ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 370/2016

Decizia nr. 370/2016

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/57/2013 la Curtea de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., anularea Deciziei nr. 157/622346 din 7 martie 2013, prin care a fost soluționată contestația și anularea procesului-verbal din 28 decembrie 2012, act prin care a fost obligată la plata sumei de 212.505,72 euro, sumă neeligibilă.

În cadrul aceluiași dosar reclamanta a chemat în garanție pe C. pentru a fi obligată la plata sumei de 181.869,22 euro cu motivarea că aceasta a avut calitatea de contractant în contract, iar prin actul contestat au fost declarate neeligibile parte din sumele de bani achitate către aceasta, față de neexecutarea unor lucrări din contract, precum și plata unor facturi fiscale fără documente justificative.

A fost formulată și o cerere de chemare în garanție a D., prin care s-a solicitat obligarea la plata sumei de 30.636,50 euro, având în vedere că aceasta a avut calitatea de contractant în contractul de lucrări și nu s-a implementat corespunzător, la capacitatea prevăzută, linia de nămol, urmând a se îndrepta împotriva acestei părți în cazul în care reclamanta va cădea în pretenții.

Prin Încheierea nr. 20 din 19 septembrie 2014 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, au fost respinse în principiu ca inadmisibile cererile de chemare în garanție formulate de reclamanta SC A. SA față de chematele în garanție: D. și C., în contradictoriu cu pârâtul B., cu sediul in București, sector 1.

În temeiul art. 453 C. proc. civ. a fost obligată reclamanta SC A. SA să plătească chematelor în garanție următoarele sume, reprezentând cheltuieli de judecată:

- către D. suma de 13.255,2 lei, reprezentând echivalentul a 3.000 euro, calculat la cursul oficial al Băncii Naționale a României din data de 12 septembrie 2014

- către  C., suma de 11.200,6 lei, reprezentând echivalentul a 2.535 euro, calculat la cursul oficial al Băncii Naționale a României din data de 12 septembrie 2014, reprezentând onorarii avocațiale.

S-a avut în vedere că, față de obiectul și temeiul de drept al acțiunii principale, cererea de chemare în garanție este incompatibilă cu procedura prevăzută de O.U.G. nr. 11/2006, act normativ ce are ca obiect de reglementare acțiunea de prevenire, de constatare a neregulilor, de stabilire și de recuperare a creanțelor bugetare rezultate din neregulile apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene sau a fondurilor publice naționale aferente acestora.

Împotriva acestei încheieri a declarat apel reclamanta SC A. SA și recurs chemata în garanție C.

I. În cererea de apel depusă de reclamanta SC A. SA s-a solicitat admiterea apelului, anularea încheierii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Alba-Iulia, în vederea judecării pe fond a cererii de chemare în garanție.

În cadrul motivelor de recurs reclamanta a invocat dispozițiile art. 20 și 21 din O.U.G. nr. 66/2011 și s-a arătat că, sub aspectul naturii juridice a actelor atacate în cauză, acestea reprezintă acte administrativ-fiscale, ca specie a actului administrativ.

Față de această stabilire a naturii juridice s-a apreciat că ar fi aplicabile și prevederile art. 218, art. 213 și art. 212 din O.U.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. care stabilesc în mod expres admisibilitatea intervenției forțate și voluntare, cu aplicabilitatea dispozițiilor C. proc. civ.

Toate aceste texte de lege coroborate cu prevederile art. 16

1

din Legea nr. 554/2004 converg, în opinia reclamantei, spre ideea introducerii în cauză a altor subiecte de drept, în speță la cererea reclamantei prin chemarea în garanție.

Au fost invocate dispozițiile art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și considerentele Deciziei nr. 2830 din 31 mai 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, și s-a considerat că cererile de chemare în garanție sunt admisibile.

