ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2604/2015

Decizia nr. 2604/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta Uniunea Sindicală „Didactica” Vaslui, în numele membrului său de sindicat A., a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Educației Naționale, Inspectoratul Școlar Județean Vaslui și Liceul Teoretic „B.” Vaslui, solicitând obligarea primului pârât la recunoașterea diplomei de licența și a foii matricole eliberate de către Universitatea „C.” sus-numitei, a celui de-al doilea la repunerea în drepturi a acesteia, prin admiterea dosarului pentru înscrierea și susținerea examenului de titularizare în sesiunea 2014 - 2015 și, respectiv a celui de-al treilea pârât, la anularea, în parte, a Hotărârii din data de 31 mai 2013 a Consiliului de Administrație al Liceului Teoretic „B.” Vaslui.

1.2. Soluția instanței de fond

Prin Sentința nr. 159 din 18 octombrie 2013, Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins cererea de chemare în judecată, ca atare.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta, invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, și solicitând casarea hotărârii atacate și admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului sunt reiterate apărările de fond invocate în fața primei instanțe, susținându-se, în esență, că acțiunea este „perfect legală și întemeiată”, în raport cu toți pârâții din cauză. Prin motivele de recurs nu sunt formulate critici efective ale soluției de admitere a excepției de inadmisibilitate a acțiunii, pronunțate de prima instanță, ci sunt dezvoltate argumente privind „legalitatea și temeinicia” cererii de chemare în judecată.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.

Prin cererea de chemare în judecată, s-a solicitat obligarea Ministerului Educației Naționale la recunoașterea diplomei de licența și a foii matricole eliberate de către Universitatea „C.” numitei A., a Inspectoratului Școlar Județean Vaslui la repunerea în drepturi a acesteia, prin admiterea dosarului pentru înscrierea și susținerea examenului de titularizare în sesiunea 2014 - 2015, și a Liceului Teoretic „B.” Vaslui la anularea, în parte, a Hotărârii din data de 31 mai 2013 a Consiliului de Administrație al liceului.

Potrivit prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, „Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public”.

Din lecturarea textului legal citat, ce constituie temeiul oricărei acțiuni formulate în contencios administrativ, rezultă că actul vătămător al dreptului sau interesului legitim invocat de o persoană în cadrul unei astfel de acțiuni și a cărui anulare poate fi solicitată pe această cale este exclusiv un „act administrativ”.

Acest „act administrativ” este definit de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din aceeași lege, ca fiind „actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naștere, modificând sau stingând raporturi juridice”.

Or, așa cum în mod corect a reținut și prima instanță de judecată, primul capăt de cerere este inadmisibil, în raport cu dispozițiile legale citate, întrucât din actele dosarului și din analiza prevederilor legale incidente nu rezultă obligația Ministerului Educației Naționale de a „recunoaște”, prin emiterea unui alt act administrativ sau printr-o altă formalitate, o diplomă de licență, care constituie, ea însăși, un act administrativ, care se bucură de prezumția de legalitate.

Într-adevăr, raportat la normele care reglementează atribuțiile ministerului intimat, cuprinse în Legea educației naționale nr. 1/2011, H.G. nr. 185/2013 privind organizarea și funcționarea Ministerului Educației Naționale, în vigoare la data formulării acțiunii, precum și în celelalte reglementări legale relevante pentru speță, respectiv Ordinul MECTS nr. 2284/2007 pentru aprobarea Regulamentului privind regimul actelor de studii în învățământul superior și Legea învățământului, nr. 84/1995, în vigoare la data eliberării diplomei de licență, nu se poate reține că ministerul intimat are vreo atribuție de a emite acte ulterioare, prin care să recunoască diploma de licență și suplimentul la diplomă, acte deja eliberate de instituțiile de învățământ superior cu aprobarea ministerului, fiind tipărite pe formularele tipizate emise de acesta.

Diploma de licență este, așadar, un document oficial și, câtă vreme nu a fost revocată de emitent sau anulată irevocabil prin hotărâre judecătorească, se prezumă că a fost eliberată în condiții de legalitate, deci produce efecte juridice sub aspectul drepturilor ce decurg din ea.

Diplomele de licență obținute în România sunt recunoscute de plin drept, fără a fi necesară îndeplinirea vreunei unei alte formalități, cum ar fi emiterea unui act de recunoaștere/validare de către ministerul de resort, diploma de licență fiind ea însăși un act administrativ care se bucură de prezumția de autenticitate, în sensul că emană în mod real de la emitent, prezumția de veridicitate, în sensul că actul reflectă în mod real ceea ce a stabilit autoritatea emitentă, și prezumția de legalitate, în sensul că actul a fost emis cu respectarea tuturor condițiilor de fond și de formă prevăzute de lege, fiind titlu executoriu în baza căruia se inițiază procedura executării silite cu obligația corelativă a adresanților de a respecta și pune în aplicare dispozițiile acestuia.

Prin urmare, atâta vreme cât diploma de licență nu este desființată prin intermediul căilor prevăzute de lege, aceasta se bucură de cele trei prezumții, sus-menționate, inclusiv prezumția de legalitate, care presupune obligația celor cărora le este opus actul administrativ de a respecta și pune în aplicare dispozițiile acestuia.

Prin cel de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată, se solicită obligarea Inspectoratului Școlar Județean Vaslui, prin centrul de concurs care se presupune că va fi organizat în viitor, în sesiunea 2014 - 2015, la repunerea în drepturi a membrului de sindicat, prin admiterea dosarului pentru înscrierea și susținerea examenului de titularizare în sesiunea viitoare.

Or, conform dispozițiilor art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., republicat, una din condițiile necesare pentru existența dreptului la acțiune este cea privind interesul de a promova acțiunea, condiție generală care vizează orice cerere formulată în justiție și care se impune a fi îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluționării cauzei. Interesul trebuie să fie legitim, personal și direct, precum și născut și actual, această din urmă condiție presupunând ca interesul să existe la momentul în care este formulată cererea.

În cauză, însă, interesul pentru cel de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată nu este actual, întrucât vizează un eveniment viitor și incert, respectiv eventualitatea organizării de către pârât, în viitor, a unui examen.

În ceea ce privește cel de-al treilea capăt de cerere al acțiunii - obligarea Liceului Teoretic „B.” Vaslui la anularea hotărârii Consiliului de Administrație din 31 mai 2013, în mod corect a reținut prima instanță că este inadmisibil, de vreme ce se solicită instanței de judecată obligarea instituției pârâte la anularea propriei hotărâri, prin care s-a soluționat contestația formulată de către reclamantă.

Într-adevăr, acest din urmă capăt de cerere nu se circumscrie obiectului acțiunii în contencios administrativ, astfel cum acesta este reglementat de dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în temeiul cărora o persoană „se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului”, iar nu pentru obligarea autorității pârâte la anularea actului administrativ de aceasta emis.

Pentru considerentele arătate, reținând netemeinicia motivelor de casare, se va respinge ca nefondat recursul, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., cu consecința menținerii, ca fiind legală și temeinică, a sentinței pronunțate de prima instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Uniunea Sindicală „Didactica” Vaslui împotriva Sentinței nr. 159 din 18 octombrie 2013 a Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 iunie 2015.

Procesat de GGC - LM