cererii nr. 33333/03
prezentată de Vladimír FLEGL și Draga FLEGLOVÁ
împotriva Republicii Cehe
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secția a cincea), reunită la 29 ianuarie 2008 într-o cameră compusă din:
Peer Lorenzen, președinte,
Snejana Botoucharova,
Karel Jungwiert,
Rait Maruste,
Javier Borrego Borrego,
Renate Jaeger,
Mark Villiger, judecători,
și Claudia Westerdiek, grefier de secție,
Având în vedere cererea sus-menționată introdusă la 14 octombrie 2003,
Având în vedere decizia Curții de a face uz de articolul 29 § 3 din Convenție și de a examina împreună admisibilitatea și fondul cauzei,
Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate în răspuns de reclamanți,
După deliberare, pronunță următoarea decizie:
Reclamanții, dl Vladimír Flegl și dna Draga Fleglová, sunt cetățeni cehi, născuți în 1923, respectiv 1924, și care locuiesc la Praga. Aceștia sunt reprezentați în fața Curții de avocatul J. Jirásek, avocat la Praga. Guvernul ceh („Guvernul") este reprezentat de agentul său, V.A. Schorm, din cadrul ministerului Justiției.
Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
1) Contextul
La 4 august 1971, tribunalul de district Praga 2 (obvodní soud) a recunoscut pe unul dintre soții G. vinovat de infracțiunea de „părăsire a Republicii" și l-a condamnat la un an de închisoare cu executare, precum și la confiscarea bunurilor imobile, respectiv casa familială și terenul, care făceau parte din comunitatea conjugală.
La 11 iunie 1976, Statul a vândut casa familială reclamanților și a încheiat cu aceștia un acord privind folosința individuală a terenurilor.
2) Procedura de restituire
La 14 octombrie 1991, soții G. au profitat de intrarea în vigoare a legii privind reabilitările extrajudiciare pentru a intenta o acțiune în restituire împotriva reclamanților în fața judecătoriei Děčín (okresní soud). La 21 februarie 1992, aceștia și-au rectificat acțiunea solicitând ca reclamanții să fie obligați să încheie cu ei un acord de restituire a bunurilor în cauză.
La 23 iunie 1994, judecătoria a pronunțat sentința în favoarea soților G. La 21 iulie 1995, tribunalul regional a confirmat această sentință.
La 23 octombrie 1997, Curtea Supremă (Nejvyšší soud) a anulat aceste decizii și a trimis cauza spre rejudecare în primă instanță.
Printr-o sentință din 28 august 2000, judecătoria a stabilit că soții G. erau îndreptățiți în sensul articolului 3-1 din legea privind reabilitările extrajudiciare, în timp ce reclamanții erau persoanele obligate să restituie bunul, conform articolului 4-2 din această lege, având în vedere că dobândiseră bunurile respective cu încălcarea regulilor în vigoare la acea epocă. La 11 septembrie 2000, tribunalul a rectificat dispozitivul acestei sentințe statuând că „reclamanții erau persoanele obligate conform articolului 4-2 din această lege, având în vedere că dobândiseră bunurile respective cu încălcarea regulilor în vigoare la acea epocă și pe baza unui avantaj ilegal".
La 28 ianuarie 2004, Curtea Supremă a respins recursul reclamanților.
La 29 noiembrie 2005, Curtea Constituțională (Ústavní soud) a anulat decizia Curții Supreme, care a hotărât din nou la 18 aprilie 2006. Reclamanții au introdus un recurs constituțional care a fost respins la 31 ianuarie 2007.
3) Procedura de înscriere a dreptului de proprietate
La 9 mai 2002, tribunalul regional a confirmat sentința judecătoriei din 28 august 2000. Aceasta a impus reclamanților, printre altele, încheierea unui acord de restituire cu partea reclamantă. Potrivit reclamanților, aceasta nu avea la dispoziție niciun acord pe care ei l-ar fi semnat și care să fi putut fi considerat o dată pentru depunerea în cadastru.
La 14 noiembrie 2002, partea reclamantă nu ar fi ales, potrivit lor, demersul legal, prezentând la biroul cadastral Děčín (katastrální úřad) o declarație unilaterală de „aderare la acordul de restituire a imobilelor" și de „adăugare a consimțământului cu acordul", ceea ce a dus la decizia de înscriere a dreptului său de proprietate asupra imobilelor în cauză în cadastru la 15 noiembrie 2002.
