ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 181/2016

Decizia nr. 181/2016 Deliberând, constată următoarele: 1. Circumstanțele relevante ale cauzei; 1.1. Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, sub nr. x/3/2011, reclamantele SC A. SRL și SC B. SA - societate în reorganizare judiciară, au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C., (1) rezilierea Contractului de execuție de lucrări din 19 februarie 2002, încheiat între SC A. SRL și C., (2) plata contravalorii prejudiciilor cauzate, estimate provizoriu la suma de 622.104,14 lei și 120.250,18 euro, (3) suplinirea consimțământului pârâtei C. pentru încheierea Procesului - verbal de recepție finală pentru tronsoanele 4 și 5 și (4) restituirea în original a Scrisorii de garanție bancară din 09 mai 2002 reprezentând garanția de bună execuție.

1.2. Prin sentința civilă nr. 9407 din 28 iunie 2012, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins excepția prescripției acțiunii și a respins acțiunea formulată de reclamantele SC A. SRL și SC B. SA, ca neîntemeiată. Împotriva sentinței civile nr. 9407 din 28 iunie 2012 a formulat apel reclamanta SC A. SRL, iar prin Decizia civilă nr. 15/2013, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a admis apelul declarat de reclamanta SC A. SRL, a anulat sentința recurată și a trimis cauza spre judecare în primă instanță la Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. 1.3.

Prin sentința civilă nr. 3546 din 19 decembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția prescripției, a respins acțiunea formulată de reclamanții SC A. SRL și SC B. SA prin administrator judiciar SC D. IPURL, ca neîntemeiată și a obligat reclamanta la plata sumei de 1.500 lei către expertul tehnic judiciar E., autorizat, sumă reprezentând diferență de onorariu. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut mai întâi că, potrivit art. 2513 C. civ., prescripția poate fi opusă numai în primă instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate. Din actele dosarului reiese că pârâtul nu a invocat prescripția nici prin întâmpinare și nici la primul termen de judecată, astfel că excepția nu poate fi primită.

Pe fond, Curtea a apreciat, examinând susținerile părților și starea de fapt ce rezulta din probele administrate, că nu poate fi primit capătul de cerere privind rezilierea contractului, întrucât acesta a ajuns la termen, în lipsa unui act adițional prin care părțile să convină, printre altele, prelungirea datei de expirare a convenției. Cu privire la actul adițional, prima instanță a constatat că, anterior, reclamantele au solicitat obligarea pârâtului la încheierea actului adițional, iar prin sentința civilă nr. 4830 din 25 martie 2009 Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins cererea, sentința devenind irevocabilă prin Decizia nr. 1185 din 13 aprilie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială.

Prin urmare, nu se poate dispune suplinirea consimțământului pentru semnarea procesului verbal de recepție finală, deoarece s-ar dispune în mod indirect obligarea pârâtului la finanțarea lucrărilor prevăzute în acest act, finanțare care nu se poate asigura decât prin constatarea realității și acceptarea lucrărilor prin încheierea unui act adițional. Or, așa cum s-a arătat mai devreme, cererea reclamantelor privind încheierea actului adițional a fost respinsă irevocabil și nu mai poate fi repusă în discuție, în virtutea principiului res judicata pro veritate habetur. Pe cale de consecință, au fost respinse și capetele de cerere privind obligarea pârâtului la plata prejudiciilor pretinse și la restituirea scrisorii de garanție, acestea fiind lipsite de suport juridic.

Din același motiv, au fost înlăturate din ansamblul probator și rapoartele de expertiză efectuate în cauză, dar s-a admis cererea de majorare a onorariului formulată de expertul în construcții, avându-se în vedere complexitatea lucrărilor efectuate. 2. Calea de atac exercitată în cauză și apărarea intimatului; 2.1. Împotriva sentinței civile nr. 3546 din 19 decembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamanta SC A. SRL, invocând motivele de recurs prevăzute de 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. 1865. Referitor la primul motiv de recurs, recurentul arată că instanța nu a motivat deloc capătul (4) de cerere și a motivat insuficient respingerea celorlalte; de asemenea, susține că hotărârea cuprinde motive străine de obiectul cauzei.

Se arată că hotărârea nu ia în discuție niciunul din argumentele pe care s-a întemeiat acțiunea ci se rezumă la motivarea că rezilierea unui contract nu mai poate fi dispusă deoarece termenul de execuție s-a împlinit. Recurentul susține că instanța nu a motivat când s-a împlinit acest termen. Apoi, referindu-se la hotărârea judecătorească de respingere a unei acțiuni distincte promovată de reclamantă pentru obligarea pârâtului la încheierea unui act adițional, instanța de fond greșit a reținut că aceasta are vreo legătură cu prezenta cauză și că ar împiedica suplinirea consimțământului pârâtului la încheierea procesului verbal de recepție finală pentru tronsoanele 4 și 5. În acest context susține că a fost lipsit de un proces echitabil.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul arată că sentința recurată este nelegală și netemeinică deoarece a considerat că termenul de execuție este de 20 luni, neglijând că a fost prelungit succesiv prin acte adiționale; susține că prelungirea termenului până în aprilie 2005 a fost constată prin sentința civilă nr. 2204/2010 a Tribunalului București, definitivă prin Decizia civilă nr. 185/2011 a Curții de Apel București și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 423/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și că, sub acest aspect, sentința recurată încalcă autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești amintite. Pentru aceste considerente solicită admiterea recursului și, în principal, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare iar în subsidiar, modificarea sentinței și admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.