La 21 noiembrie 2014 s-a depus o completare a cererii de apel de către reclamanta SC A. SA și s-a susținut că, în mod greșit, calea de atac a fost stabilită de către instanța de fond ca fiind cea a recursului și, de aceea, hotărârea este nelegală, nu doar sub aspectul modului de soluționare a etapei admisibilității în principiu a cererilor de chemare în garanție, ci și sub aspectul căii de atac, ca fiind cea a recursului, contrar prevederilor art. 64 alin. (4) C. proc. civ.

În lipsa unor prevederi speciale în cuprinsul Legii nr. 554/2004, din punct de vedere al modului de soluționare a cererilor de chemare în garanție (atât în privința admisibilității în principiu, cât și pe fond) revenea normei procedurale de drept comun, respectiv C. proc. civ., prerogativa de a stabili procedura soluționării acestora.

S-a considerat că hotărârea instanței de fond este nelegală pentru că a fost dată cu încălcarea obligațiilor prevăzute de art. 425 C. proc. civ.

Asupra inadmisibilității invocate de pârâtul B. și chemata în garanție D., instanța de fond s-a pronunțat dar motivarea este sumară, inaptă să lămurească soluția și nu respectă exigențele dispozițiilor art. 425 C. proc. civ. S-a spus și că cheltuielile de judecată au fost acordate în mod nelegal de către instanța de fond.

Astfel cum rezultă din cuprinsul încheierii de ședință din data de 12 septembrie 2014, apărătorul ales al reclamantei a solicitat instanței de judecată să-i comunice cuantumul cheltuielilor de judecată solicitate de chemata în garanție pentru a putea pune concluzii, dar această solicitare a fost respinsă, fiind încălcate principiile fundamentale ale procesului civil - dreptul la apărare, contradictorialitatea, oralitatea, respectarea principiilor fundamentale.

În considerarea prevederilor art. 451 C. proc. civ., s-a apreciat că cheltuielile de judecată solicitate sunt nejustificat de mari, în aprecierea stadiului procesual în care a fost soluționat litigiul și al activității desfășurate de către avocat în acest sens.

II.  C. a formulat recurs împotriva Încheierii nr. 20/ 19 septembrie 2014 a Curții de Apel Alba-Iulia și s-a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a încheierii, în sensul obligării SC A. SA la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de participarea la proces și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

S-a apreciat că cererea de recurs este admisibilă pentru că îndeplinește condițiile pentru promovarea recursului:

- a fost implicată în Dosarul nr. x/57/2013 aflat pe rolul Curții de Apel Alba-Iulia, în calitate de chemată în garanție;

- justifică un interes în promovarea acestui recurs pentru că dorește să obțină integral toate cheltuielile de judecată dovedite a fi efectuate în cauză în fața instanței de fond în cuantum de 10.711,87 euro, deși instanța de fond a acordat numai 2.535 euro.

A fost criticată Încheierea pentru că nu cuprinde motivele pe care se sprijină pentru acordarea numai parțial a cheltuielilor de judecată.

S-a arătat că din cuantumul cheltuielilor depuse în fața instanței de fond acesta reprezintă:

- 750 euro, transportul reprezentanților convenționali ai C. la cele două termene de judecată, respectiv 20 iunie 2014 și 12 septembrie 2014;

- 1.250 euro reprezintă traducerea în limba engleză a documentelor care au fost comunicate către C. de către instanță pentru că societatea este de drept danez;

- 8.550 euro reprezintă onorariile avocațiale pentru serviciile juridice efectuate în perioada iulie - septembrie 2014, iar dacă soluționarea cererii s-a făcut la două termene nu este motiv de reducere a onorariului avocațial.

În raport de dificultatea dosarului, de valoarea litigiului, munca avocaților, suma solicitată cu titlu de cheltuieli de judecată în cuantum de 10.711,87 euro este rezonabilă, necesară și dovedită și, de aceea, s-a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a Încheierii în sensul obligării reclamantei la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de participarea la proces și s-a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate în recurs.

