășura într-un ritm susținut La 12 iulie 2005, a fost aprobat raportul final al administratorului judiciar al bunurilor cooperativei. În decembrie 2005, această procedură rămânea pendinte.
2. Procedura de declarare a unui act și de plată (n 13 C 1499/98) La 8 iulie 1998, recurenta a intentat o acțiune de plată a sumei acordate în procedura nr. 6 C 256/1992, pe care a îndreptat-o împotriva cooperativei agricole și împotriva societății anonime căreia cooperativa i-ar fi transmis bunurile sale. Această procedură a fost suspendată în așteptarea încheierii finale a procedurii nr. 6 C 256/1992. După ce două hotărâri negative ale Tribunalului de District au fost anulate în apel, acesta și-a dat a treia hotărâre, la 29 iunie 2005, prin care a acordat parțial dreptul recurentei. El a decis că actele juridice în temeiul cărora cooperativa a transmis anumite bunuri societății pe acțiuni erau lipsite de efect juridic asupra recurentei în calitate de creatoare a cooperativei; în ceea ce privește recuperarea creanței sale, Comisia a fost totuși retrimisă procedurii de faliment.
(3) Procedura în constatarea dreptului de proprietate asupra clădirilor (n 12 C 260/2000) După eșecul cererii sale de restituire, recurenta a intentat împotriva particularilor o acțiune în constatarea dreptului său de proprietate în temeiul codului civil, la 9 octombrie 2000. Hotărârea din 5 iunie 2003, prin care Tribunalul de District și-a respins acțiunea, a fost confirmată de Tribunalul Regional la 20 decembrie 2004. La 14 decembrie 2005, recursul în casarea recurentei a fost declarat inadmisibil de Curtea Supremă. 4. Procedura de rambursare a părții rezultate din transformarea cooperativei agricole (n 16 C 189/97) La 28 august 1997, recurenta a intentat o acțiune vizând rambursarea părții sale rezultate din transformarea cooperativei agricole, în lichidare.
Prin hotărârea din 19 octombrie 1998, tribunalul de district a dat dreptul la la . În urma recursului părții adverse, Tribunalul Regional a reformat această hotărâre prin respingerea cererii principale a reclamantei, la data de 20 aprilie 1999. Această hotărâre a fost anulată de Curtea Supremă la 26 octombrie 2000, dat fiind că falimentul cooperativei fusese declarat la 20 decembrie 2000, procedura a fost suspendată până la încheierea procedurii de faliment. La 18 ianuarie 2001, reclamanta și-a declarat creanța în procedura de faliment și a fost informată ulterior că creanța sa fusese recunoscută. Conform informațiilor furnizate de guvern, procedura de faliment se desfășura într-un ritm susținut (a se vedea mai sus).
Dreptul și practica internă relevantă Dreptul și practica internă relevante sunt descrise în hotărârea pronunțată în cauza Vokurka c. Republica Cehă 4052/02, §§ 11-24, 16 octombrie 2007). (1) Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, recurenta denunță durata excesivă a procedurilor menționate anterior; procedura nr. 1 ridică, de asemenea, întrebări sub aspectul dreptului la protecție judiciară efectivă. (2) Pe teren de la art. 1 din Protocolul nr. 1 lit. (3) În cele din urmă, aceasta se referă la art. 13 din Convenție pentru a se plânge de lipsa unei căi de atac efective. ÎN  1. În primul rând, cererea ridică întrebări pe teren la art. 6 alineatul (1) din Convenție, care dispune astfel Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) imparțială (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 1.1.
Recurenta se plânge în special de durata procedurilor urmate în speță, dintre care două (n 1 și 4) erau de facto suspendate în așteptarea încheierii procedurii de faliment împotriva cooperativei debitoare. În observațiile sale suplimentare, guvernul a informat Curtea că Legea nr. 160/2006 a fost adoptată, care a modificat legea 82/1998 și care permite acum justițiabililor să solicite o satisfacție rezonabilă în ceea ce privește prejudiciul moral cauzat de durata procedurii. El a solicitat Curții să aprecieze dacă mai mult de atât nu ar fi trebuit să declare inadmisibile pentru neobosirea căilor de atac interne toate cererile adresate împotriva Republicii Cehe referitoare la durata excesivă a procedurii.
