ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ

ÎCCJ, decizie (scj.ro #84896)

CAMERĂ
other
Citează această cauză
ÎCCJ, decizie (scj.ro #84896) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Act administrativ fiscal.

Cerere de suspendare a executării. Stabilirea cuantumului sumei datorate cu

titlu de cauțiune.

O.G. nr. 92/2003, art. 215 alin. (2)

Legea nr. 554/2004, art. 14

Instanța de judecată investită cu soluționarea cererii de

suspendare a executării unui act administrativ fiscal dispune de puterea

discreționară, necenzurabilă prin intermediul controlului judiciar, de a fixa

cuantumul cauțiunii ce urmează a fi achitată de reclamantul contribuabil,

singura condiție care trebuie respectată fiind aceea ca nivelul sumei stabilite

cu

titlu

de cauțiune să nu depășească

20% din cuantumul sumei contestate.

Decizia nr. 5099 din 18 noiembrie 2010

Cuprins pe materii: Drept

financiar și fiscal

Indice alfabetic: Act

administrativ-fiscal. Suspendarea executării

Cauțiune. Cuantum

Instanță de judecată. Drept de apreciere

Curtea

de Apel Cluj - Secția comercială și de contencios administrativ și fiscal,

prin  sentința civilă nr. 26 din  21 ianuarie

2010, a

admis  în parte cererea formulată de

reclamanta SC M

SA, în  contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de

Administrare Fiscală-Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili,

a dispus  suspendarea  executării  deciziei de  impunere nr. 260/9 noiembrie

2009, emisă de pârâtă, până la  pronunțarea  instanței de fond și a respins

cererea de  suspendare a executării raportului de   inspecție fiscală generală

nr. 28383/9 noiembrie  2009 și a dispoziției privind măsurile stabilite de

organele  de inspecție fiscală nr. 2839/9 noiembrie 2009.

Pentru

a hotărî astfel  instanța  a reținut  că  reclamanta a depus la dosar dovada

achitării  cauțiunii  stabilite  în  conformitate cu  art. 215 Cod procedură

fiscală și a  făcut dovada îndeplinirii  procedurii prealabile impusă  de  art.

14 din Legea nr. 554/2004, depunând la dosar copia contestației adresate

emitentului  actului.

Cu

privire la îndeplinirea condițiilor  impuse  de art. 14 din Legea nr. 554/2004

referitoare la  existența  cazului  bine justificat,  astfel cum  este definit

în art. 2 alin.1 lit.t) din Legea contenciosului administrativ și prevenirea

pagubei iminente, în  accepțiunea art. 2 alin.1 lit.ș), din  aceeași lege, s-a

reținut că  reverificarea  corectitudinii calculării  TVA, de către  organele

fiscale, pentru perioada 1 ianuarie 2005 – 31 decembrie  2006 s-a făcut  fără a

se avea în vedere, la o  analiză sumară dispozițiile  art. 205 alin.3 Cod

procedură fiscală privind  existența unor  date noi,  necunoscute

inspectorilor  fiscali, la data  primei  verificări, iar  menținerea  efectelor

deciziei  de impunere  atacate va avea drept consecință imediată blocarea

activității societății reclamante, dat fiind cuantumul ridicat al sumei

stabilite în sarcina acesteia.

Instanța

a avut în vedere, în  acest sens și Recomandarea  nr. R (89)/8, adoptată la 13

septembrie de Comitetul de  miniștri din cadrul Consiliului Europei.

În

ceea ce privește raportul inspecției fiscale și dispoziția privind  măsurile

stabilite de organele de inspecție fiscală, ambele din 9 noiembrie  2009,

instanța a apreciat că acestea reprezintă  operațiuni  administrative ce au

stat la baza emiterii deciziei, care pot fi analizate sub aspectul

legalității, în  conformitate cu art. 18 din Legea nr. 554/2004, dar nu  pot

fi  suspendate, nefiind  prevăzute  de  dispozițiile art. 14 din aceeași lege.