B. a formulat întâmpinare cu privire la apelul declarat de SC A. SA.

Referitor la aspectele legate de calificarea căii de atac, s-a considerat că se impune calificarea căii de atac a apelului declarat de reclamantă ca recurs, iar pe fond, s-a solicitat respingerea căii de atac ca nefondată.

Prin aceeași întâmpinare, cu privire la recursul declarat de chemata în garanție C. a fost invocată excepția inadmisibilității recursului, deoarece a fost formulat de o persoană ce nu a devenit parte pentru că cererea de chemare în garanție a fost respinsă ca inadmisibilă.

D. a formulat întâmpinare față de calea de atac exercitată de SC A. SA și completată ulterior și s-a solicitat respingerea ca nefondată.

C. a formulat întâmpinare la cererea de apel formulată de SC A. SA și s-a solicitat respingerea ca nefondată a acesteia și să fie obligată reclamanta la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de recurs.

SC A. SA a formulat întâmpinarea la recursul formulat de C. și a invocat excepția tardivității recursului, excepția inadmisibilității recursului, iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată, iar C., prin răspunsul la această întâmpinare a arătat că recursul a fost formulat și depus în termenul legal, este admisibil și întemeiat.

Prin Încheierea din 28 octombrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost recalificată calea de atac exercitată de SC A. SA ca fiind recurs, în temeiul art. 74 alin. (2) din N.C.P.C. cu referire la art. 64 alin. (4), coroborat cu art. 493 N.C.P.C. iar reclamanta a depus motive de recurs care sunt identice cu cele depuse inițial.

La 16 decembrie 2015, prin încheierea dată în camera de consiliu, au fost admise în principiu recursurile declarate de SC A. SA și C., considerându-se că au fost declarate în termen, iar tardivitatea recursului declarat de C. nu se confirmă și s-a fixat termen pentru soluționarea acestora, cu citarea părților.

După examinarea motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursurile declarate pentru următoarele considerente:

Instanța de fond, fiind învestită cu soluționarea acțiunii în anulare a Deciziei nr. 157/622346 din 7 martie 2013 și a procesului-verbal din 28 decembrie 2012 emise de B. prin care a fost declarată neeligibilă suma de 212.505,72 euro în raport cu Contractul de lucrări, a avut de soluționat cererile de chemare în garanție formulate de reclamantă împotriva C. și D.

Cererile de chemare în garanție au fost respinse ca inadmisibile în raport de obiectul și temeiul de drept al acțiunii principale și pentru că s-a apreciat că o asemenea cerere ar fi incompatibilă cu procedura reglementată de O.U.G. nr. 66/2011 (deși instanța de fond, din eroare a indicat O.U.G. nr. 66/2006).

I. Recursul declarat de reclamanta SC A. SA;

Mai întâi, se impune a se indica motivele pentru care instanța de control judiciar a recalificat calea de atac exercitată inițial de către reclamantă, aceea a apelului.

Încheierea pronunțată de instanța de fond a avut indicată drept cale de atac împotriva acesteia recursul, dar reclamanta a exercitat calea de atac a apelului, iar în completarea cererii de apel a invocat dispozițiile art. 64 alin. (4) raportat la art. 74 alin. (2) și art. 470 alin. (3) și (5) C. proc. civ. și chiar a criticat soluția instanței de fond în privința căii de atac.

Contrar celor susținute de aceasta, calea de atac ce poate fi exercitată împotriva unei încheieri pronunțate de instanța de contencios administrativ prin care a fost respinsă cererea de chemare în garanție este recursul și nu apelul.

Într-adevăr, conform art. 74 alin. (2) C. proc. civ., coroborat cu art. 64 alin. (4), încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de chemare în garanție poate fi atacată în termen de 5 zile, care curge de la pronunțare pentru partea prezentă și de la comunicare pentru partea lipsă, calea de atac fiind numai apelul dacă încheierea a fost dată în primă instanță, respectiv numai recursul la instanța ierarhic superioară, în cazul în care încheierea a fost pronunțată în apel.