Reclamanții au exercitat această nouă acțiune de despăgubire prin intermediul unei cereri adresate Ministerului Justiției la 26 martie 2007. La sfârșitul acestei cereri nu a fost încă adusă la cunoștința Curții. recurenta a exercitat această nouă acțiune de despăgubire prin depunerea unei cereri către Ministerul Justiției la data de 1 noiembrie 2006, în care se referea la observațiile părților prezentate Curții, precum și la cererea sa de satisfacție echitabilă (inclusiv daunele materiale și morale). La sfârșitul acestei cereri nu a fost încă adusă la cunoștința Curții. Trebuie remarcat faptul că în Decizia Vokurka c. Republica Cehă (citată mai întâi), Curtea a considerat că acțiunea introdusă în ordinea juridică cehă prin amendamentul nr. 160/2006 la Legea nr. 82/1998 era efectivă și accesibilă pentru a denunța depășirea perioadei de timp rezonabilă, în orice procedură judiciară care intră în domeniul de aplicare al articolului 1 din Convenție.
Curtea a precizat, de asemenea, că a fost necesar să se solicite ca instanțele judecătorești să aibă competența de a exercita o acțiune în despăgubire îndreptată împotriva statului ceh atunci când o cauză apare în ceea ce privește cuantumul despăgubirii acordate de Ministerul Justiției sau atunci când nu se acordă nici o despăgubire de către Ministerul Justiției. În speță, recurenta a solicitat Ministerului Justiției să îi aloce o satisfacție rezonabilă în temeiul Legii nr. 82/1998, la 1 Noiembrie 2006. Întrucât Curtea nu a fost până în prezent informată cu privire la poziția adoptată de minister, aceasta pare prematură și constată, de asemenea, că, în cazul în care rezultatul acestei cereri trebuie să fie nesatisfăcător pentru reclamantă, în sensul art. 15 alin. (2) din Legea nr. 82/1998, aceasta ar trebui să introducă o acțiune în despăgubire la instanța competentă, în condițiile prevăzute de legea menționată anterior.
În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 1 și 4 din Convenție. 1.2. În momentul în care a adus cererea la cunoștința guvernului, Curtea a invitat instanța să se pronunțe asupra duratei procedurii nr. 1 și sub aspectul mai general al dreptului la o protecție judiciară efectivă, menționând că reclamanta nu a obținut încă plata sumei acordate prin hotărârea din 26 octombrie 1999. Guvernul excită de la neobosirea căilor de atac interne, în măsura în care reclamanta nu a invocat această cauză în fața Curții Constituționale Cehe; el subliniază apoi că, între 4 ianuarie 2000, data la care hotărârea din 26 octombrie 1999 a fost pronunțată în forță de lucru judecat, iar la 20 decembrie 2000, data declarației de faliment a cooperativei, recurenta nu a depus o cerere de executare.
Din moment ce nu a fost inițiată nicio procedură de executare în speță, dreptul recurentei la o protecție judiciară efectivă nu putea fi încălcat. În plus, recurenta a inițiat, în 1998, o procedură în nulitatea unui act și ca plată a sumei acordate prin hotărârea din 26 octombrie 1999 (citată sub n 2), care rămânea pendinte în momentul redactării observațiilor guvernului; în cele din urmă, potrivit guvernului, era necesar să se ia în considerare procedura de faliment a cooperativei, la care recurenta ar putea recupera cel puțin o parte din creanța sa. Recurenta nu și-a prezentat poziția în termenul stabilit de Curte.
Curtea nu consideră că este necesar să se examineze problema eficienței în speță a unei eventuale acțiuni constituționale, deoarece, în orice caz, nu se poate admite … 1 din Convenție, impune statului să aibă un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectarea obligațiilor pozitive care îi revin (Ruianu c. România 34467/97, § 66, 17 iunie 2003). În acest caz, debitorul este un particular, nu o autoritate a statului.
Prin urmare, statul, în calitate de depozitar al forței publice, era obligat să pună la dispoziție dispoziția recurentei un sistem care să îi permită să obțină de la debitorul privat plata sumei alocate de instanță (a se vedea, mutatis mutandis, Dachar c. Franța (dec.), nr 42338, 6 iunie 2000). Cu toate acestea, acesta nu poate fi tras la răspundere pentru o eventuală neplățire a creanței datorate insolvenței acestui debitor privat (a se vedea mutatis mutandis, Sangier c. Franța 50342/99, § 39, 27 mai 2003). În prezenta cauză, trebuie să se subscrie la teza guvernului pârât potrivit căreia ordinea juridică cehă oferea Cu toate acestea, înainte de 20 decembrie 2000, recurenta nu a inițiat procedura de faliment sau a participat ulterior la procedura de faliment și a profitat de aceasta prin intermediul unei proceduri de executare (înainte de 20 decembrie 2000), ceea ce depinde de rezultatul procedurii de faliment, care a rămas în curs de desfășurare în decembrie 2005. În aceste împrejurări, Curtea consideră că statul membru în cauză este achitat de obligațiile pozitive care rezultă pentru acesta din art. 6 alineatul (1) din Convenție.
