ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 181/2016

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 181/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 181/2016

Deliberând, constată

următoarele:

relevante ale cauzei;

1.1. Prin cererea înregistrata pe

rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, sub nr. x/3/2011,

reclamantele SC A. SRL și SC B. SA - societate în reorganizare

judiciară, au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C., (1) rezilierea

Contractului de execuție de lucrări din 19 februarie 2002, încheiat

între SC A. SRL și C., (2) plata contravalorii prejudiciilor cauzate,

estimate provizoriu la suma de 622.104,14 lei și 120.250,18 euro, (3) suplinirea

consimțământului pârâtei C. pentru încheierea Procesului - verbal de

recepție finală pentru tronsoanele 4 și 5 și (4) restituirea

în original a Scrisorii de garanție bancară din 09 mai 2002

reprezentând garanția de bună execuție.

1.2. Prin

sentința civilă nr. 9407 din 28 iunie 2012, Tribunalul

București, secția a VI-a comercială, a respins excepția

prescripției acțiunii și a respins acțiunea formulată

de reclamantele SC A. SRL și SC B. SA, ca neîntemeiată.

Împotriva

sentinței civile nr. 9407 din 28 iunie 2012 a formulat apel reclamanta SC

A. SRL, iar prin Decizia civilă nr. 15/2013, Curtea de Apel

București, secția a VI-a civilă, a admis apelul declarat de

reclamanta SC A. SRL, a anulat sentința recurată și a trimis

cauza spre judecare în primă instanță la Curtea de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

1.3. Prin

sentința civilă nr. 3546 din 19 decembrie 2014, Curtea de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a

respins excepția prescripției, a respins acțiunea formulată

de reclamanții SC A. SRL și SC B. SA prin administrator judiciar SC

D. IPURL, ca neîntemeiată și a obligat reclamanta la plata sumei de 1.500

lei către expertul tehnic judiciar E., autorizat, sumă reprezentând

diferență de onorariu.

Pentru a

hotărî astfel, prima instanță a reținut mai întâi că,

potrivit art. 2513 C. civ., prescripția poate fi opusă numai în

primă instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării,

cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt

legal citate.

Din actele

dosarului reiese că pârâtul nu a invocat prescripția nici prin

întâmpinare și nici la primul termen de judecată, astfel că

excepția nu poate fi primită.

Pe fond,

Curtea a apreciat, examinând susținerile părților și starea

de fapt ce rezulta din probele administrate, că nu poate fi primit

capătul de cerere privind rezilierea contractului, întrucât acesta a ajuns

la termen, în lipsa unui act adițional prin care părțile să

convină, printre altele, prelungirea datei de expirare a convenției.

Cu privire la

actul adițional, prima instanță a constatat că, anterior,

reclamantele au solicitat obligarea pârâtului la încheierea actului

adițional, iar prin sentința civilă nr. 4830 din 25 martie 2009

Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins

cererea, sentința devenind irevocabilă prin Decizia nr. 1185 din 13 aprilie

2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția comercială. Prin urmare, nu se poate dispune

suplinirea consimțământului pentru semnarea procesului verbal de

recepție finală, deoarece s-ar dispune în mod indirect obligarea

pârâtului la finanțarea lucrărilor prevăzute în acest act,

finanțare care nu se poate asigura decât prin constatarea

realității și acceptarea lucrărilor prin încheierea unui

act adițional. Or, așa cum s-a arătat mai devreme, cererea

reclamantelor privind încheierea actului adițional a fost respinsă

irevocabil și nu mai poate fi repusă în discuție, în virtutea

principiului res judicata pro veritate habetur.

Pe cale de

consecință, au fost respinse și capetele de cerere privind

obligarea pârâtului la plata prejudiciilor pretinse și la restituirea

scrisorii de garanție, acestea fiind lipsite de suport juridic.