Însă, aceste dispoziții sunt aplicabile unui litigiu în materia contenciosului administrativ numai în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autoritățile publice, pe de o parte, și, persoanele vătămate într-un drept și interes legitim, pe de altă parte, astfel cum prevăd dispozițiile art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Din interpretarea dispozițiilor art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 rezultă că în soluționarea litigiilor de contencios administrativ se aplică legea specială - Legea nr. 554/2004, iar dispozițiile acestei legi se completează cu cele ale C. proc. civ.

Chiar dacă în legea contenciosului administrativ nu există prevedere expresă cu privire la calea de atac împotriva unei încheieri de respingere a cererii de chemare în garanție, vor fi aplicabile dispozițiile acestei legi în materia căilor de atac, iar potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs.

În afară de faptul că Legea nr. 554/2004, fiind o lege specială, se aplică cu prioritate față de dreptul comun, chiar și în Legea nr. 76/2012 de punere în aplicare a C. proc. civ., s-a prevăzut expres, în art. 7 alin. (3), că „Dispozițiile alin. (1) și (2) nu se aplică în materie de contencios administrativ și fiscal, inclusiv în materia azilului” cu precizarea că alin. (1) și (2) vizează referirea la calea de atac numai a apelului în cazul hotărârilor „definitive”, potrivit V.C.P.C. și în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este "supusă recursului" sau că "poate fi atacată cu recurs" ori, după caz, legea specială folosește o altă expresie similară.

Un alt argument ce poate fi adus în sprijinul exercitării căii de atac a recursului într-o situație, cum este cea în speță, este cel legat de competența instanțelor în materia contenciosului administrativ.

Astfel, potrivit art. 96 pct. 1 C. proc. civ., curțile de apel judecă, în primă instanță, cererile în materia contenciosului administrativ și fiscal, potrivit legii, iar conform art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

De asemenea, art. 10 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 prevede că „Recursul împotriva sentințelor pronunțate de tribunalele administrativ fiscale se judecă la secțiile de contencios administrativ și fiscal de curțile de apel, iar recursul împotriva sentințelor pronunțate de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel se judecă la Secția contencios administrativ și fiscal de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dacă prin lege organică nu se prevede altfel”.

Dacă s-ar accepta punctul de vedere al reclamantei s-ar nesocoti dispozițiile C. proc. civ. care prevăd expres că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de recurs și ar însemna ca instanța supremă să soluționeze apelul, cale ordinară de atac, ce nu este dat de lege în competența sa.

De aceea, calea de atac ce poate fi exercitată împotriva unei încheieri prin care a fost respinsă o cerere de chemare în garanție ca inadmisibilă este recursul, chiar dacă soluția a fost pronunțată de instanța de contencios administrativ ca instanță de fond și, în raport de aceste aspecte, s-a procedat la recalificarea căii de atac, în baza art. 457 alin. (3) C. proc. civ., iar reclamanta a avut posibilitatea de a motiva calea de atac astfel cum a fost recalificată.

În privința criticilor de nelegalitate ale încheierii atacate se constată că acestea sunt nefondate.

O primă critică a vizat încălcarea prevederilor art. 425 C. proc. civ., respectiv că hotărârea instanței de fond este motivată sumar.

Din analiza încheierii atacate rezultă că aceasta a fost redactată cu respectarea prevederilor art. 425 C. proc. civ., în condițiile în care instanța de fond a admis excepția inadmisibilității cererilor de chemare în garanție și nu se impunea să facă trimitere la susținerile părților, inclusiv ale reclamantei, ce vizau fondul cauzei, ci s-a limitat la motivarea excepției pe care a admis-o.

O a doua critică de nelegalitate a vizat greșita soluționare a excepției inadmisibilității cererilor de chemare în garanție.