Împotriva

sentinței civile nr. 26 din 21 ianuarie

2010

pronunțată de Curtea de Apel Cluj. Secția comercială și de contencios

administrativ și fiscal au formulat recurs reclamanta SC M

S.A și pârâta

Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin care s-a solicitat, de către

reclamantă, admiterea căii extraordinare de atac și modificarea hotărârii

atacate în partea privitoare la obligarea societății reclamante la plata

cauțiunii în cuantum de 3.820.501,20 lei reprezentând 20% din suma contestată

în sensul stabilirii unei cauțiuni mai mici care să nu depășească 10.000 lei.

și. de către pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală. admiterea căii

extraordinare de atac și modificarea hotărârii recurate în sensul respingerii

cererii de suspendare a executării actului administrativ fiscal contestat ca

neîntemeiată.

Reclamanta

SC M

S.A a învederat, prin motivele de recurs, că din însuși formularea

textului art. 215 alin. (2) din Codul de procedură fiscală rezultă că 20%

din

suma contestată este maximul cauțiunii,

care trebuie

stabilit

în cazuri

excepționale, cu cea mai mare precauție. Cuantumul cauțiunii, apreciat în

funcție de circumstanțele cauzei, inclusiv faza incipientă în care această

restricție este impusă, reprezintă factori luați în considerare de către Curtea

Europeană a Drepturilor Omului atunci când apreciază dacă reclamantul a

beneficiat de dreptul de acces la o instanță, dacă acest drept a fost restrâns

în așa măsură încât a fost afectat în însăși substanța sa. Or. din circumstanțele

cauzei reiese, fără tăgadă, că suspendarea efectelor actelor administrative nu

ar afecta cu nimic organul fiscal și nu ar pune în pericol încasarea creanței.

întrucât prin decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 18.570 din 23

decembrie 2008 și prin procesul verbal de sechestru asigurător nr. 4839 din 17

martie 2009 s-au luat măsurile legale pentru a se asigura încasarea creanțelor

în caz de teoretică insolvabilitate a recurentei, fiind înscrisă în CF nr.

4759, CF nr. 4819 și CF nr. 6279 o ipotecă asupra terenurilor societății. În

aceste condiții, existența sechestrului asigurător ar trebui luată în

considerație, iar cauțiunea ar trebui să tindă spre minim și nu spre maxim așa

cum a procedat prima instanță. Rațiunea instituirii cauțiunii, atât sub

incidența Codului de procedură

civilă

cât și sub incidența Codului de procedură fiscală, este aceea a asigurării unui

confort creditorului, care în cazul suspendării executării și a pierderii pe

fondul cauzei, să aibă asigurată posibilitatea de îndestulare pentru daunele

suferite prin întârzierea cauzată prin suspendarea executării. Cuantumul

cauțiunii, s-a mai relevat, trebuie să asigure un echilibru între garanția

creditorului și dreptul debitorului la un proces echitabil - sub aspectul

accesului la justiție, iar nu să creeze premisele unui impediment sever al

debitorului de a putea obține cadrul legal pentru discutarea cererii de

suspendare a actului administrativ.

Agenția

Națională de Administrare Fiscală a arătat, prin cererea de recurs, că soluția de

suspendare a executării deciziei de impunere nr. 260 din 9 noiembrie 2009 până

la pronunțarea instanței de fond, dispusă prin hotărârea atacată, este nelegală

și netemeinică, nefiind îndeplinite cele două condiții cerule de ari. 14 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, respectiv

existența unui caz bine justificat și prevenirea unei pagube iminente.

Prin

întâmpinare reclamanta SC M SA a solicitat respingerea recursului Agenției

Naționale de Administrare Fiscală ca tardiv declarat. cu motivarea că recursul

a fost depus la poștă la data de 3 martie 2010 iar termenul de recurs expirase

la data de 9 februarie 2010.

Recursul reclamantei SC M SA este nefondat iar recursul Agenției

Naționale de Administrare Fiscală este tardiv declarat, pentru considerentele

ce urmează.

Potrivit

dispozițiilor art. 215 alin. (2) teza a doua din Ordonanța Guvernului nr.