Prin urmare, este în mod evident nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alineatul (4) din Convenție. (2) În al doilea rând, recurenta cu privire la posibilitatea de a beneficia de sumele alocate în procedurile nr. 1 și 4. În acest sens, aceasta invocă art. 1 din Protocolul 1, formulat după cum urmează: Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi.
Guvernul excită neobosirea căilor de atac interne, din cauza faptului că reclamanta a invocat această cauză în fața Curții Constituționale. În caz contrar, consideră că mai mult nu este necesar să se procedeze la o examinare separată a acestui aspect, strâns legată de cel întemeiat pe durata procedurilor menționate (a se vedea, mutatis mutandis Bečvářářová c. Republica Cehă, n 585/85/00, § 55, 14 decembrie 2004). Curtea ia notă de faptul că prezenta cauză a recurentei se limitează la a beneficia de utilizarea bunurilor sale până la încheierea procedurii de faliment împotriva cooperativei debitoare. Or, potrivit jurisprudenței Curții, repercusiunile patrimoniale negative cauzate eventual de durata excesivă a unei proceduri sunt de să ia în considerare din punct de vedere juridic examinarea ui ui de la art. 1 din Convenție.
Curtea constată, de asemenea, că Legea nr. 82/1998 permite justițiabililor să solicite, de asemenea, repararea prejudiciului material cauzat de o neregulă în decizia sau în desfășurarea procedurii. cererea sa de satisfacție echitabilă în ceea ce privește daunele materiale și morale, recurenta pare să fi invocat această pretenție; în măsura în care acest motiv se confundă, prin urmare, cu cel examinat pe teren la art. 6 alin. (1) din Convenție, acesta trebuie declarat inadmisibil din același motiv. În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 alin. (1) și (4) din Convenție. (3) În sfârșit, recurenta se plânge că dreptul intern nu i-a oferit nicio cale de atac în vederea remedierii obiecțiilor sale.
Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate, are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Curtea amintește că, în cauza Vokurka c. Republica Cehă (decizie menționată mai sus), că acțiunea de despăgubire prevăzută de Legea 82/1998 în versiunea modificată ar putea remedia nerespectarea obligației de a se acorda o perioadă de timp rezonabilă în sensul articolului 1 din Convenție. Pe de altă parte, această acțiune permite justițiabililor să solicite, de asemenea, repararea prejudiciului material cauzat de durata unei proceduri, prejudicii pe care recurenta pare să le vizeze prin afirmațiile sale formulate pe teren la art. 1 din Protocolul nr Există, prin urmare, în ordinea juridică cehă o acțiune efectivă, de care reclamanta a profitat, de altfel,.
În consecință, în sensul art. 35 alin. (3) și trebuie să fie respins în conformitate cu art. 35 alin. (4) din Convenție. (4) În consecință, trebuie să se pună capăt aplicării art. 3 din Convenție și să se declare restul cererii inadmisibile. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară restul cererii inadmisibile. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Module Președinte
de la requête n o 8743/03 présentée par Jarmila BÁRTKOVÁ contre la République tchèque La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 29 janvier 2008 en une chambre composée de : Peer Lorenzen, président, Snejana Botoucharova, Karel Jungwiert, Volodymyr Butkevych, Margarita Tsatsa-Nikolovska, Rait Maruste, Mark Villiger, juges, et de Claudia Westerdiek , greffière de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 7 mars 2003, Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire, Vu la décision partielle du 13 septembre 2005, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT La requérante, M me Jarmila Bártková, est une ressortissante tchèque, née en 1932 et résidant à Odry.
Elle est représentée devant la Cour par M e M. Hulík, avocat au barreau tchèque. Le gouvernement tchèque (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. V.A. Schorm. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. 1. Procédure portant sur la restitution du cheptel (n o 6C 256/92) Le 29 décembre 1992, la requérante intenta contre une coopérative agricole, une particulière et l’Etat tchèque une action tendant à la restitution du cheptel vif et mort.
