ÎCCJ, decizie (scj.ro #84896)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #84896) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Act administrativ fiscal.
Cerere de suspendare a executării. Stabilirea cuantumului sumei datorate cu
titlu de cauțiune.
O.G. nr. 92/2003, art. 215 alin. (2)
Legea nr. 554/2004, art. 14
Instanța de judecată investită cu soluționarea cererii de
suspendare a executării unui act administrativ fiscal dispune de puterea
discreționară, necenzurabilă prin intermediul controlului judiciar, de a fixa
cuantumul cauțiunii ce urmează a fi achitată de reclamantul contribuabil,
singura condiție care trebuie respectată fiind aceea ca nivelul sumei stabilite
cu
titlu
de cauțiune să nu depășească
20% din cuantumul sumei contestate.
Decizia nr. 5099 din 18 noiembrie 2010
Cuprins pe materii: Drept
financiar și fiscal
Indice alfabetic: Act
administrativ-fiscal. Suspendarea executării
Cauțiune. Cuantum
Instanță de judecată. Drept de apreciere
Curtea
de Apel Cluj - Secția comercială și de contencios administrativ și fiscal,
prin sentința civilă nr. 26 din 21 ianuarie
2010, a
admis în parte cererea formulată de
reclamanta SC M
SA, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de
Administrare Fiscală-Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili,
a dispus suspendarea executării deciziei de impunere nr. 260/9 noiembrie
2009, emisă de pârâtă, până la pronunțarea instanței de fond și a respins
cererea de suspendare a executării raportului de inspecție fiscală generală
nr. 28383/9 noiembrie 2009 și a dispoziției privind măsurile stabilite de
organele de inspecție fiscală nr. 2839/9 noiembrie 2009.
Pentru
a hotărî astfel instanța a reținut că reclamanta a depus la dosar dovada
achitării cauțiunii stabilite în conformitate cu art. 215 Cod procedură
fiscală și a făcut dovada îndeplinirii procedurii prealabile impusă de art.
14 din Legea nr. 554/2004, depunând la dosar copia contestației adresate
emitentului actului.
Cu
privire la îndeplinirea condițiilor impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004
referitoare la existența cazului bine justificat, astfel cum este definit
în art. 2 alin.1 lit.t) din Legea contenciosului administrativ și prevenirea
pagubei iminente, în accepțiunea art. 2 alin.1 lit.ș), din aceeași lege, s-a
reținut că reverificarea corectitudinii calculării TVA, de către organele
fiscale, pentru perioada 1 ianuarie 2005 – 31 decembrie 2006 s-a făcut fără a
se avea în vedere, la o analiză sumară dispozițiile art. 205 alin.3 Cod
procedură fiscală privind existența unor date noi, necunoscute
inspectorilor fiscali, la data primei verificări, iar menținerea efectelor
deciziei de impunere atacate va avea drept consecință imediată blocarea
activității societății reclamante, dat fiind cuantumul ridicat al sumei
stabilite în sarcina acesteia.
Instanța
a avut în vedere, în acest sens și Recomandarea nr. R (89)/8, adoptată la 13
septembrie de Comitetul de miniștri din cadrul Consiliului Europei.
În
ceea ce privește raportul inspecției fiscale și dispoziția privind măsurile
stabilite de organele de inspecție fiscală, ambele din 9 noiembrie 2009,
instanța a apreciat că acestea reprezintă operațiuni administrative ce au
stat la baza emiterii deciziei, care pot fi analizate sub aspectul
legalității, în conformitate cu art. 18 din Legea nr. 554/2004, dar nu pot
fi suspendate, nefiind prevăzute de dispozițiile art. 14 din aceeași lege.
Împotriva
sentinței civile nr. 26 din 21 ianuarie
2010
pronunțată de Curtea de Apel Cluj. Secția comercială și de contencios
administrativ și fiscal au formulat recurs reclamanta SC M
S.A și pârâta
Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin care s-a solicitat, de către
reclamantă, admiterea căii extraordinare de atac și modificarea hotărârii
atacate în partea privitoare la obligarea societății reclamante la plata
cauțiunii în cuantum de 3.820.501,20 lei reprezentând 20% din suma contestată
în sensul stabilirii unei cauțiuni mai mici care să nu depășească 10.000 lei.
și. de către pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală. admiterea căii
extraordinare de atac și modificarea hotărârii recurate în sensul respingerii
cererii de suspendare a executării actului administrativ fiscal contestat ca
neîntemeiată.
Reclamanta
SC M
S.A a învederat, prin motivele de recurs, că din însuși formularea
textului art. 215 alin. (2) din Codul de procedură fiscală rezultă că 20%
din
suma contestată este maximul cauțiunii,
care trebuie
stabilit
în cazuri
excepționale, cu cea mai mare precauție. Cuantumul cauțiunii, apreciat în
funcție de circumstanțele cauzei, inclusiv faza incipientă în care această
restricție este impusă, reprezintă factori luați în considerare de către Curtea
Europeană a Drepturilor Omului atunci când apreciază dacă reclamantul a
beneficiat de dreptul de acces la o instanță, dacă acest drept a fost restrâns
în așa măsură încât a fost afectat în însăși substanța sa. Or. din circumstanțele
cauzei reiese, fără tăgadă, că suspendarea efectelor actelor administrative nu
ar afecta cu nimic organul fiscal și nu ar pune în pericol încasarea creanței.
