ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2053/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2053/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr.

2053/2016

Asupra cauzei

civile de față, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 2903 din 04 iunie 2014, Tribunalul

București, secția a VI-a civilă a admis, în parte, acțiunea

formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. SA, astfel cum

aceasta a fost precizată; a obligat pe pârâtă să

plătească reclamantului echivalentul în lei al sumei de 90.000 Euro,

funcție de cursul oficial leu-euro stabilit de

Banca

Națională a României

la data plății efective, cu titlu

de daune morale; a respins cererea pârâtei de obligare a reclamantului la plata

cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Prin Decizia civilă nr. 905A din

29 mai 2015, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a

admis apelurile declarate de reclamant și de pârâtă împotriva

sentinței sus-menționate, pe care a anulat-o cu reținerea cauzei

spre rejudecare.

Pentru a decide astfel, curtea a

reținut că, în primă instanță, cadrul procesual nu a

fost corect stabilit, raportat la dispozițiile art. 54 din Legea nr.

136/1995, potrivit cărora citarea persoanei/persoanelor pretins

răspunzătoare de producerea accidentului, în calitate de intervenienți

forțați, este obligatorie. În consecință, indiferent de

opțiunea reclamantului ori chiar neexistând cererea pârâtului

asigurător, instanța este obligată să introducă în

cauză conducătorul auto-asigurat. Această obligație a fost

ignorată de prima instanță, astfel încât procedura desfășurată

în primă instanță este lovită de nulitate, impunându-se, în

temeiul dispozițiilor art. 297 alin. (2) C. proc. civ., anularea

sentinței apelate și reținerea cauzei spre judecare de către

instanța de apel, cu citarea, în calitate de intervenient, a

conducătorului auto asigurat, numitul C.

În evocarea fondului:

Prin încheierea din 20 noiembrie 2015,

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a dispus, în

temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., suspendarea cererilor de apel

până la soluționarea definitivă a dosarului penal nr. x/P/2011.

Împotriva acestei încheieri a declarat

recurs reclamantul, iar Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția I civilă, prin Decizia nr. 350 din 17 februarie 2015, a admis

recursul, a casat încheierea recurată și a trimis cauza

instanței de apel pentru continuarea judecății.

Prin Decizia nr. 840A din 19 mai 2016,

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a respins

excepția prematurității acțiunii, ca neîntemeiată; a

admis, în parte, acțiunea, astfel cum a fost formulată și

precizată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. SA și

intervenientul C.; a obligat pe pârâta B. SA să plătească

reclamantului echivalentul în lei al sumei de 30.000 Euro, cu titlu de daune

morale, la cursul oficial de schimb leu-euro stabilit de

Banca

Națională a României

la data plății efective; a respins

celelalte pretenții, ca neîntemeiate.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de

Apel a reținut, în esență, următoarele:

Excepția prematurității

acțiunii, întemeiată pe dispozițiile art. 720

1

- 720

10

C. proc. civ., a fost invocată pentru prima dată în fața

instanței de fond la termenul din data de 12 februarie 2014 și a fost

respinsă prin încheierea de ședință din data de 26

februarie 2014.

Având în vedere că instanța

de apel evocă fondul după anularea sentinței apelate, având

drept temei necitarea intervenientului C., rezultă că excepția

în cauză a fost invocată după prima zi de

înfățișare, la mai bine de un de la data introducerii

acțiunii, deci cu nerespectarea dispozițiilor art. 105 alin. (2) C.

proc. civ.

Pe fondul cauzei:

În data de 19 august 2011,

reclamantul, în vârstă de 22 de ani, a fost victima unui accident rutier,

autoturismul condus de acesta fiind lovit de autoturismul condus de

intervenientul C., asigurat la D., serie asigurare (...).

Din raportul de expertiză

medico-legală nr. A5/3404/2013 întocmit în cauză, rezultă

că reclamantul a prezentat leziuni traumatice care ar fi putut fi produse

prin lovire cu un corp dur și hiperflexie-extensia coloanei vertebrale

cervicale, posibil în condițiile unui accident rutier din data de 19

august 2011, vindecarea acestora necesitând îngrijiri medicale de aproximativ

120 de zile, loviturile produse punând în primejdie viața victimei.

