ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2987/2015

Decizia nr. 2987/2015

Asupra cererii de revizuire;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Hotărârea supusă revizuirii

Prin Decizia civilă nr. 4413 din data de 19 noiembrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondate, recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. și de recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva Sentinței civile nr. 1328 din 16 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de control judiciar a reținut că sunt neîntemeiate criticile formulate pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București cu privire la soluția pronunțată de instanța de fond asupra excepției inadmisibilității acțiunii.

În mod corect prima instanță a respins excepția analizată, reținând că împotriva refuzului motivat de plată a dobânzilor, comunicat de pârâtă prin adresa nr. 14564 din 29 martie 2012, în temeiul dispozițiilor art. 205 C. proc. fisc., reclamanta a formulat contestație administrativă, înregistrată la autoritatea publică pârâtă la data de 9 mai 2012.

Deoarece nu a primit răspuns la contestația depusă, la data de 27 decembrie 2012, reclamanta a formulat prezenta acțiune în instanță, în baza art. 8 coroborat cu art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, pentru a evita intervenirea prescripției dreptului la acțiune.

De asemenea, în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect emiterea procesului-verbal de calcul al dobânzilor, excepția inadmisibilității este nefondată, întrucât, față de poziția exprimată de autoritatea publică pârâtă, reclamanta a dedus judecății refuzul nejustificat de emitere a actului solicitat, prevăzut de dispozițiile art. 6 alin. (6) și art. 7 din Capitolul 2 al Ordinului M.F.P. nr. 1899/2004.

Prin urmare, nu se poate reține că autoritatea publică a fost obligată la soluționarea cererii de plată a dobânzilor în sensul admiterii acesteia, întrucât stabilirea caracterului nejustificat al refuzului, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, constituie o chestiune de fond în cadrul judecării acțiunii, iar printre soluțiile pe care instanța le poate pronunța, potrivit art. 18 alin. (1) din lege, se regăsește și aceea de a dispune măsurile solicitate pentru recunoașterea și restabilirea dreptului vătămat.

În ceea ce privește criticile formulate pe fondul pricinii de către pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, instanța de recurs a apreciat că sunt neîntemeiate, constatând că instanța de fond a aplicat în mod corect dispozițiile legale incidente în speță, în raport de elementele de fapt ale cauzei, care au fost supuse unei analize coroborate față de întregul material probator administrat de părți.

Astfel, primul decont cu sume negative de taxă pe valoare adăugată cu opțiune de rambursare, a fost depus la data de 26 ianuarie 2009 și ultimul decont la 15 februarie 2010, iar până la data de 20 decembrie 2010, pârâta nu a efectuat niciun demers care să justifice prelungirea termenului de 45 de zile de la data depunerii deconturilor, în cadrul căruia trebuiau soluționate solicitările de rambursare formulate de reclamantă, conform prevederilor pct. 6 din Anexa 1 a Ordinului M.F.P. nr. 263/2010.

Termenul de 45 de zile prevăzut de dispozițiile legale menționate este un termen cu caracter imperativ, a cărui nerespectare dă dreptul reclamantei la rambursarea deconturilor cu sume negative de taxă pe valoare adăugată.

În acord cu opinia exprimată de judecătorul fondului, instanța de control judiciar a apreciat că delegarea atribuțiilor de control către Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov nu este de natură a justifica prelungirea termenului legal de soluționare a cererilor de rambursare, în condițiile în care, precizările aduse de reclamantă prin adresa nr. 78841 din 20 octombrie 2010, au vizat date cunoscute anterior de către organele fiscale.

Instanța de fond a reținut că prelungirea termenului legal de soluționare a decontului de taxă pe valoare adăugată este justificată începând cu data de 20 decembrie 2010, raportat la dispozițiile art. 70 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003.

Potrivit acestui text de lege, "În situațiile în care, pentru soluționarea cererii, sunt necesare informații suplimentare relevante pentru luarea deciziei, termenul de 45 de zile prevăzut pentru soluționarea cererilor de restituire se prelungește cu perioada cuprinsă între data la care s-a comunicat contribuabilului și data înregistrării primirii acestor informații la organul fiscal competent".

În cauză, se constată că inspecția fiscală a fost amânată, la cererea reclamantei, până la data de 09 februarie 2011, iar începând cu 03 martie 2011, inspecția fiscală a fost suspendată pentru efectuarea unui control încrucișat, în baza dispozițiilor art. 104 alin. (4) - (5) din O.G. nr. 92/2003, republicată, coroborat cu prevederile art. 2 lit. a) din Ordinul președintelui ANAF nr. 14/2010.

Inspecția fiscală a fost reluată la data de 07 aprilie 2011 și datorită unor neconcordanțe constatate între informațiile raportate prin VIES și cele declarate de contribuabil prin declarațiile recapitulative, la data de 11 aprilie 2011 au fost solicitate explicații referitoare la aceste neconcordanțe. Reclamanta a solicitat extinderea termenului pentru a obține informații și documente cu privire la neconcordanțele constatate, până la data de 21 aprilie 2011, iar la 03 mai 2011, a comunicat organelor fiscale că nu a reușit să obțină informațiile solicitate.

