ÎCCJ, decizie (scj.ro #85380)

Mandat de aducere emis de Parchet. Neîndeplinirea condițiilor actului administrativ, prevăzute de Legea nr.29/1990. Legea nr.29/1990 , art.1 În raport cu reglementarea de ansamblu dată Ministerului Public și structurilor sale componente, prin dispozițiile legii de organizare judecătorească, acesta face parte din autoritatea judecătorească și nu din categoria organelor administrației publice. Prin urmare, așa cum s-a reținut în mod corect de către prima instanță, actele emise de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța, în speță, mandatele de aducere emise de acesta, nu pot fi supuse controlului instanțelor de contencios administrativ, nefiind întrunită condiția impusă de art.1 din Legea nr.29/1990 privind calitatea autorității emitente.

(Secția de contencios administrativ, decizia nr.3061din 7 octombrie 2003) Reclamantul R.Ș. a chemat în judecată Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța, solicitând următoarele: - anularea mandatelor de aducere emise de pârât pentru zilele de 29 noiembrie 2001 și 6 decembrie 2001 și constatarea nulității absolute a acestora; - anularea raportului de expertiză medico-legală efectuat de Laboratorul medico-legal Constanța, la cererea procurorului și nu a președintelui de instanță; - obligarea la plata de despăgubiri în sumă de 500 milioane lei și daune morale în cuantum de 366 milioane lei. Motivându-și acțiunea, reclamantul a arătat că, în baza mandatelor de aducere emise de către pârât, la datele de 29 noiembrie și 6 decembrie 2001, a fost luat cu forța și silit să meargă la Laboratorul de medicină legală Constanța pentru expertizare, ceea ce i-a provocat prejudicii, întrucât are probleme de sănătate.

Având în vedere că mandatele de aducere sunt acte administrative și care nu i-au fost comunicate, solicită constatarea nulității absolute a acestora. Curtea de Apel Constanța, Secția de contencios administrativ a respins acțiunea ca inadmisibilă, reținând că nici mandatele de aducere, nici raportul de expertiză medico-legală (care nu a fost depus la dosar), nu sunt acte administrative în accepțiunea dispozițiilor art.1 din Legea nr.29/1990, nefiind întrunite cerințele prevăzute de acest text. Împotriva sentinței a declarat recurs, în termen legal, reclamantul R.Ș., invocând prevederile art.304 pct.7-10 din C. proc. civ.

Recurentul a susținut, în esență, că instanța de fond a interpretat eronat actul dedus judecății, schimbându-i natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, deoarece mandatele de aducere sunt totuși acte administrative supuse controlului judecătoresc al instanței de contencios administrativ și nu cum a reținut instanța , respectiv o modalitate de aducere a martorilor sau altor părți care lipsesc de la judecată sau nu se prezintă în fața organelor de urmărire penală. Așa cum a dovedit, recurentul nu s-a aflat în nici una dintre aceste situații, dimpotrivă, nu a primit nici o invitație la organele menționate căreia să nu-i fi dat curs. A urmat procedura administrativă prealabilă de contestare a actelor pe care le consideră a avea natură administrativă, instanța respingându-i în mod nelegal și nejustificat acțiunea ca inadmisibilă.

Recursul nu este fondat. În raport cu reglementarea de ansamblu dată Ministerului Public și structurilor sale componente, prin dispozițiile legii de organizare judecătorească, acesta face parte din autoritatea judecătorească și nu din categoria organelor administrației publice. Prin urmare, așa cum s-a reținut în mod corect de către prima instanță, actele emise de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța – în speță, mandatele de aducere emise de acesta – nu pot fi supuse controlului instanțelor de contencios administrativ, nefiind întrunită condiția impusă de art.1 din Legea nr.29/1990 privind calitatea autorității emitente. Pe de altă parte, instanța fiind sesizată cu acțiunea formulată de reclamant, avea îndatorirea, conform art.137 alin.1 din C. proc.

civ., să se pronunțe mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și a celor de fond, care fac de prisos, în tot sau în parte, cercetarea în fond a pricinii. Deci, constatându-se că tipul de act ce formează obiectul litigiului nu poate fi atacat pe calea contenciosului administrativ și că, din această cauză, acțiunea urmează a fi respinsă, nu se mai impunea nici examinarea fondului litigiului . Din acest motiv, referirea la situațiile de fapt și la înscrisurile prezentate de recurentul-reclamant era inutilă, fiindcă nu putea să conducă la o altă soluție. Așa fiind, nu se poate reține că instanța a interpretat greșit actul dedus judecății, hotărârea este nemotivată, este lipsită de temei legal sau nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare sau unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, sentința fiind legală și temeinică.

Față de cele expuse, recursul a fost respins ca nefondat.