ÎCCJ, decizie (scj.ro #85380)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #85380) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Mandat
de aducere emis de Parchet. Neîndeplinirea condițiilor actului administrativ,
prevăzute de Legea nr.29/1990.
Legea
nr.29/1990
, art.1
În raport cu reglementarea de ansamblu dată Ministerului Public și structurilor
sale componente, prin dispozițiile legii de organizare judecătorească, acesta
face parte din autoritatea judecătorească și nu din categoria organelor
administrației publice. Prin urmare, așa cum s-a reținut în mod corect de către
prima instanță, actele emise de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța, în
speță, mandatele de aducere emise de acesta, nu pot fi supuse controlului
instanțelor de contencios administrativ, nefiind întrunită condiția impusă de
art.1 din Legea nr.29/1990 privind calitatea autorității emitente.
(Secția de contencios administrativ, decizia nr.3061din 7
octombrie 2003)
Reclamantul R.Ș. a chemat în judecată Parchetul de pe lângă Tribunalul
Constanța, solicitând următoarele:
- anularea mandatelor de aducere emise de pârât pentru zilele de 29 noiembrie
2001 și 6 decembrie 2001 și constatarea nulității absolute a acestora;
- anularea raportului de expertiză medico-legală efectuat de Laboratorul
medico-legal Constanța, la cererea procurorului și nu a președintelui de
instanță;
- obligarea la plata de despăgubiri în sumă de 500 milioane lei și daune morale
în cuantum de 366 milioane lei.
Motivându-și acțiunea, reclamantul a arătat că, în baza mandatelor de aducere
emise de către pârât, la datele de 29 noiembrie și 6 decembrie 2001, a
fost luat cu forța și silit să meargă la Laboratorul de medicină legală
Constanța pentru expertizare, ceea ce i-a provocat prejudicii, întrucât are
probleme de sănătate.
Având în vedere că mandatele de aducere sunt acte administrative și care nu
i-au fost comunicate, solicită constatarea nulității absolute a acestora.
Curtea de Apel Constanța, Secția de contencios administrativ a respins acțiunea
ca inadmisibilă, reținând că nici mandatele de aducere, nici raportul de
expertiză medico-legală (care nu a fost depus la dosar), nu sunt acte
administrative în accepțiunea dispozițiilor art.1 din Legea nr.29/1990, nefiind
întrunite cerințele prevăzute de acest text.
Împotriva sentinței a declarat recurs, în termen legal, reclamantul R.Ș.,
invocând prevederile art.304 pct.7-10 din C. proc. civ.
Recurentul a susținut, în esență, că instanța de fond a interpretat eronat
actul dedus judecății, schimbându-i natura ori înțelesul lămurit și vădit
neîndoielnic al acestuia, deoarece mandatele de aducere sunt totuși acte
administrative supuse controlului judecătoresc al instanței de contencios
administrativ și nu cum a reținut instanța , respectiv o modalitate de aducere
a martorilor sau altor părți care lipsesc de la judecată sau nu se
prezintă în fața organelor de urmărire penală.
Așa cum a dovedit, recurentul nu s-a aflat în nici una dintre aceste
situații, dimpotrivă, nu a primit nici o invitație la organele menționate
căreia să nu-i fi dat curs.
A urmat procedura administrativă prealabilă de contestare a actelor pe care le
consideră a avea natură administrativă, instanța respingându-i în mod nelegal
și nejustificat acțiunea ca inadmisibilă.
Recursul nu este fondat.
În raport cu reglementarea de ansamblu dată Ministerului Public și structurilor
sale componente, prin dispozițiile legii de organizare judecătorească, acesta
face parte din autoritatea judecătorească și nu din categoria organelor
administrației publice. Prin urmare, așa cum s-a reținut în mod corect de către
prima instanță, actele emise de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța – în
speță, mandatele de aducere emise de acesta – nu pot fi supuse controlului
instanțelor de contencios administrativ, nefiind întrunită condiția impusă de
art.1 din Legea nr.29/1990 privind calitatea autorității emitente.
Pe de altă parte, instanța fiind sesizată cu acțiunea formulată de
reclamant, avea îndatorirea, conform art.137 alin.1 din C. proc. civ., să se
pronunțe mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și a celor de fond,
care fac de prisos, în tot sau în parte, cercetarea în fond a pricinii. Deci,
constatându-se că tipul de act ce formează obiectul litigiului nu poate fi
atacat pe calea contenciosului administrativ și că, din această cauză, acțiunea
urmează a fi respinsă, nu se mai impunea nici examinarea fondului litigiului .
Din acest motiv, referirea la situațiile de fapt și la înscrisurile prezentate
de recurentul-reclamant era inutilă, fiindcă nu putea să conducă la o altă
soluție.
Așa fiind, nu se poate reține că instanța a interpretat greșit actul dedus
judecății, hotărârea este nemotivată, este lipsită de temei legal sau nu s-a
pronunțat asupra unui mijloc de apărare sau unei dovezi administrate, care erau
hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, sentința fiind legală și temeinică.
Față de cele expuse, recursul a fost respins ca nefondat.