Din

același motiv, au fost înlăturate din ansamblul probator și

rapoartele de expertiză efectuate în cauză, dar s-a admis cererea de

majorare a onorariului formulată de expertul în construcții,

avându-se în vedere complexitatea lucrărilor efectuate.

atac exercitată în cauză și apărarea intimatului;

2.1. Împotriva

sentinței civile nr. 3546 din 19 decembrie 2014, pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, a formulat recurs reclamanta SC A. SRL, invocând motivele de

recurs prevăzute de 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. 1865.

Referitor la

primul motiv de recurs, recurentul arată că instanța nu a

motivat deloc capătul (4) de cerere și a motivat insuficient

respingerea celorlalte; de asemenea, susține că hotărârea

cuprinde motive străine de obiectul cauzei.

Se arată

că hotărârea nu ia în discuție niciunul din argumentele pe care

s-a întemeiat acțiunea ci se rezumă la motivarea că rezilierea

unui contract nu mai poate fi dispusă deoarece termenul de execuție

s-a împlinit. Recurentul susține că instanța nu a motivat când

s-a împlinit acest termen. Apoi, referindu-se la hotărârea

judecătorească de respingere a unei acțiuni distincte

promovată de reclamantă pentru obligarea pârâtului la încheierea unui

act adițional, instanța de fond greșit a reținut că

aceasta are vreo legătură cu prezenta cauză și că ar

împiedica suplinirea consimțământului pârâtului la încheierea

procesului verbal de recepție finală pentru tronsoanele 4 și 5.

În acest context susține că a fost lipsit de un proces echitabil.

Referitor la

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul

arată că sentința recurată este nelegală și netemeinică

deoarece a considerat că termenul de execuție este de 20 luni,

neglijând că a fost prelungit succesiv prin acte adiționale;

susține că prelungirea termenului până în aprilie 2005 a fost

constată prin sentința civilă nr. 2204/2010 a Tribunalului București,

definitivă prin Decizia civilă nr. 185/2011 a Curții de Apel

București și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 423/2012 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție și că, sub

acest aspect, sentința recurată încalcă autoritatea de lucru

judecat a hotărârilor judecătorești amintite.

Pentru aceste

considerente solicită admiterea recursului și, în principal, casarea

sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare iar în subsidiar,

modificarea sentinței și admiterea acțiunii așa cum a fost

formulată.

2.2.

Intimatul nu a formulat întâmpinare în schimb, prin concluziile scrise depuse

la dosarul cauzei și susținute oral în ședință

publică a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

În principal,

invocă excepția prescripției dreptului material la acțiune

arătând că termenul de prescripție de 3 ani a început să

curgă cel târziu la data recepției lucrărilor în ianuarie 2007,

fiind împlinit la data promovării acțiunii (15 martie 2011).

De asemenea,

consideră că recursul este insuficient timbrat.

Referitor la

primul motiv de recurs susține că în mod întemeiat prima

instanță a respins cererea de reziliere a unui contract care

și-a încetat efectele. Pe cale de consecință, corect au fost

respinse și capetele de cerere accesorii. Distinct de acest

raționament, susține că cererea în pretenții nu a fost

dovedită iar cererea de restituire a garanției de bună

execuție este lipsită de suport legal.

Înaltei Curți;

Examinând

actele și lucrările dosarului precum și susținerile

părților, ținând cont de motivele de recurs invocate în

cauză precum și de dispozițiile art. 304

1

C. proc.

civ. 1865, Înalta Curte constată următoarele:

Cu privire la

excepțiile insuficientei timbrări și prescripției dreptului

la acțiune invocate de intimat

Înalta Curte observă

că atât chestiunea taxei judiciare de timbru cât și cea a

prescripției extinctive au fost soluționate irevocabil, prima prin

încheierea de ședință din data de 05 noiembrie 2015 iar cea de-a

doua prin sentința recurată (exclusiv de reclamantă).