Après que son premier jugement du 16 mars 1995 fut annulé, le tribunal de district (Okresní soud) de Nový Jičín fit partiellement droit à l’intéressée, le 25 juillet 1997. Ce jugement fut réformé par l’arrêt du tribunal régional (Krajský soud) d’Ostrava, lequel fut ensuite annulé par la Cour suprême (Nejvyšší soud) . Par un nouvel arrêt du 26 octobre 1999, passé en force de chose jugée le 4 janvier 2000, le tribunal régional confirma le jugement du 25 juillet 1997, enjoignant à la coopérative, en liquidation, de verser à l’intéressée une somme d’argent. Bien qu’elle n’obtînt pas la somme adjugée, la requérante ne forma pas de demande d’exécution. Le 7 décembre 2001, elle fut informée que la faillite de la coopérative avait été prononcée par le tribunal régional du commerce (Krajský obchodní soud) d’Ostrava, le 20 décembre 2000. Le 28 février 2001, la requérante déclara donc sa créance envers la coopérative dans la procédure de faillite.
Elle fut informée par la suite que sa créance avait été reconnue. Selon les informations fournies par le Gouvernement, la procédure de faillite se déroulait à un rythme soutenu ; le 12 juillet 2005, le rapport final de l’administrateur judiciaire des biens de la coopérative fut approuvé. En décembre 2005, cette procédure restait pendante. 2. Procédure en nullité d’un acte et en paiement (n o 13 C 149/98) Le 8 juillet 1998, la requérante intenta une action en paiement de la somme adjugée dans la procédure n o 6 C 256/1992, qu’elle dirigea contre la coopérative agricole ainsi que contre la société anonyme à laquelle la coopérative aurait transmis ses biens. Cette procédure fut suspendue dans l’attente de l’issue définitive de la procédure n o 6 C 256/1992.
Après que deux jugements négatifs du tribunal de district furent annulés en appel, celui-ci rendit son troisième jugement, le 29 juin 2005, par lequel il fit partiellement droit à la requérante. Il décida que les actes juridiques en vertu desquels la coopérative avait transmis certains biens à la société anonyme était dépourvus d’effet juridique à l’égard de la requérante en tant que créancière de la coopérative ; quant au recouvrement de sa créance, l’intéressée fut néanmoins renvoyée à la procédure de faillite. La requérante interjeta appel, qui restait pendant, en décembre 2005, devant le tribunal régional.
3. Procédure en constatation du droit de propriété sur des immeubles (n o 12 C 260/2000) Après l’échec de sa demande de restitution, la requérante intenta contre des particuliers une action en constatation de son droit de propriété en vertu du code civil, en date du 9 octobre 2000. Le jugement du 5 juin 2003, par lequel le tribunal de district rejeta son action, fut confirmé par le tribunal régional le 20 décembre 2004. Le 14 décembre 2005, le pourvoi en cassation de la requérante fut déclaré non admissible par la Cour suprême. 4. Procédure tendant au remboursement de la part résultant de la transformation de la coopérative agricole (n o 16 C 189/97) Le 28 août 1997, la requérante intenta une action visant le remboursement de sa part résultant de la transformation de la coopérative agricole, en liquidation.
Par le jugement du 19 octobre 1998, le tribunal de district fit droit à l’intéressée. A la suite de l’appel de la partie adverse, le tribunal régional réforma ce jugement en rejetant la demande principale de la requérante, le 20 avril 1999. Cet arrêt fut annulé par la Cour suprême le 26 octobre 2000. Etant donné que la faillite de la coopérative avait été déclarée, le 20 décembre 2000, la procédure fut suspendue jusqu’à la fin de la procédure de faillite. Le 18 janvier 2001, la requérante déclara sa créance dans la procédure de faillite. Elle fut informée par la suite que sa créance avait été reconnue. Selon les informations fournies par le Gouvernement, la procédure de faillite se déroulait à un rythme soutenu (voir ci-dessus).
B. Le droit et la pratique internes pertinents Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans la décision rendue dans l’affaire Vokurka c. République tchèque (n o 40552/02, §§ 11-24, 16 octobre 2007). GRIEFS 1. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante dénonce la durée excessive des procédures ci-dessus exposées ; la procédure n o 1 soulève également des questions sous l’angle du droit à une protection judiciaire effective. 2. Sur le terrain de l’article 1 du Protocole n o 1, l’intéressée se plaint de l’impossibilité de jouir des sommes adjugées dans les procédures n os 1 et 4. 3. Elle invoque enfin l’article 13 de la Convention pour se plaindre de l’absence de recours effectif.