întrucât prin decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 18.570 din 23
decembrie 2008 și prin procesul verbal de sechestru asigurător nr. 4839 din 17
martie 2009 s-au luat măsurile legale pentru a se asigura încasarea creanțelor
în caz de teoretică insolvabilitate a recurentei, fiind înscrisă în CF nr.
4759, CF nr. 4819 și CF nr. 6279 o ipotecă asupra terenurilor societății. În
aceste condiții, existența sechestrului asigurător ar trebui luată în
considerație, iar cauțiunea ar trebui să tindă spre minim și nu spre maxim așa
cum a procedat prima instanță. Rațiunea instituirii cauțiunii, atât sub
incidența Codului de procedură
civilă
cât și sub incidența Codului de procedură fiscală, este aceea a asigurării unui
confort creditorului, care în cazul suspendării executării și a pierderii pe
fondul cauzei, să aibă asigurată posibilitatea de îndestulare pentru daunele
suferite prin întârzierea cauzată prin suspendarea executării. Cuantumul
cauțiunii, s-a mai relevat, trebuie să asigure un echilibru între garanția
creditorului și dreptul debitorului la un proces echitabil - sub aspectul
accesului la justiție, iar nu să creeze premisele unui impediment sever al
debitorului de a putea obține cadrul legal pentru discutarea cererii de
suspendare a actului administrativ.
Agenția
Națională de Administrare Fiscală a arătat, prin cererea de recurs, că soluția de
suspendare a executării deciziei de impunere nr. 260 din 9 noiembrie 2009 până
la pronunțarea instanței de fond, dispusă prin hotărârea atacată, este nelegală
și netemeinică, nefiind îndeplinite cele două condiții cerule de ari. 14 alin.
(1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, respectiv
existența unui caz bine justificat și prevenirea unei pagube iminente.
Prin
întâmpinare reclamanta SC M SA a solicitat respingerea recursului Agenției
Naționale de Administrare Fiscală ca tardiv declarat. cu motivarea că recursul
a fost depus la poștă la data de 3 martie 2010 iar termenul de recurs expirase
la data de 9 februarie 2010.
Recursul reclamantei SC M SA este nefondat iar recursul Agenției
Naționale de Administrare Fiscală este tardiv declarat, pentru considerentele
ce urmează.
Potrivit
dispozițiilor art. 215 alin. (2) teza a doua din Ordonanța Guvernului nr.
92/2003 privind Codul de procedură Fiscală, republicată, cu modificările și
completările ulterioare, „Instanța competentă poate suspenda executarea, dacă
se depune o cauțiune de până la 20% din cuantumul sumei contestate, iar în
cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, o cauțiune de până
la 2.000 lei”. Curtea Constituțională, prin decizia nr. 500
din
6 mai 2008 (publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 455 din 18 iunie 2008), referitor la această
dispoziție legală, a constatat că instituirea obligației de plată a cauțiunii
ca o condiție a suspendării executării actului administrativ fiscal nu poate fi
calificată ca o modalitate de a împiedica accesul liber la justiție, contrară
prevederilor art. 21 din Constituție. întrucât plata cauțiunii nu constituie o
condiție de admisibilitate a contestației formulate împotriva actului
administrativ fiscal, ci cauțiunea a fost instituită de legiuitor exclusiv
pentru a se putea solicita suspendarea executării actului administrativ fiscal.
De asemenea, instanța constituțională a reținut că nu operează restricționarea
accesului liber la justiție ca urmare a valorii exagerate a cauțiunii ce
trebuie depusă pentru suspendarea executării actului administrativ fiscal și că
prin ultima modificare legislativă legiuitorul a înlăturat din textul de lege
acea condiție privitoare la depunerea unei cauțiuni egale cu suma contestată, stabilind
că instanța poate dispune suspendarea executării actului administrativ fiscal
dacă petentul depune o cauțiune a cărei valoare a fost diminuată în mod
substanțial, instanța urmând să o fixeze astfel încât să nu depășească 20% din
cuantumul sumei contestate.
Instanța
de judecată investită cu soluționarea cererii de suspendare a executării unui
act administrativ fiscal dispune de puterea discreționară, necenzurabilă prin
intermediul controlului judiciar, de a fixa cuantumul cauțiunii ce urmează a fi
achitată de reclamantul contribuabil, singura condiție care trebuie respectată
fiind aceea ca nivelul sumei stabilite cu
titlu
de cauțiune să nu depășească 20% din cuantumul sumei contestate. Or, se
constată că în cauză această cerință legală a fost îndeplinită de instanța de
fond, care a stabilit în sarcina recurentei obligația de plată a unei cauțiuni
în cuantum de 3.820.501,20 lei, care reprezintă 20% din suma contestată prin
acțiunea în contencios administrativ.
Cât
privește recursul Agenției Naționale de Administrare Fiscală, se constată că
acesta este declarat cu nerespectarea termenului de 5 zile de la comunicare,
prevăzut de art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului
administrativ, cu modificările și completările ulterioare.
În aceste condiții, având în vedere prevederile art. 312 alin. (1)
din Codul de procedură civilă, s-a dispus respingerea ca nefondat a recursului
declarat de SC M SA împotriva sentinței civile nr. 26 din 21 ianuarie
2010 a
Curții de Apel Cluj - Secția comercială, de
contencios administrativ și fiscal, și respingerea ca tardiv declarat a
recursului exercitat împotriva aceleiași hotărâri de către Agenția Națională de
Administrare Fiscală.