Astfel,

încheierea de ședință prin care s-a stabilit taxa judiciară

de timbru de 57.623,87 lei în sarcina recurentului a devenit irevocabilă,

în privința chestiunii în discuție, prin neexercitarea cererii de

reexaminare în condițiile art. 18 din Legea nr. 146/1997.

De asemenea,

deși excepția prescripției dreptului la acțiune a fost

respinsă de prima instanță, pârâtul nu a formulat recurs. În aceste

condiții, excepției invocate din nou în fața instanței de

recurs i se opune caracterul irevocabil (în ce privește excepția) al

soluției instanței de fond.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte va respinge ambele excepții.

Cu privire la

recursul formulat de reclamanta SC A. SRL;

Instanța

de fond a fost sesizată cu o acțiune întemeiată pe contractul de

execuție de lucrări din 19 februarie 2002 (contractul) încheiat între

reclamanta recurentă SC A. SRL și pârâtul intimat C., prin care s-a

solicitat rezilierea contractului pentru neîndeplinirea obligațiilor

contractuale de către pârât, acordarea de despăgubiri pentru

neîndeplinirea acestor obligații, suplinirea consimțământului

pârâtului la întocmirea procesului verbal de recepție finală și

restituirea garanției de bună execuție.

Primul

capăt de cerere a fost respins de Curtea de Apel București cu

motivarea că rezilierea unui contract nu poate fi dispusă în cazul în

care termenul de executare a contractului s-a împlinit. Raționamentul este

greșit deoarece împlinirea termenului de executare nu atrage încetarea

efectelor contractului pe viitor deoarece, spre exemplu, părțile pot

cere în continuare executarea obligațiilor rezultate din contract și

care nu au fost executate în termen. Acțiunea în rezilierea contractului

are drept scop tocmai înlăturarea pentru viitor a acestor efecte.

Drept

consecință a raționamentului eronat, prima instanță a

omis să verifice fondul raportului juridic litigios, respectiv:

- nu a

stabilit baza contractuală a obligațiilor care, potrivit

susținerilor reclamantei recurente, nu au fost executate de pârât;

- nu a

verificat dacă aceste obligații au fost executate sau nu;

- nu a arătat

care este legea aplicabilă contractului și consecințele acesteia

asupra cazului dedus judecății.

Instanța

nu a motivat nici respingerea capătului de cerere în despăgubiri

pentru obligațiile pretins neexecutate de pârât, considerând eronat

că respingerea cererii de reziliere atrage de plano respingerea

pretențiilor. Or, ambele capete de cerere sunt principale chiar dacă

se întemeiază pe aceiași cauză și, în consecință,

pot primi soluții independente.

În

sfârșit, nu a fost motivată nici respingerea cererii de restituire a

scrisorii de garanție bancară.

În ce

privește respingerea capătului de cerere referitor la suplinirea

consimțământului pârâtei C. pentru încheierea procesului - verbal de

recepție finală pentru tronsoanele 4 și 5, deși prima

instanță face trimitere la efectele sentinței civile nr. 4830/2009

pronunțată de Tribunalul București, irevocabilă prin Decizia

civilă nr. 1185/2010 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, nu analizează în ce constă legătura între cele

două situații litigioase.

Așadar,

prima instanță nu a respectat exigențele minime impuse de

dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ceea ce atrage

incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., invocat de recurent.

Așa

fiind, văzând prevederile art. 313 C. proc. civ. și constatând

că fondul cauzei nu a fost judecat, Înalta Curte va casa sentința

recurată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe.

În

rejudecare, prima instanță va suplini toate lipsurile mai sus

arătate și va lua în considerare și celelalte apărări

formulate de părți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

excepția insuficientei timbrări și excepția

prescripției dreptului la acțiune, invocate de intimatul-pârât C.

Admite recursul

declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva sentinței civile nr. 3546 din

19 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal.

Casează

sentința recurată. Trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 2 februarie 2016.