EN DROIT 1. En premier lieu, la requête soulève des questions sur le terrain de l’article 6 § 1 de la Convention, qui dispose ainsi : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) impartial (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » 1.1. La requérante se plaint notamment de la durée des procédures suivies en l’espèce, dont deux (n os 1 et 4) étaient de facto suspendues dans l’attente de la clôture de la procédure de faillite menée à l’encontre de la coopérative débitrice. Dans ses observations complémentaires, le Gouvernement a informé la Cour que la loi n o 160/2006 avait été adoptée, portant amendement à la loi n o 82/1998 et permettant désormais aux justiciables de réclamer une satisfaction raisonnable au titre du préjudice moral causé par la durée de la procédure.
Il a demandé à la Cour d’apprécier s’il n’y avait pas lieu de déclarer irrecevables pour non-épuisement des voies de recours internes toutes les requêtes dirigées contre la République tchèque relatives à la durée excessive de la procédure. Les requérants ont exercé ce nouveau recours indemnitaire en adressant une demande au ministère de la Justice en date du 26 mars 2007. L’issue de cette demande n’a pas encore été portée à la connaissance de la Cour. La requérante a exercé ce nouveau recours indemnitaire en adressant une demande au ministère de la Justice en date du 1 er novembre 2006, dans laquelle elle se référait aux observations des parties présentées à la Cour ainsi qu’à sa demande de satisfaction équitable (incluant les dommages matériel et moral).
L’issue de cette demande n’a pas encore été portée à la connaissance de la Cour. Il convient de noter que dans la décision Vokurka c. République tchèque (précitée), la Cour a considéré que le recours introduit dans l’ordre juridique tchèque par l’amendement n o 160/2006 à la loi n o 82/1998 était effectif et accessible pour dénoncer le dépassement du « délai raisonnable » dans toute procédure judiciaire tombant dans le champ d’application de l’article 6 § 1 de la Convention. La Cour a également précisé qu’il y avait lieu d’exiger des requérants qu’ils saisissent un tribunal compétent d’une action en dommages-intérêts dirigée contre l’Etat tchèque lorsqu’une contestation surgit quant au montant de l’indemnisation allouée par le ministère de la Justice ou lorsqu’aucune indemnisation n’est accordée par ce dernier.
En l’espèce, la requérante a demandé au ministère de la Justice de lui allouer une satisfaction raisonnable en vertu de la loi n o 82/1998, le 1 er novembre 2006. Etant donné que la Cour n’a pas été jusqu’à présent informée de la position prise par le ministère, le grief semble prématuré. Elle constate par ailleurs que, au cas où l’issue de ladite demande devait s’avérer insatisfaisante pour la requérante, au sens de l’article 15 § 2 de la loi n o 82/1998, celle-ci devrait introduire une action en dommages-intérêts auprès du tribunal compétent, dans les conditions prévues par ladite loi. Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
1.2. Lorsqu’elle a porté la requête à la connaissance du Gouvernement, la Cour l’a invité à s’exprimer sur la durée de la procédure n o 1 également sous l’angle plus général du droit à une protection judiciaire effective, relevant que la requérante n’avait toujours pas obtenu le paiement de la somme adjugée par l’arrêt du 26 octobre 1999. Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes, en ce que la requérante n’a pas soulevé ce grief devant la Cour constitutionnelle tchèque. Il souligne ensuite qu’entre le 4 janvier 2000, date à laquelle l’arrêt du 26 octobre 1999 est passé en force de chose jugée, et le 20 décembre 2000, date de la déclaration de faillite de la coopérative, la requérante n’a pas introduit de demande d’exécution.
Dès lors qu’aucune procédure d’exécution n’a été engagée en l’espèce, le droit de la requérante à une protection judiciaire effective ne pouvait pas être enfreint. De plus, la requérante a engagé en 1998 une procédure en nullité d’un acte et en paiement de la somme adjugée par l’arrêt du 26 octobre 1999 (citée sous n o 2), laquelle restait pendante au moment de la rédaction des observations du Gouvernement. Enfin, il était nécessaire, selon le Gouvernement, de prendre en compte la procédure de faillite de la coopérative, à l’issue de laquelle la requérante pourrait recouvrer au moins une partie de sa créance. La requérante n’a pas présenté sa position dans le délai imparti par la Cour. La Cour n’estime pas nécessaire d’examiner la question de l’efficacité en l’espèce d’un éventuel recours constitutionnel car, en tout état de cause, le grief de la requérante est irrecevable pour d’autres motifs indiqués ci-dessous.