92/2003 privind Codul de procedură Fiscală, republicată, cu modificările și

completările ulterioare, „Instanța competentă poate suspenda executarea, dacă

se depune o cauțiune de până la 20% din cuantumul sumei contestate, iar în

cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, o cauțiune de până

la 2.000 lei”. Curtea Constituțională, prin decizia nr. 500

din

6 mai 2008 (publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 455 din 18 iunie 2008), referitor la această

dispoziție legală, a constatat că instituirea obligației de plată a cauțiunii

ca o condiție a suspendării executării actului administrativ fiscal nu poate fi

calificată ca o modalitate de a împiedica accesul liber la justiție, contrară

prevederilor art. 21 din Constituție. întrucât plata cauțiunii nu constituie o

condiție de admisibilitate a contestației formulate împotriva actului

administrativ fiscal, ci cauțiunea a fost instituită de legiuitor exclusiv

pentru a se putea solicita suspendarea executării actului administrativ fiscal.

De asemenea, instanța constituțională a reținut că nu operează restricționarea

accesului liber la justiție ca urmare a valorii exagerate a cauțiunii ce

trebuie depusă pentru suspendarea executării actului administrativ fiscal și că

prin ultima modificare legislativă legiuitorul a înlăturat din textul de lege

acea condiție privitoare la depunerea unei cauțiuni egale cu suma contestată, stabilind

că instanța poate dispune suspendarea executării actului administrativ fiscal

dacă petentul depune o cauțiune a cărei valoare a fost diminuată în mod

substanțial, instanța urmând să o fixeze astfel încât să nu depășească 20% din

cuantumul sumei contestate.

Instanța

de judecată investită cu soluționarea cererii de suspendare a executării unui

act administrativ fiscal dispune de puterea discreționară, necenzurabilă prin

intermediul controlului judiciar, de a fixa cuantumul cauțiunii ce urmează a fi

achitată de reclamantul contribuabil, singura condiție care trebuie respectată

fiind aceea ca nivelul sumei stabilite cu

titlu

de cauțiune să nu depășească 20% din cuantumul sumei contestate. Or, se

constată că în cauză această cerință legală a fost îndeplinită de instanța de

fond, care a stabilit în sarcina recurentei obligația de plată a unei cauțiuni

în cuantum de 3.820.501,20 lei, care reprezintă 20% din suma contestată prin

acțiunea în contencios administrativ.

Cât

privește recursul Agenției Naționale de Administrare Fiscală, se constată că

acesta este declarat cu nerespectarea termenului de 5 zile de la comunicare,

prevăzut de art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului

administrativ, cu modificările și completările ulterioare.

În aceste condiții, având în vedere prevederile art. 312 alin. (1)

din Codul de procedură civilă, s-a dispus respingerea ca nefondat a recursului

declarat de SC M SA împotriva sentinței civile nr. 26 din 21 ianuarie

2010 a

Curții de Apel Cluj - Secția comercială, de

contencios administrativ și fiscal, și respingerea ca tardiv declarat a

recursului exercitat împotriva aceleiași hotărâri de către Agenția Națională de

Administrare Fiscală.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2010-12-16
0,93
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5681/2010
de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și din perspectiva art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție reține că recursul este nefondat. În privința motivului de recurs care vizează cauțiunea stabilită de
ÎCCJ 2010-05-06
0,93
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2379/2010
din O.G. nr. 92/2003, suspendarea soluționării acestei contestații, urmând a fi reluată procedura administrativă la încetarea cu caracter definitiv a motivului care a determinat suspendarea. Conform înscrisurilor de la filele 24,25 dosar fo
ÎCCJ 2010-04-28
0,93
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2168/2010
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 15 iunie 2009, reclamanta SC A.O. SRL Sibiu a solicitat ca în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională a Vămilor, pri
ÎCCJ
0,93
ÎCCJ, decizie (scj.ro #84839)
revocabilă a dosarului nr. 837/46/2010, aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție. Recurentul-pârât, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct.9 Cod procedură civilă a susținut că în mod nelegal s-a dispus suspenda
ÎCCJ 2011-04-28
0,93
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2398/2011
2004 - 31 decembrie 2008, la finalizarea ei fiind întocmit Raportul de Inspecție Fiscală nr. 32.400 din 30 septembrie 2009, în baza căruia a fost emisă Decizia de impunere nr. 1009 din 30 septembrie 2009, prin care au fost stabilite în sarc
Sursă