ÎCCJ, decizie (scj.ro #84896)

Act administrativ fiscal. Cerere de suspendare a executării. Stabilirea cuantumului sumei datorate cu titlu de cauțiune. O.G. nr. 92/2003, art. 215 alin. (2) Legea nr. 554/2004, art. 14 Instanța de judecată investită cu soluționarea cererii de suspendare a executării unui act administrativ fiscal dispune de puterea discreționară, necenzurabilă prin intermediul controlului judiciar, de a fixa cuantumul cauțiunii ce urmează a fi achitată de reclamantul contribuabil, singura condiție care trebuie respectată fiind aceea ca nivelul sumei stabilite cu titlu de cauțiune să nu depășească 20% din cuantumul sumei contestate. Decizia nr. 5099 din 18 noiembrie 2010 Cuprins pe materii: Drept financiar și fiscal Indice alfabetic: Act administrativ-fiscal.

Suspendarea executării Cauțiune. Cuantum Instanță de judecată.

Drept de apreciere Curtea de Apel Cluj - Secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 26 din 21 ianuarie 2010, a admis în parte cererea formulată de reclamanta SC M SA, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, a dispus suspendarea executării deciziei de impunere nr. 260/9 noiembrie 2009, emisă de pârâtă, până la pronunțarea instanței de fond și a respins cererea de suspendare a executării raportului de inspecție fiscală generală nr. 28383/9 noiembrie 2009 și a dispoziției privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. 2839/9 noiembrie 2009. Pentru a hotărî astfel instanța a reținut că reclamanta a depus la dosar dovada achitării cauțiunii stabilite în conformitate cu art. 215 Cod procedură fiscală și a făcut dovada îndeplinirii procedurii prealabile impusă de art. 14 din Legea nr. 554/2004, depunând la dosar copia contestației adresate emitentului actului.

Cu privire la îndeplinirea condițiilor impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004 referitoare la existența cazului bine justificat, astfel cum este definit în art. 2 alin.1 lit.t) din Legea contenciosului administrativ și prevenirea pagubei iminente, în accepțiunea art. 2 alin.1 lit.ș), din aceeași lege, s-a reținut că reverificarea corectitudinii calculării TVA, de către organele fiscale, pentru perioada 1 ianuarie 2005 – 31 decembrie 2006 s-a făcut fără a se avea în vedere, la o analiză sumară dispozițiile art. 205 alin.3 Cod procedură fiscală privind existența unor date noi, necunoscute inspectorilor fiscali, la data primei verificări, iar menținerea efectelor deciziei de impunere atacate va avea drept consecință imediată blocarea activității societății reclamante, dat fiind cuantumul ridicat al sumei stabilite în sarcina acesteia.

Instanța a avut în vedere, în acest sens și Recomandarea nr. R (89)/8, adoptată la 13 septembrie de Comitetul de miniștri din cadrul Consiliului Europei. În ceea ce privește raportul inspecției fiscale și dispoziția privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală, ambele din 9 noiembrie 2009, instanța a apreciat că acestea reprezintă operațiuni administrative ce au stat la baza emiterii deciziei, care pot fi analizate sub aspectul legalității, în conformitate cu art. 18 din Legea nr. 554/2004, dar nu pot fi suspendate, nefiind prevăzute de dispozițiile art. 14 din aceeași lege. Împotriva sentinței civile nr. 26 din 21 ianuarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Cluj.

Secția comercială și de contencios administrativ și fiscal au formulat recurs reclamanta SC M S.A și pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin care s-a solicitat, de către reclamantă, admiterea căii extraordinare de atac și modificarea hotărârii atacate în partea privitoare la obligarea societății reclamante la plata cauțiunii în cuantum de 3.820.501,20 lei reprezentând 20% din suma contestată în sensul stabilirii unei cauțiuni mai mici care să nu depășească 10.000 lei. și. de către pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală. admiterea căii extraordinare de atac și modificarea hotărârii recurate în sensul respingerii cererii de suspendare a executării actului administrativ fiscal contestat ca neîntemeiată.

Reclamanta SC M S.A a învederat, prin motivele de recurs, că din însuși formularea textului art. 215 alin. (2) din Codul de procedură fiscală rezultă că 20% din suma contestată este maximul cauțiunii, care trebuie stabilit în cazuri excepționale, cu cea mai mare precauție. Cuantumul cauțiunii, apreciat în funcție de circumstanțele cauzei, inclusiv faza incipientă în care această restricție este impusă, reprezintă factori luați în considerare de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului atunci când apreciază dacă reclamantul a beneficiat de dreptul de acces la o instanță, dacă acest drept a fost restrâns în așa măsură încât a fost afectat în însăși substanța sa. Or. din circumstanțele cauzei reiese, fără tăgadă, că suspendarea efectelor actelor administrative nu ar afecta cu nimic organul fiscal și nu ar pune în pericol încasarea creanței.