Indiferent de faptul că excepția inadmisibilității a fost invocată de pârâtul B. și de chemata în garanție D. prin raportare la prevederile art. 16 și 16

1

din Legea nr. 554/2004, soluția instanței de fond nu este greșită în raport de obiectul și temeiul de drept al acțiunii principale.

Recurenta a invocat aplicarea art. 218, art. 213 și art. 212 C. proc. fisc., având în vedere că procesul-verbal încheiat la 28 decembrie 2012 și Decizia nr. 157/622346 din 7 martie 2013 pentru soluționarea contestației administrative formulate de SC A. SA sunt acte administrative fiscale.

În privința naturii acestor acte, chiar recurenta a indicat că acestea sunt întocmite în baza dispozițiilor O.U.G. nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/ sau a fondurilor publice naționale aferente acestora.

Potrivit art. 20 alin. (1)

9

din acest act normativ, procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanței bugetare este act administrativ în sensul Legii contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, iar acesta constituie titlu de creanță, iar conform art. 20 alin. (2)

1

conține, între altele, cuantumul creanței bugetare stabilite în urma constatărilor.

Însă, faptul că O.U.G. nr. 66/2011 stabilește că procesul verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanței bugetare este un act administrativ nu înseamnă că acesta este un act administrativ fiscal, în sensul art. 411 C. proc. fisc. pentru că, așa cum s-a arătat, chiar actul normativ îl definește ca fiind un act administrativ în sensul legii contenciosului administrativ, iar pentru că prin acel act administrativ se stabilește o creanță bugetară nu înseamnă că sunt aplicabile prevederile C. proc. fisc., așa cum susține recurenta.

Procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanței bugetare este un act administrativ în sensul legii contenciosului administrativ, el constituie titlu executoriu și conține, între altele și cuantumul creanței bugetare, dar nu îi sunt aplicabile dispozițiile din O.U.G. nr. 92/2003, republicată, cu modificările și completările ulterioare privind C. proc. fisc. decât în măsura în care O.U.G. nr. 66/2011 o prevede expres (cum este cazul compensării sau executării silite, ca modalități de stingere a creanțelor rezultate din nereguli, astfel cum prevăd disp. art. 38 lit. d) și e) din O.U.G. nr. 66/2011), dar în realitate pentru acest tip de acte administrative sunt stabilite condițiile în care se pot întocmi (art. 17 - art. 37 din O.U.G. nr. 66/2011), în care pot fi contestate (art. 46-51 din O.U.G. nr. 66/2011).

De aceea, nu poate fi reținută susținerea recurentei pentru aplicarea în speță a disp. art. 218, art. 213 și art. 212 C. proc. fisc., dispoziții ce vizează dispoziții procedurale privind soluționarea contestației în cazul contestațiilor împotriva actelor fiscale, între care introducerea în cauză a altor persoane în procedura de soluționare a contestației.

Nu poate fi reținută nici susținerea recurentei ce vizează aplicarea disp. art. 16

1

din Legea nr. 554/2004 și care ar demonstra admisibilitatea cererii de chemare în garanție pentru că, în raport de acestea, ar fi admisibilă introducerea în cauză a altor subiecte de drept.

Art. 16

1

din Legea nr. 554/2004 are menirea de a respecta, pe de o parte, principiul disponibilității în cazul unui proces în materia contenciosului administrativ, iar, pe de altă parte, specificul raporturilor de drept administrativ, ca ramă a dreptului public, iar în baza acestui articol judecătorul unui litigiu de contencios administrativ poate introduce, la cerere, organismele sociale interesate sau poate pune în discuție, din oficiu, necesitatea introducerii în cauză a acestora, precum și a altor subiecte de drept.

Pentru că instanța de fond nu și-a motivat soluția de respingere a cererii de chemare în garanție în raport de dispozițiile art. 16

1

din Legea nr. 554/2004, instanța de recurs nu poate analiza, ca motiv de nelegalitate a hotărârii atacate, greșita aplicare a acestor dispoziții.