Întrucât dreptul ceh nu cunoaște noțiunea de „aderare unilaterală a consimțământului cu acordul", reclamanții au cerut oficiului național de geodezie și cadastru la Praga (Český úřad zeměměřičský a katastrální), la 14 iulie 2003, să reexamineze și să anuleze înscrierea respectivă în afara procedurii de apel.
Printr-o scrisoare din 2 septembrie 2003, aceștia au fost informați de necompetența acestuia din urmă de a reexamina deciziile executorii.
Între timp, la 3 ianuarie 2003, reclamanții au solicitat o compensație pecuniară de la ministerul Finanțelor, ca urmare a privării de imobile și a rambursării cheltuielilor legate de protecția dreptului lor de proprietate, dar ministerul îi avertizase, la 2 iulie 2003, că aveau dreptul la rambursarea prețului de achiziție al casei de 28.472 CZK (1.089 EUR) și nu la compensația terenurilor asupra cărora s-a constituit un drept de folosință individuală. La 21 august 2003, ministerul Finanțelor a respins recursul reclamanților.
Dreptul și practica interne pertinente sunt descrise în decizia pronunțată în cauza Vokurka c. Republicii Cehe (nr. 40552/02, §§ 11-24, 16 octombrie 2007).
1.Reclamanții susțin că durata procedurii a încălcat principiul „termenului rezonabil" astfel cum este prevăzut de art. 6, §1 din Convenție.
2.De asemenea, ei susțin că nu au avut la dispoziție niciun recurs efectiv în sensul articolului 13 din Convenție pentru a remedia situația de care se plâng.
3.Reclamanții arată în formularul cererii lor că biroul cadastral Děčín a decis, la 15 noiembrie 2002, să înscrie dreptul de proprietate în favoarea părții reclamante înainte de încheierea procedurii de restituire, ceea ce a agravat starea de insecuritate juridică. Aceștia menționează, totodată, că menționează acest fapt doar pentru a demonstra negarea justiției cu care se confruntă pentru a-și proteja drepturile de proprietate.
1.Reclamanții se plâng mai întâi de durata procedurii urmate în speță care, în opinia lor, nu îndeplinește cerința „termenului rezonabil" astfel cum este prevăzută de art. 6, §1 din Convenție, care prevede astfel:
„Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată în mod echitabil (...) într-un termen rezonabil, de către un tribunal (...) imparțial (...), care va hotărî (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...)",
În observațiile sale complementare, Guvernul a informat Curtea că fusese adoptată legea nr. 160/2006, prin care se aducea o modificare la legea nr. 82/1998 și care permitea, de acum înainte, justițiabililor să solicite o satisfacție rezonabilă cu titlu de prejudiciu moral cauzat de durata procedurii. Acesta a cerut Curții să aprecieze dacă nu era cazul să declare inadmisibile pentru neepuizarea căilor de recurs interne toate cererile îndreptate împotriva Republicii Cehe referitoare la durata excesivă a procedurii.
Reclamanții au exercitat acest nou recurs, adresând ministerului Justiției o cerere datată 23 februarie 2007, având ca obiect acordarea unei despăgubiri de 400.000 CZK (15.300 EUR) cu titlu de prejudiciu moral cauzat de durata procedurii și de 18.000 CZK (689 EUR) cu titlu de cheltuieli de procedură. Printr-o scrisoare din 7 august 2007, ministerul Justiției i-a informat că, după ce a considerat că durata de cincisprezece ani și trei luni era nerezonabilă și constituia o neregulă în desfășurarea procedurii, considera rezonabil să le acorde conjunct 85.500 CZK (3.270 EUR) cu titlu de satisfacție rezonabilă.
Avocatul celor interesați a făcut ulterior cunoscut implicit Curții că aceștia nu erau mulțumiți de suma respectivă, dar că, având în vedere vârsta lor avansată, nu intenționau să continue cauza în fața tribunalului competent și doreau ca Curtea să reia examinarea cauzei lor.