Din același raport de

expertiză medico-legală rezultă caracterul posibil evolutiv al

sindromului psiho-organic post-traumatic, astfel că pentru evaluarea unei

infirmități psihice este necesară evaluarea reclamantului peste

un an, cu reevaluarea complexă interdisciplinară a deficiențelor

psihice.

De asemenea, s-a mai reținut

că reclamantul prezintă sechele post traumatism cranio-cerebral cu

contuzie cerebrală gravă și mic hematom subdural neoperat,

sindrom bipiramidal, dizartrie, sindrom algie vertebro-cervical, cu

fractură C2 cominutivă și sindrom organic cerebral

post-traumatic, care determină o deficiență

funcțională medie prin tulburări de vorbire, tulburări

algice, tulburări de atenție, concentrare și cenestezice.

Concluzia raportului

sus-menționat este în sensul că, în cazul reclamantului, sechelele

post-traumatice determină o incapacitate adaptivă de 50%, acesta

fiind încadrat în gradul III de invaliditate.

În ceea ce privește fapta

ilicită care a provocat leziunile reclamantului, Curtea a constatat

că este vorba de o culpă comună în producerea accidentului de

circulație din data de 19 august 2011, așa cum rezultă din

concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară efectuat

la solicitarea DGPMB - Brigada Rutieră, de către inginer E., expert

tehnic judiciar în specialitatea Autovehicule-Circulație Rutieră.

Fapta culpabilă a reclamantului

constă în nerespectarea dispozițiilor art. 54 alin. (1) din O.U.G.

nr. 195/2002 și a dispozițiilor art. 125 din Regulamentul de aplicare

a O.U.G. nr. 195/2002, constând în aceea că nu s-a asigurat

corespunzător și a efectuat manevra de întoarcere pe celălalt

sens de mers.

Culpa intervenientului constă în

deplasarea cu o viteză peste limita legală pe sectorul de drum

respectiv, ceea ce înseamnă nerespectarea dispozițiilor art. 48

și 49 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002.

Factorul generator al producerii

accidentului este reprezentat de fapta victimei (reclamantul), care a efectuat

manevra de întoarcere fără să se asigure și într-o

zonă interzisă, însă nu poate fi neglijată nici viteza de

deplasare a autoturismului condus de intervenient, de 93 km/oră.

În ceea ce privește cuantumul

despăgubirilor acordate ca daune morale, nici sistemul legislativ românesc

și nici normele comunitare nu prevăd, în mod concret, un cuantum care

să asigure o reparare deplină a acestora și, prin urmare,

principiul reparării integrale a unui astfel de prejudiciu nu poate avea

decât un caracter estimativ, în raport de natura neeconomică a

respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc.

Pentru a putea fi cuantificat

prejudiciul moral este nevoie de un criteriu sigur de referință, de

un reper față de care judecătorul național să

poată aprecia mărimea daunelor morale pe care le poate acorda

reclamantului.

În speță, fapta ilicită

a asiguratului pârâtei a constat în nerespectarea de către acesta a

dispozițiilor art. 48 și 49 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002.

Consecințele accidentului puteau

fi diminuate și/sau prevenite și dacă acesta ar fi circulat cu o

viteză inferioară vitezei de 93 km/oră și care ar fi

trebuit să fie de circa 61 km/h.

Împrejurarea că și

reclamantul este în culpă în ceea ce privește producerea

accidentului, prin încălcarea dispozițiilor art. 54 alin. (1) din

O.U.G. nr. 195/2002 și art. 125 din H.G. nr. 1.391/2006, nu

echivalează cu o exonerare a răspunderii delictuale a pârâtei,

față de dispozițiile art. 41 alin. (1), art. 44 alin. (1)

și art. 49 din Legea nr. 136/1995.

Dispozițiile de drept material

aplicabile în cauză sunt cele ale art. 998 - 999 C. civ. de la 1864, din

care rezultă că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale

a unei persoane, se cer a fi întrunite cumulativ următoarele

condiții: existența unui prejudiciu, existența unei fapte

ilicite, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită

și prejudiciu și existența vinovăției celui ce a

cauzat prejudiciul, constând în intenția, dar și în neglijența

sau imprudența cu care a acționat.