La Cour rappelle que le droit d’accès à la justice, garanti par l’article 6 § 1 de la Convention, impose à l’Etat de se doter d’un arsenal juridique adéquat et suffisant pour assurer le respect des obligations positives qui lui incombent ( Ruianu c. Roumanie , n o 34647/97, § 66, 17 juin 2003). En l’occurrence, le débiteur est un particulier, et non une autorité de l’Etat.
Dès lors, l’Etat, en sa qualité de dépositaire de force publique, était obligé de mettre à la disposition de la requérante un système lui permettant d’obtenir du débiteur privé le paiement de la somme allouée par le tribunal (voir, mutatis mutandis, Dachar c. France (déc.), n o 42338/98, 6 juin 2000). Il ne saurait cependant être tenu responsable d’un éventuel défaut de paiement de la créance dû à l’insolvabilité de ce débiteur « privé » (voir, mutatis mutandis, Sanglier c. France , n o 50342/99, § 39, 27 mai 2003). Dans la présente affaire, il convient de souscrire à la thèse du Gouvernement défendeur selon laquelle l’ordre juridique tchèque offrait à l’intéressée la possibilité de recouvrer sa créance, que ce soit par le biais d’une procédure d’exécution (avant le 20 décembre 2000) que la requérante n’a cependant pas engagée, ou en participant ensuite à la procédure de faillite, ce dont elle a tiré parti.
Le sort de sa prétention dépend donc du résultat de la procédure de faillite, laquelle restait pendante en décembre 2005. Dans ces circonstances, la Cour estime que l’Etat défendeur s’est acquitté des obligations positives résultant pour lui de l’article 6 § 1 de la Convention. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3, et doit être rejeté en application de l’article 35 § 4 de la Convention. 2. En deuxième lieu, la requérante dénonce l’impossibilité de jouir des sommes adjugées dans les procédures n os 1 et 4. Elle invoque à cet égard l’article 1 du Protocole o 1, libellé comme suit : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens.
Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes, faute pour la requérante d’avoir soulevé ce grief devant la Cour constitutionnelle.
A défaut, il estime qu’il n’y a pas lieu de procéder à un examen séparé de ce grief, étroitement lié à celui tiré de la durée desdites procédures (voir, mutatis mutandis , Bečvář et Bečvářová c. République tchèque , n o 58358/00, § 55, 14 décembre 2004). La Cour note que le présent grief de la requérante se limite à l’impossibilité de bénéficier de l’usage de ses biens en attendant l’issue de la procédure de faillite menée contre la coopérative débitrice. Or, selon la jurisprudence de la Cour, les répercussions patrimoniales négatives éventuellement provoquées par la durée excessive d’une procédure sont à prendre en considération sous l’angle de l’examen du grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention.
La Cour observe par ailleurs que la loi n o 82/1998 permet aux justiciables de réclamer également la réparation du dommage matériel causé par une irrégularité dans la décision ou la conduite de la procédure. S’étant référée dans sa demande adressée au ministère de la Justice en vertu de ladite loi à sa demande de satisfaction équitable au titre des dommages matériel et moral, la requérante semble avoir fait valoir cette prétention. Dans la mesure où ce grief se confond donc avec celui examiné sur le terrain de l’article 6 § 1 de la Convention, il convient de le déclarer irrecevable pour le même motif. Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
3. La requérante se plaint enfin que le droit interne ne lui offrait aucun recours en vue de remédier à ses griefs. Elle invoque sur ce point l’article 13 de la Convention, qui dispose ainsi : « Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles. » La Cour rappelle avoir considéré, dans l’affaire Vokurka c. République tchèque (décision précitée), que le recours indemnitaire prévu par la loi n o 82/1998 dans sa version amendée était susceptible de redresser le non-respect de l’exigence de « délai raisonnable » au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.
Par ailleurs, ce recours permet aux justiciables de réclamer également la réparation du dommage matériel causé par la durée d’une procédure, dommage que la requérante semble viser par ses allégations formulées sur le terrain de l’article 1 du Protocole n o 1. Il existe donc dans l’ordre juridique tchèque un recours effectif, dont la requérante a d’ailleurs tiré parti. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3, et doit être rejeté en application de l’article 35 § 4 de la Convention. 4. En conséquence, il convient de mettre fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention et de déclarer le restant de la requête irrecevable. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare le restant de la requête irrecevable.
Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Greffière Président