Trebuie observat că, în decizia Vokurka c. Republicii Cehe (citată anterior), Curtea a considerat că recursul introdus în ordinea juridică cehă prin amendamentul nr. 160/2006 la legea nr. 82/1998 era efectiv și accesibil pentru a denunța depășirea „termenului rezonabil" în orice procedură judiciară care intra în domeniul de aplicare al art. 6, §1 din Convenție. Curtea a precizat, de asemenea, că trebuia să se ceară reclamanților să sesizeze un tribunal competent cu o acțiune în daune-interese împotriva Statului ceh atunci când apare o contestație cu privire la cuantumul despăgubirii acordate de ministerul Justiției sau atunci când nu se acordă nicio despăgubire de către acesta din urmă.
În speță, reclamanții nu și-au valorificat pretențiile în fața tribunalului competent.
În aceste circumstanțe, reclamanții nu pot fi considerați ca având făcut tot ceea ce se putea aștepta în mod rezonabil de la ei pentru a epuiza căile de recurs interne.
Rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă pentru neepuizarea căilor de recurs interne, în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție.
2.Reclamanții susțin, de asemenea, că nu au avut la dispoziție niciun recurs efectiv în sensul articolului 13 din Convenție, astfel formulat:
„Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta (...) Convenție au fost încălcate are dreptul la acordarea unui recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea atribuțiilor lor oficiale."
Curtea observă că, după cum reiese din decizia Vokurka (citată anterior), precum și din considerațiile sus-menționate, reclamanții au avut la dispoziție, în privința capătului de cerere referitor la durata procedurii, un recurs efectiv pe care nu l-au utilizat.
Rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins pentru lipsa vădită de fond, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
3.În sfârșit, reclamanții indică în formularul cererii lor că biroul cadastral Děčín a decis, la 15 noiembrie 2002, să înscrie dreptul de proprietate în favoarea părții reclamante înainte de încheierea procedurii de restituire, ceea ce a agravat starea de insecuritate juridică. Aceștia notează, totodată, că menționează acest fapt doar pentru a demonstra negarea justiției cu care se confruntă pentru a-și proteja drepturile de proprietate.
Curtea reține argumentul Guvernului potrivit căruia faptele expuse de reclamanți nu sunt, de fapt, decât simple constatări și nu constituie capete de cerere întemeiate pe articolul 1 din Protocolul nr. 1. De altfel, repercusiunile patrimoniale ale duratei excesive a procedurii de restituire nu constituie o încălcare a acestei dispoziții, ci sunt doar consecința încălcării art. 6, §1 din Convenție.
În consecință, această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
4.În consecință, este necesar să se pună capăt aplicării articolului 29 § 3 din Convenție și să se declare cererea inadmisibilă.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară cererea inadmisibilă.
Claudia Westerdiek
Peer Lorenzen
Grefier
Președinte
de la requête n
o
33333/03
présentée par Vladimír FLEGL et Draga FLEGLOVÁ
contre la République tchèque
La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 29 janvier 2008 en une chambre composée de
:
Peer Lorenzen,
président,
Snejana Botoucharova,
Karel Jungwiert,
Rait Maruste,
Javier Borrego Borrego,
Renate Jaeger,
Mark Villiger,
juges,
et de Claudia Westerdiek
,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 14 octobre 2003,
Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Les requérants, M. Vladimír Flegl et Mme Draga Fleglová, sont des ressortissants tchèques, nés respectivement en 1923 et 1924 et résidant à
Prague. Ils sont représentés devant la Cour par M
e
Prague. Le gouvernement tchèque («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, V.A. Schorm, du ministère de la Justice.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
1) Le contexte
Le 4 août 1971, le tribunal d’arrondissement de Prague 2 (
obvodní soud
)
reconnut un des époux G. coupable du délit d’«
abandon de la République
» et le condamna à un an de prison ferme ainsi qu’à la confiscation des biens immeubles, à savoir la maison familiale et le terrain, faisant partie de la communauté conjugale.
Le 11 juin 1976, l’Etat vendit la maison familiale aux requérants et conclut avec eux un accord sur l’usage individuel des terrains.
2) La procédure de restitution
Le 14
octobre 1991, les époux G. profitèrent de l’entrée en vigueur de la loi sur les réhabilitations extrajudiciaires pour intenter une action en restitution contre les requérants devant le tribunal de district de Děčín (
okresní soud
). Le 21 février 1992, ils rectifièrent leur action en sollicitant que les requérants soient obligés à conclure avec eux un accord de restitution des biens en question.