Din probatoriul administrat în

cauză rezultă existența faptei ilicite, constând în

încălcarea, de către asiguratul societății pârâte, a

dispozițiilor legale prevăzute de art. 48 și 49 alin. (1) din

O.U.G. nr. 195/2002, fapt ce a determinat vătămarea gravă a

integrității fizice și psihice a reclamantului, între faptă

și prejudiciu existând raport de cauzalitate (avem în vedere și

declarațiile date de asigurat în fața organelor de cercetare

penală, consemnate în dosarul de UP depus în fotocopie la dosar, dar

și răspunsurile reclamantului la interogatoriul administrat în

prezentul dosar).

În ceea ce privește condiția

referitoare la existența prejudiciului, având în vedere probele

administrate în cauză, reclamantul a dovedit că prejudiciul suferit

este unul cert, fiind născut la momentul formulării acțiunii.

Prejudiciului moral poate fi evaluat

de instanță în raport de gravitatea încălcării dreptului

subiectiv al reclamantului, dar și în raport de funcția compensatorie

și de satisfacția pe care acest prejudiciu o are în toate cazurile de

acest gen.

În ceea ce privește cuantificarea

prejudiciului moral, trebuie avut în vedere și faptul că daunele

morale au un caracter pur afectiv, de natură să aline suferința

reclamantului, prelungită în timp, însă trebuie luată în

considerare și culpa acestuia la producerea accidentului, așa cum

rezultă din raportul de expertiză tehnică judiciară

administrat de organele de urmărire penală, întrucât acesta nu poate

fi exonerat de fapta sa culpabilă și care a generat accidentul a

cărui victimă a devenit.

În dreptul civil, indiferent de

împrejurarea că fapta a fost comisă cu intenție sau din

culpă, răspunderea pentru repararea prejudiciului este aceeași,

respectiv obligația de reparare integrală.

În ceea ce privește stabilirea

cuantumului daunelor morale, se va avea în vedere atât principiul

reparării integrale, cât și principiul echității, precum

și prudența ce trebuie luată în considerare pentru ca reparația

daunei să ofere victimei o satisfacție cu caracter compensatoriu. De

asemenea, aprecierea cuantumului daunelor morale este direct legată

și de culpa reclamantului în producerea accidentului a cărui

victimă a devenit.

În aceste condiții, date fiind suferințele

morale inerente oricărui accident de autovehicul, în baza

dispozițiilor art. 41 - 43 din Legea nr. 136/1995, raportat la art. 1169

și art. 998 - 999 C. civ., Curtea a admis, în parte, cererea de chemare în

judecată și a obligat pe pârâtă să plătească

reclamantului echivalentul în lei al sumei de 30.000 euro la cursul oficial

leu-euro stabilit de

Banca

Națională a României

la data plății efective, cu titlu

de daune morale, sumă considerată echitabilă, urmând a fi

respinse celelalte pretenții deduse judecății, care constau în

diferența până la 2.000.000 euro, cum au fost solicitate prin cererea

de chemare în judecată.

În ceea ce privește plata unei

rente lunare de întreținere, dat fiind faptul că această din

urmă pretenție a fost solicitată în fața instanței de

fond după prima zi de înfățișare, respectiv prin

concluziile scrise depuse la instanța de fond și care nu au mai putut

fi puse, din punct de vedere procedural, în discuția contradictorie a

părților în condițiile art. 132 C. proc. civ., Curtea a

considerat că acestea au fost formulate cu încălcarea

dispozițiilor legale în materie, motiv pentru care nu le-a analizat.

Împotriva acestei din urmă

decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul, care a invocat motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând

că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea

dispozițiilor din materia asigurărilor privind răspunderea

civilă delictuală, respectiv a dispozițiilor art. 998 - 999 C.

civ., ale Legii nr. 136/1995 și ale Ordinului nr. 5/2010 al CSA, întrucât

cuantumul daunelor morale acordat este unul derizoriu, prin raportare atât la

prejudiciul concret suferit, cât și la jurisprudența în materie.

Astfel, prin Ordinul nr. 5/2010 al CSA

pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de

răspundere civilă pentru prejudiciile produse prin accidente de

vehicule se prevede expres, la art. 49 lit. f), că în cazul

vătămării corporale sau al decesului unei persoane se

acordă și daune morale "în conformitate cu legislația

și jurisprudența din România", fără a se indica niciun

criteriu de stabilire a acestora, cu excepția plafonului de

despăgubire minimă a prejudiciilor patrimoniale și

nepatrimoniale produse în unul și același accident și indiferent

de numărul persoanelor prejudiciate.