Prin adresa nr. 3520 din 04 mai 2011, s-a solicitat reclamantei traducerea și certificarea înscrisurilor, acestea fiind transmise organelor de control fiscal cu adresa nr. 6253 din 27 iulie 2011.

Raportat la situația de fapt expusă, instanța de control judiciar a apreciat că, începând cu data de 20 decembrie 2010, prelungirea termenului prevăzut de lege pentru soluționarea deconturilor este justificată de cauze obiective, neputându-se reține culpa organului fiscal sau neîndeplinirea de către acesta a obligațiilor legale.

Astfel, conform art. 104 alin. (4) - (5) din O.G. nr. 92/2003, republicată, măsura suspendării inspecției fiscale a fost determinată de necesitatea efectuării unor verificări încrucișate, organul fiscal fiind îndreptățit să aprecieze, în limitele atribuțiilor și competențelor ce îi revin, relevanța stărilor de fapt fiscale și să adopte soluția admisă de lege, întemeiată pe constatări complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare în cauză.

Ulterior, amânarea inspecției fiscale s-a datorat și culpei societății reclamante, prin necomunicarea informațiilor solicitate de organul fiscal în termenul stabilit de către acesta, astfel încât, nu poate fi primită susținerea recurentei-reclamante în sensul că prelungirea termenului prevăzut de lege pentru desfășurarea inspecției fiscale a avut loc din motive independente de voința societății.

Deciziile de practică judecătorească invocate de către recurentă nu sunt de natură a infirma legalitatea hotărârii recurate, deoarece situația de fapt dedusă judecății a fost diferită și analizată distinct în fiecare dosar în parte de către instanța de judecată.

La data de 22 decembrie 2014 SC A. a formulat revizuire împotriva deciziei pronunțate de instanța de recurs, solicitând retractarea acesteia, cu consecința modificării în parte a sentinței în sensul obligării pârâtei la emiterea procesului-verbal de calcul al dobânzii datorate pentru întârzierea în soluționarea deconturilor cu sume negative de TVA, cu opțiunea negativă de rambursare pentru perioada cuprinsă între data expirării termenului legal de 45 de zile de la depunerea fiecărui decont și data de 8 septembrie 2011, data efectivă a rambursării.

Revizuirea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 322 și urm. C. proc. civ. - 1865.

Se susține că în raport de cele solicitate pe calea acțiunii, respectiv acordarea dobânzilor pe perioada cuprinsă între data la care deconturile de TVA trebuiau soluționate și data rambursării efective a sumelor de TVA aprobate la rambursare - 14 septembrie 2011, instanțele de judecată au stabilit dreptul societății la dobânzi, cu excluderea intervalului 20 decembrie 2010 - 14 septembrie 2011, ce constituie perioada în cadrul căreia s-a desfășurat inspecția fiscală pentru soluționarea deconturilor, cu ignorarea și încălcarea interpretării oferite de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauzele C-107/10 Enel Maritsa și C-431 din 12 Rafinăria Steaua Română.

Astfel, arată revizuenta, instanța europeană a hotărât atât cu privire la neconformitatea unei reglementări de drept interne care "amână" momentul de la care se datorează dobânzi pentru motivul efectuării unui control fiscal, cât și cu privire la neconformitatea unei reglementări naționale care permite rambursarea cu întârziere fără obligația plății de dobânzi aferente acestei întârzieri.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene subliniază că "din punctul de vedere al persoanei impozabile, motivul pentru care rambursarea excedentului de TVA a intervenit cu întârziere este lipsit de importanță".

În jurisprudența Curții Europene de Justiție s-a reținut în mod constant că statele membre au o oarecare autonomie în stabilirea condițiilor de rambursare a TVA, însă aceasta trebuia interpretată în lumina contextului și a principiilor generale care guvernează materia TVA, fără a aduce atingere acestora (cauza C-314/09 Strabag, cauza C-25/07 Sosnowska, cauza C-78/00 Comisia c. Ialiei).

Prin Decizia nr. 4413 prin care a fost respins recursul societății a fost consfințită soluția instanței de fond, care a statuat asupra acordării dobânzilor pentru întârzierea în rambursarea TVA numai până la momentul începerii inspecției fiscale, pe motiv că ar fi incidente dispozițiile art. 70 alin. (2) Cod procedura fiscală privind prelungirea termenului de 45 zile pentru soluționarea TVA.

În acest mod, arată revizuenta că a fost prejudiciară, fiindu-i refuzat în mod nejustificat și contrar jurisprudenței europene sus-citate dreptul de a beneficia de echivalentul lipsei folosinței sumelor de TVA respectiv, pe toată perioada cât autoritățile fiscale române și-au ignorat obligația legală de a le rambursa.

Prin cererea depusă la data de 15 mai 2015 revizuenta a solicitat sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu următoarea întrebare preliminară:

"Dreptul comunitar permite ca legislația națională să prevadă sau, după caz să poată fi interpretată în sensul că o persoană impozabilă ce a solicitat rambursarea excedentului de TVA sa nu poată obține din partea administrației fiscale dobânzi de întârziere aferente rambursării efectuate tardiv pentru perioada desfășurării controlului fiscal început după expirarea termenului legal în care acesta trebuia să aibă loc?".