întrucât prin decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 18.570 din 23 decembrie 2008 și prin procesul verbal de sechestru asigurător nr. 4839 din 17 martie 2009 s-au luat măsurile legale pentru a se asigura încasarea creanțelor în caz de teoretică insolvabilitate a recurentei, fiind înscrisă în CF nr. 4759, CF nr. 4819 și CF nr. 6279 o ipotecă asupra terenurilor societății. În aceste condiții, existența sechestrului asigurător ar trebui luată în considerație, iar cauțiunea ar trebui să tindă spre minim și nu spre maxim așa cum a procedat prima instanță. Rațiunea instituirii cauțiunii, atât sub incidența Codului de procedură civilă cât și sub incidența Codului de procedură fiscală, este aceea a asigurării unui confort creditorului, care în cazul suspendării executării și a pierderii pe fondul cauzei, să aibă asigurată posibilitatea de îndestulare pentru daunele suferite prin întârzierea cauzată prin suspendarea executării.

Cuantumul cauțiunii, s-a mai relevat, trebuie să asigure un echilibru între garanția creditorului și dreptul debitorului la un proces echitabil - sub aspectul accesului la justiție, iar nu să creeze premisele unui impediment sever al debitorului de a putea obține cadrul legal pentru discutarea cererii de suspendare a actului administrativ. Agenția Națională de Administrare Fiscală a arătat, prin cererea de recurs, că soluția de suspendare a executării deciziei de impunere nr. 260 din 9 noiembrie 2009 până la pronunțarea instanței de fond, dispusă prin hotărârea atacată, este nelegală și netemeinică, nefiind îndeplinite cele două condiții cerule de ari. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, respectiv existența unui caz bine justificat și prevenirea unei pagube iminente.

Prin întâmpinare reclamanta SC M SA a solicitat respingerea recursului Agenției Naționale de Administrare Fiscală ca tardiv declarat. cu motivarea că recursul a fost depus la poștă la data de 3 martie 2010 iar termenul de recurs expirase la data de 9 februarie 2010. Recursul reclamantei SC M SA este nefondat iar recursul Agenției Naționale de Administrare Fiscală este tardiv declarat, pentru considerentele ce urmează. Potrivit dispozițiilor art. 215 alin. (2) teza a doua din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură Fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, „Instanța competentă poate suspenda executarea, dacă se depune o cauțiune de până la 20% din cuantumul sumei contestate, iar în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, o cauțiune de până la 2.000 lei”.

Curtea Constituțională, prin decizia nr. 500 din 6 mai 2008 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 455 din 18 iunie 2008), referitor la această dispoziție legală, a constatat că instituirea obligației de plată a cauțiunii ca o condiție a suspendării executării actului administrativ fiscal nu poate fi calificată ca o modalitate de a împiedica accesul liber la justiție, contrară prevederilor art. 21 din Constituție. întrucât plata cauțiunii nu constituie o condiție de admisibilitate a contestației formulate împotriva actului administrativ fiscal, ci cauțiunea a fost instituită de legiuitor exclusiv pentru a se putea solicita suspendarea executării actului administrativ fiscal.

De asemenea, instanța constituțională a reținut că nu operează restricționarea accesului liber la justiție ca urmare a valorii exagerate a cauțiunii ce trebuie depusă pentru suspendarea executării actului administrativ fiscal și că prin ultima modificare legislativă legiuitorul a înlăturat din textul de lege acea condiție privitoare la depunerea unei cauțiuni egale cu suma contestată, stabilind că instanța poate dispune suspendarea executării actului administrativ fiscal dacă petentul depune o cauțiune a cărei valoare a fost diminuată în mod substanțial, instanța urmând să o fixeze astfel încât să nu depășească 20% din cuantumul sumei contestate.

Instanța de judecată investită cu soluționarea cererii de suspendare a executării unui act administrativ fiscal dispune de puterea discreționară, necenzurabilă prin intermediul controlului judiciar, de a fixa cuantumul cauțiunii ce urmează a fi achitată de reclamantul contribuabil, singura condiție care trebuie respectată fiind aceea ca nivelul sumei stabilite cu titlu de cauțiune să nu depășească 20% din cuantumul sumei contestate. Or, se constată că în cauză această cerință legală a fost îndeplinită de instanța de fond, care a stabilit în sarcina recurentei obligația de plată a unei cauțiuni în cuantum de 3.820.501,20 lei, care reprezintă 20% din suma contestată prin acțiunea în contencios administrativ.

Cât privește recursul Agenției Naționale de Administrare Fiscală, se constată că acesta este declarat cu nerespectarea termenului de 5 zile de la comunicare, prevăzut de art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare. În aceste condiții, având în vedere prevederile art. 312 alin. (1) din Codul de procedură civilă, s-a dispus respingerea ca nefondat a recursului declarat de SC M SA împotriva sentinței civile nr. 26 din 21 ianuarie 2010 a Curții de Apel Cluj - Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, și respingerea ca tardiv declarat a recursului exercitat împotriva aceleiași hotărâri de către Agenția Națională de Administrare Fiscală.