Le 23 juin 1994, le tribunal de district prononça le jugement en faveur des époux G. Le 21 juillet 1995, le tribunal régional confirma ce jugement.
Le 23 octobre 1997, la Cour suprême (
Nejvyšší soud
) annula ces décisions et renvoya l’affaire en première instance.
Par un jugement du 28 août 2000, le tribunal de district établit que les époux G. étaient les ayants droit au sens de l’article 3-1 de la loi sur les réhabilitations extrajudiciaires, tandis que les requérants étaient les personnes tenues de restituer le bien selon l’article 4-2 de celle-ci, vu qu’ils avaient acquis lesdits biens en contradiction avec les règles en vigueur à
l’époque. Le 11
septembre 2000, le tribunal rectifia le dispositif de ce jugement en statuant que « les requérants étaient les personnes obligées selon l’article 4-2 de celle-ci, vu qu’ils avaient acquis lesdits biens en contradiction avec les règles en vigueur à l’époque
et sur la base d’un avantage illégal
».
Le 28 janvier 2004, la Cour suprême rejeta le pourvoi en cassation des requérants.
Le 29 novembre 2005, la Cour constitutionnelle (
Ústavní soud
) annula la décision de la Cour suprême qui décida à nouveau le 18 avril 2006. Les requérants introduisirent un recours constitutionnel qui fut rejeté le 31
janvier 2007.
3) Procédure d’inscription du droit de propriété
Le 9 mai 2002, le tribunal régional confirma le jugement du tribunal de district du 28 août 2000. Il imposa aux requérants, entre autres, la conclusion d’un accord de restitution avec la partie demanderesse. Selon les requérants, elle n’avait à sa disposition aucun accord qu’ils auraient signé et qui aurait pu être considéré comme une donnée pour le dépôt dans le cadastre.
Le 14 novembre 2002, la partie demanderesse n’aurait pas choisi, selon eux, la démarche légale en présentant au bureau cadastral de Děčín (
katastrální úřad
)
une déclaration unilatérale de «
ralliement à l’accord de restitution des immeubles
» et d’«
adjonction du consentement avec l’accord
», ce qui avait conduit à la décision d’inscription de son droit de propriété sur les immeubles en question au cadastre le 15 novembre 2002.
Vu que le droit tchèque ne connaît pas la notion de «
ralliement unilatéral du consentement avec l’accord
», les requérants demandèrent à l’office national de géodésie et de cadastre à Prague (
Český úřad zeměměřičský a
katastrální
), le 14 juillet 2003, de réexaminer et d’annuler ladite inscription hors de la procédure d’appel.
Par une lettre du 2 septembre 2003, ils ont été informés de l’incompétence de ce dernier à réexaminer les décisions exécutoires.
Entre-temps, le 3 janvier 2003, les requérants sollicitèrent une compensation pécuniaire auprès du ministère des Finances du fait de la privation des immeubles et du remboursement des frais liés à la protection de leur droit de propriété, mais le ministère les avait avertis, le 2
juillet
2003, qu’ils avaient droit au remboursement du prix d’achat de la maison de 28
1
[1]
) et non à la compensation des terrains sur lesquels s’est constitué un droit d’usage individuel. Le 21 août 2003, le ministère de Finance rejeta le recours des requérants.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans la décision rendue dans l’affaire
Vokurka c. République tchèque
(n
o
40552/02, §§ 11-24, 16 octobre 2007).
1.Les requérants allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention.
2.Ils allèguent également de n’avoir aucun recours effectif à leur disposition au sens de l’article 13 de la Convention pour remédier à la situation dont ils se plaignent.
3.Les requérants indiquent dans leur formule de requête que le bureau cadastral de Děčín décida, le 15 novembre 2002, d’inscrire le droit de propriété en faveur de la partie demanderesse avant la fin de la procédure de restitution, ce qui a aggravé l’état d’insécurité juridique. Ils notent, en même temps, qu’ils ne mentionnent cela que pour démontrer le déni de justice auquel ils doivent faire face afin de protéger leurs droits de propriété.