În susținerea admisibilității cererii, revizuenta a arătat că Legea nr. 340/2009, prin care s-au transpus în dreptul intern principiile care stau baza procedurii întrebărilor preliminare, conferă instanțelor de judecată naționale posibilitatea să adreseze întrebări preliminare instanței europene, de fiecare dată când pronunțarea unei hotărâri în cauză este dependentă de o decizie cu privire la interpretarea sau validitatea dreptului Uniunii Europene.

Prin încheierea pronunțată la data de 15 mai 2015, Înalta Curte a respins cererea de sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene ca inadmisibilă, reținând că având în vedere particularitățile cauzei, respectiv faptul că cererea de adresare a întrebării preliminare s-a făcut în cadrul unei căi extraordinare de atac ce prevede ca singur motiv - încălcarea priorității dreptului Uniunii Europene, în realitate se tinde la preconstituirea motivului de revizuire anterior menționat.

Întrucât demersul revizuentei vizează aspecte ce urmează a fi dezlegate cu ocazia soluționării cererii de revizuire, intrând în competența instanței naționale, aceasta nu poate beneficia de mecanismul de comunicare dintre cele două instanțe.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra revizuirii

Potrivit dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004: "constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de Codul de procedură civilă, pronunțarea hotărârilor rămase definitive și irevocabile prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată".

În accepțiunea revizuentei, acordarea dobânzilor pe perioada cuprinsă între data la care deconturile de TVA trebuiau soluționate și data rambursării efective a sumelor de TVA aprobate la rambursare (14 mai 2011), instanțele de judecată au stabilit dreptul societății la dobânzi cu excluderea de la calcul a intervalului 20 decembrie 2010 - 14 septembrie 2011, ce constituie perioadă în cadrul căreia s-a desfășurat inspecția fiscală, cu ignorarea și încălcarea interpretării oferită de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauzele C-107/10 Enel Maritsa și C-431/12 Rafinăria Steaua Română.

Potrivit celor stabilite de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, atâta timp cât legislația națională a unui stat membru stabilește un termen limită pentru soluționarea unei solicitări de rambursare a TVA, indiferent de motivele pentru care termenul respectiv nu a fost respectat, se datorează dobânzi de întârziere.

Înalta Curte observă că criticile revizuentei sunt lipsite de suport.

Instanța de recurs a explicat de ce și-a însușit opinia judecătorului fondului, în sensul că prelungirea termenului legal de soluționare a decontului de taxă pe valoare adăugată este justificată începând cu data de 20 decembrie 2010, raportat la dispozițiile art. 70 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003.

Inspecția fiscală a fost reluată la data de 7 aprilie 2011 și datorită unor neconcordanțe constatate între informațiile raportate prin VIES și cele declarate de contribuabil prin declarațiile recapitulative, la data de 11 aprilie 2011 au fost solicitate explicații referitoare la aceste neconcordanțe.

Reclamanta a solicitat extinderea termenului pentru a obține informații și documente cu privire la neconcordanțele constatate, până la data de 21 aprilie 2011, iar la data de 3 mai 2011 a comunicat organelor fiscale că nu a reușit să obțină informațiile solicitate. Prin adresa nr. 3520 din 4 mai 2011, s-a solicitat reclamantei traducerea și certificarea înscrisurilor, acestea fiind transmise organelor de control fiscal cu adresa nr. 6253 din 27 iulie 2011.

În consecință, a reținut instanța de recurs, că raportat la situația de fapt expusă, începând cu data de 20 decembrie 2010, prelungirea termenului prevăzut de lege pentru soluționarea deconturilor este justificată de cauze obiective, neputându-se reține culpa organului fiscal sau neîndeplinirea de către acesta a obligațiilor legale.

În raport de cele expuse, Înalta Curte reține că tocmai soluția de admitere a cererii de acordare a dobânzilor pentru perioada cuprinsă între expirarea termenului legal de 45 zile de la depunerea fiecărui decont și data de 20 decembrie 2010, constituie o valorificare a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene în această materie. Împrejurarea că dobânzile au fost acordate pentru o perioadă mai mică decât cea solicitată prin cererea de chemare în judecată nu înseamnă că a fost încălcată jurisprudența invocată (cauza C-107/10 Enel Maritsa și cauza C-431/12 Rafinăria Steaua Română) ci reprezintă o apreciere a situației de fapt dedusă judecății, ce poate fi diferită și care trebuie analizată distinct în fiecare cauză în parte.

În realitate, prin criticile invocate revizuenta reiterează motivele expuse în calea de atac soluționată prin decizia atacată, motive ce au fost analizate de instanța de control judiciar, care a valorificat jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia acordării dobânzilor datorate pentru întârzierea în soluționarea deconturilor cu sume negative de TVA cu opțiune de rambursare.

Concluzionând, Înalta Curte, reține că cererea de retractare este nefondată, urmând a fi respinsă ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de A. împotriva Deciziei nr. 4413 din 19 noiembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 octombrie 2015.

Procesat de GGC - GV