Oricum, chiar dacă nu se poate analiza admisibilitatea unei cereri de chemare în garanție în cadrul unui litigiu de contencios administrativ prin raportare la disp. art. 16

1

din Legea nr. 554/2004, totuși se impune precizarea că Decizia nr. 2830 din 31 mai 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, citată în întâmpinările depuse la dosar de către intimații B. și C., este pronunțată înainte de introducerea art. 16

1

din Legea contenciosului administrativ prin modificările și completările aduse de Legea nr. 262/2007, lege ce a intrat în vigoare la 2 august 2007, fiind publicată în M. Of. nr. 510 din 30 iulie 2007.

Având în vedere că instanța de fond a motivat respingerea cererilor de chemare în garanție ca inadmisibile în raport de obiectul și temeiul de drept al acțiunii principale, vor și analizate criticile recurentei în privința greșitei rețineri a inadmisibilității cererilor prin raportare la dispozițiile art. 72 C. proc. civ.

Conform art. 72 alin. (1) C. proc. civ.: „Partea interesată poate să cheme în garanție o terță persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte cu o cerere separată în garanție sau în despăgubiri”.

Într-adevăr, așa cum a arătat și instanța de fond, obiectul cererii adresate instanței de contencios administrativ îl constituie actele administrative întocmite de autoritățile competente potrivit O.U.G. nr. 66/2011 pentru că s-au constatat nereguli în modul de derulare a Contractului de lucrări și a fost declarată neeligibilă suma de 212.505,72 euro.

Procedura de contestare a actelor administrative emise potrivit O.U.G. nr. 66/2011, în cazul în care se stabilesc sume neeligibile sau de plată, în cazul în care au fost încasate, este reglementată tot în O.U.G. nr. 66/2011, dar nu este prevăzută în acest act normativ posibilitatea acțiunii în despăgubiri sau pentru eventuala garanție ce ar rezulta din încheierea contractului de finanțare între autoritatea contractantă (beneficiar al finanțării) și cel care a executat contractul.

Prin urmare, nu sunt admisibile cererile de chemare în garanție în procedura de contestare a actelor administrative potrivit O.U.G. nr. 66/2011, mai ales că reclamanta a avut calitatea de beneficiar al contractelor încheiate, dar acestea au fost încheiate de Guvernul României, prin E., în calitate de parte contractantă, iar reclamanta a avut calitatea de autoritate de implementare, iar societățile ce au fost chemate în garanție au avut calitatea de contractori.

Chiar și în ipoteza în care s-ar fi apreciat că cererile de chemare în garanție sunt admisibile în procedura contestării actelor administrative emise potrivit O.U.G. nr. 66/2011, în speță, așa cum s-a arătat de către intimatele C. și nu s-a contestat de către recurentă, ar fi existat un alt motiv de inadmisibilitate a acestor cereri, având în vedere faptul că reclamanta, în calitate de beneficiar al finanțării, îi erau opozabile convențiile arbitrare ce au fost înscrise în Contractul de lucrări încheiat cu D. și în contractul de servicii de asistență tehnică de management și supervizare a Contractului F. încheiat cu C., convenții care exclud competența instanțelor în soluționarea litigiilor ivite în legătură cu modul de executare al obligațiilor contractuale.

Atunci când se analizează admisibilitatea unei cereri de chemare în garanție se verifică și existența unei legături suficiente între cererea principală și cererea de chemare în garanție, în sensul că trebuie să fie o legătură de dependență și de subordonare între cele două cereri, așa încât soluția ce se va da cu privire la cererea principală să poată influența soluția ce se va pronunța asupra cererii de chemare în garanție, or, în speță, nu s-a dovedit această legătură.