1.Les requérants se plaignent tout d’abord de la durée de la procédure suivie en l’espèce qui, selon leur avis, ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention qui dispose ainsi
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) impartial (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»,
Dans ses observations complémentaires, le Gouvernement a informé la Cour que la loi n
o
160/2006 avait été adoptée, portant amendement à la loi n
o
82/1998 et permettant désormais aux justiciables de réclamer une satisfaction raisonnable au titre du préjudice moral causé par la durée de la procédure. Il a demandé à la Cour d’apprécier s’il n’y avait pas lieu de déclarer irrecevables pour non-épuisement des voies de recours internes toutes les requêtes dirigées contre la République tchèque relatives à la durée excessive de la procédure.
Les requérants ont exercé ce nouveau recours en adressant au ministère de la Justice une demande datée du 23 février 2007, tendant à se voir accorder une indemnisation de 400
000 CZK (15 300 EUR) au titre du préjudice moral causé par la durée de la procédure, et de 18
EUR) au titre des frais de procédure. Par une lettre du 7 août 2007, le ministère de la Justice les a informés qu’après avoir considéré que la durée de quinze ans et trois mois était déraisonnable et constituait une irrégularité dans la conduite de la procédure, il estimait raisonnable de leur allouer conjointement 85
500 CZK (3 270 EUR) au titre de satisfaction raisonnable.
L’avocat des intéressés a par la suite fait implicitement savoir à la Cour que ces derniers n’étaient pas satisfaits de ladite somme, mais qu’eu égard à
leur âge avancé, ils n’entendaient pas poursuivre l’affaire devant le tribunal compétent et souhaitaient que la Cour reprenne l’examen de leur affaire.
Il convient de noter que dans la décision
Vokurka c. République tchèque
(précitée), la Cour a considéré que le recours introduit dans l’ordre juridique tchèque par l’amendement n
o
160/2006 à la loi n
o
82/1998 était effectif et accessible pour dénoncer le dépassement du «
délai raisonnable
» dans toute procédure judiciaire tombant dans le champ d’application de l’article
6
§
1 de la Convention. La Cour a également précisé qu’il y avait lieu d’exiger des requérants qu’ils saisissent un tribunal compétent d’une action en dommages-intérêts dirigée contre l’Etat tchèque lorsqu’une contestation surgit quant au montant de l’indemnisation allouée par le ministère de la Justice ou lorsqu’aucune indemnisation n’est accordée par ce dernier.
En l’espèce, les requérants n’ont pas fait valoir leurs prétentions devant le tribunal compétent.
Dans ces circonstances, les requérants ne peuvent pas passer pour avoir fait tout ce qu’on pouvait raisonnablement attendre d’eux pour épuiser les voies de recours internes.
Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35
§§
1 et
4 de la Convention.
2.Les requérants allèguent également de n’avoir aucun recours effectif à
leur disposition au sens de l’article 13 de la Convention ainsi libellé
:
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
»
La Cour note qu’il ressort de la décision
Vokurka
(précitée) ainsi que des considérations susmentionnées que les requérants avaient à leur disposition, au regard du grief tiré de la durée de la procédure, un recours effectif dont ils n’ont pas fait usage.
Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
3.Enfin, les requérants indiquent dans leur formule de requête que le bureau cadastral de Děčín décida, le 15 novembre 2002, d’inscrire le droit de propriété en faveur de la partie demanderesse avant la fin de la procédure de restitution, ce qui a aggravé l’état d’insécurité juridique. Ils notent, en même temps, qu’ils ne mentionnent cela que pour démontrer le déni de justice auquel ils doivent faire face afin de protéger leurs droits de propriété.
La Cour retient l’argument du Gouvernement selon lequel les faits avancés par les requérants ne sont, en fait, que de simples constatations et ne constituent pas des griefs tirés de l’article 1 du Protocole n
o
1.Par ailleurs, les répercussions patrimoniales de la durée excessive de la procédure de restitution ne constituent pas une violation de cette disposition, mais sont seulement la conséquence de la violation de l’article 6 § 1 de la Convention.
Par conséquence, cette partie de la requête est manifestement mal fondé et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
4.En conséquence, il convient de mettre fin à l’application de l’article
29
§
3 de la Convention et de déclarer la requête irrecevable.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Claudia Westerdiek
Peer Lorenzen
Greffière
Président
[1]