2.2. Intimatul nu a formulat întâmpinare în schimb, prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei și susținute oral în ședință publică a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat. În principal, invocă excepția prescripției dreptului material la acțiune arătând că termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă cel târziu la data recepției lucrărilor în ianuarie 2007, fiind împlinit la data promovării acțiunii (15 martie 2011). De asemenea, consideră că recursul este insuficient timbrat. Referitor la primul motiv de recurs susține că în mod întemeiat prima instanță a respins cererea de reziliere a unui contract care și-a încetat efectele. Pe cale de consecință, corect au fost respinse și capetele de cerere accesorii.

Distinct de acest raționament, susține că cererea în pretenții nu a fost dovedită iar cererea de restituire a garanției de bună execuție este lipsită de suport legal. 3. Considerentele Înaltei Curți; Examinând actele și lucrările dosarului precum și susținerile părților, ținând cont de motivele de recurs invocate în cauză precum și de dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ. 1865, Înalta Curte constată următoarele: Cu privire la excepțiile insuficientei timbrări și prescripției dreptului la acțiune invocate de intimat Înalta Curte observă că atât chestiunea taxei judiciare de timbru cât și cea a prescripției extinctive au fost soluționate irevocabil, prima prin încheierea de ședință din data de 05 noiembrie 2015 iar cea de-a doua prin sentința recurată (exclusiv de reclamantă).

Astfel, încheierea de ședință prin care s-a stabilit taxa judiciară de timbru de 57.623,87 lei în sarcina recurentului a devenit irevocabilă, în privința chestiunii în discuție, prin neexercitarea cererii de reexaminare în condițiile art. 18 din Legea nr. 146/1997. De asemenea, deși excepția prescripției dreptului la acțiune a fost respinsă de prima instanță, pârâtul nu a formulat recurs. În aceste condiții, excepției invocate din nou în fața instanței de recurs i se opune caracterul irevocabil (în ce privește excepția) al soluției instanței de fond. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge ambele excepții.

Cu privire la recursul formulat de reclamanta SC A. SRL; Instanța de fond a fost sesizată cu o acțiune întemeiată pe contractul de execuție de lucrări din 19 februarie 2002 (contractul) încheiat între reclamanta recurentă SC A. SRL și pârâtul intimat C., prin care s-a solicitat rezilierea contractului pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale de către pârât, acordarea de despăgubiri pentru neîndeplinirea acestor obligații, suplinirea consimțământului pârâtului la întocmirea procesului verbal de recepție finală și restituirea garanției de bună execuție. Primul capăt de cerere a fost respins de Curtea de Apel București cu motivarea că rezilierea unui contract nu poate fi dispusă în cazul în care termenul de executare a contractului s-a împlinit.

Raționamentul este greșit deoarece împlinirea termenului de executare nu atrage încetarea efectelor contractului pe viitor deoarece, spre exemplu, părțile pot cere în continuare executarea obligațiilor rezultate din contract și care nu au fost executate în termen. Acțiunea în rezilierea contractului are drept scop tocmai înlăturarea pentru viitor a acestor efecte. Drept consecință a raționamentului eronat, prima instanță a omis să verifice fondul raportului juridic litigios, respectiv: - nu a stabilit baza contractuală a obligațiilor care, potrivit susținerilor reclamantei recurente, nu au fost executate de pârât; - nu a verificat dacă aceste obligații au fost executate sau nu; - nu a arătat care este legea aplicabilă contractului și consecințele acesteia asupra cazului dedus judecății.

Instanța nu a motivat nici respingerea capătului de cerere în despăgubiri pentru obligațiile pretins neexecutate de pârât, considerând eronat că respingerea cererii de reziliere atrage de plano respingerea pretențiilor. Or, ambele capete de cerere sunt principale chiar dacă se întemeiază pe aceiași cauză și, în consecință, pot primi soluții independente. În sfârșit, nu a fost motivată nici respingerea cererii de restituire a scrisorii de garanție bancară. În ce privește respingerea capătului de cerere referitor la suplinirea consimțământului pârâtei C. pentru încheierea procesului - verbal de recepție finală pentru tronsoanele 4 și 5, deși prima instanță face trimitere la efectele sentinței civile nr. 4830/2009 pronunțată de Tribunalul București, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1185/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu analizează în ce constă legătura între cele două situații litigioase.

Așadar, prima instanță nu a respectat exigențele minime impuse de dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ceea ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocat de recurent. Așa fiind, văzând prevederile art. 313 C. proc. civ. și constatând că fondul cauzei nu a fost judecat, Înalta Curte va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe. În rejudecare, prima instanță va suplini toate lipsurile mai sus arătate și va lua în considerare și celelalte apărări formulate de părți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția insuficientei timbrări și excepția prescripției dreptului la acțiune, invocate de intimatul-pârât C. Admite recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva sentinței civile nr. 3546 din 19 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința recurată. Trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 februarie 2016.