II. Recursul declarat de C. va fi respins pentru următoarele considerente;

Criticile recurentei vizează modul de soluționare a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, pentru că acestea au fost acordate numai parțial, respectiv au fost solicitate cheltuielile de judecată în cuantum de 10.711,87 euro reprezentând deplasări, onorarii avocațiale și servicii de traducere și au fost acordate cheltuielile de judecată în cuantum de 2.535 euro și, de aceea, s-a solicitat numai modificarea în parte a încheierii și obligarea la plata cheltuielilor de judecată în integralitate.

Înainte de a analiza criticile recurentei cu privire la soluția instanței de fond se impune a fi analizată excepția inadmisibilității recursului invocată de intimatul B. și de recurenta intimată SC A. SA, în raport de soluția de respingere ca inadmisibilă a cererii de chemare în garanție.

Această excepție este nefondată deoarece art. 458 alin. (1) C. proc. civ. prevede că pot fi exercitate căile de atac numai de părțile aflate în proces și care justifică un interes.

Chiar dacă în fața instanței de fond cererea de chemare în garanție a fost respinsă ca inadmisibilă, recurenta a figurat ca parte în procesul desfășurat în fața instanței de fond, în calitate de chemată în garanție și a depus întâmpinare astfel că, în sens larg, se circumscrie noțiunii de parte la care se referă art. 458 C. proc. civ.

Aceasta a justificat și un interes în exercitarea căii de atac întrucât cererea sa de acordare a cheltuielilor de judecată ocazionate de citarea sa în calitate de chemat în garanție nu a fost admisă în totalitate, astfel că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 458 C. proc. civ., iar excepția inadmisibilității va fi respinsă.

În privința criticii recurentei ce vizează nemotivarea soluției instanței de fond în ceea ce privește cheltuielile de judecată acordate, se constată că, parțial, acestea sunt fondate, dar nu se poate dispune trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond pentru aceasta și, de aceea, instanța de recurs va analiza dacă hotărârea instanței de fond este legală în privința cheltuielilor de judecată acordate recurentei C.

Într-adevăr, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ.: „Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuielile de judecată”.

Însă, art. 451 alin. (2) C. proc. civ. prevede că „instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei. Măsura luată de instanță nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său”.

Din modul cum a fost redactată soluția instanței de fond rezultă că aceasta a procedat, din oficiu, la reducerea onorariului de avocat, dar nu a indicat motivele pentru care a procedat la această reducere.

Instanța de recurs, în raport de analiza modului de desfășurare a litigiului în fața instanței de fond, consideră că suma acordată recurentei cu titlu de cheltuieli de judecată a fost corect stabilită având în vedere că soluția a fost pronunțată prin admiterea excepției inadmisibilității, iar apărările recurentei au vizat fondul cauzei, deși nu se analizase excepția inadmisibilității, excepție pe care nu a invocat-o, aceasta fiind susținută de recurentă abia la termenul din 12 septembrie 2014 când a fost pusă în discuția părților, iar suma este rezonabilă în raport de obiectul cererii, munca desfășurată de avocați și stadiul în care a fost soluționată excepția inadmisibilității cererilor de chemare în garanție.

De aceea, apreciind că soluția instanței de fond a fost pronunțată cu aplicarea prevederilor legale incidente, vor fi respinse recursurile formulate, în baza art. 497 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004.

În conformitate cu prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-reclamantă va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat către intimatele chemate în garanție C. cheltuieli ocazionate de apărările formulate în raport de recursul reclamantei SC A. SA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta SC A. SA și de chemata în garanție C. împotriva Încheierii de ședință nr. 20 din 19 septembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Obligă pe recurenta-reclamantă SC A. SA la plata către intimata D. a echivalentului în lei al sumei de 1.500 euro, la cursul oficial de la data plății, reprezentând cheltuieli de judecată și la plata către intimata C. a echivalentului în lei al sumei de 1.455,77 euro, la cursul oficial de la data plății, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 februarie 2016.