Prin același ordin s-a stabilit o

limită de despăgubire generală, pentru toate prejudiciile

cauzate pentru vătămare corporală sau deces, deci atât pentru

prejudiciile materiale, cât și cele morale.

În absența unei reglementări

exprese și de principiu, doctrina și jurisprudența au făcut

apel la textele C. civ. privitoare la răspunderea civilă

delictuală pentru fapta proprie - art. 998 - 999 C. civ.

Conform acestor dispoziții

legale, pentru a exista răspundere civilă delictuală trebuie

să existe un prejudiciu, o pagubă sau o daună.

Cum însă C. civ. nu distinge

între natura sau felul prejudiciului, s-a conchis, în baza regulii de

interpretare ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus, că

trebuie reparat, pe temeiul art. 998 C. civ., nu numai prejudiciul material sau

patrimonial, adică prejudiciul care poate fi evaluat în bani, ci și

prejudiciul moral sau nepatrimonial, adică acel prejudiciu care nu este

susceptibil de prețuire bănească.

În afara C. civ., care nu se

pronunță, în mod expres, în sensul posibilității

reparării bănești a daunelor morale, există cazuri de

reparare a acestora prevăzute în legislația recentă, în

speță art. 49 din Ordinul CSA nr. 5/2010.

Odată admisă posibilitatea

reparației bănești a daunelor morale, se ridică problema

cuantificării acestor daune, în condițiile în care nu există

și nici nu poate exista un criteriu obiectiv, de natură

economică, în baza căruia să se poată stabili acest lucru.

La nivel legislativ nu există

criterii obiective de stabilire a despăgubirilor bănești pentru

repararea prejudiciilor morale, astfel încât instanțele se ghidează

după criterii subiective, variabile de la caz la caz. Emblematică,

din acest punct de vedere, este jurisprudența în materia daunelor morale

pentru prejudiciile nepatrimoniale cauzate prin accidente de autovehicule.

Daunele morale constituie

consecințe dăunătoare care nu pot fi evaluate în bani, deci cu

un conținut neeconomic și care rezultă din atingerile și

încălcările drepturilor personale nepatrimoniale și se stabilesc

prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la

consecințele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic

și afectiv, importanța valorilor lezate, măsura în care acestea

au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele

vătămării, etc.

În legătură cu natura

daunelor morale, așa cum se desprinde din literatura juridică și

din practica judiciară, acestea, în principiu, nu se concretizează

într-o stare de fapt, ci se mențin la nivelul trăirilor psihice, iar

evaluarea acestora, chiar atunci când existența lor este evidentă, de

regulă nu se poate face prin folosirea unor criterii obiective, dauna

morală fiind extranee realităților materiale și întinderea

ei nu poate fi determinată decât prin aprecieri, desigur nu arbitrar

și nu prin operare cu criterii precise, ci doar pe baza unor aprecieri

subiective în care rolul hotărâtor îl are posibilitatea de orientare a

instanței în cunoașterea sufletului uman și a reacțiilor

sale.

În cauză, instanța de apel a

pronunțat o hotărâre nelegală în ceea ce privește cuantumul

daunelor morale acordate, deoarece a ignorat elementele care definesc

gravitatea prejudiciului și probele administrate în acest sens.

Astfel, instanța de apel nu a

avut în vedere concluziile raportului de nouă expertiză

medico-legală nr. A5/3404/2013, potrivit cărora, în urma accidentului

din data de 19 august 2011, reclamantul a suferit "leziuni traumatice ce

i-au pus viața în pericol, necesitând pentru vindecare 120 de zile",

aflându-se în comă timp de o lună de zile.

Totodată, specialiștii din

cadrul INML au precizat că"având în vedere caracterul posibil

evolutiv al sindromului psiho-organic post-traumatic, pentru evaluarea unei

infirmități psihice este necesară evaluarea sus-numitului peste

circa un an de zile, cu reevaluarea complexă interdisciplinară a

deficientelor psihice.

În prezent, numitul A. prezintă

sechele post-traumatism cranio-cerebral cu contuzie cerebrală gravă

și mic hematom subdural neoperat, sindrom bipiramidal, dizartrie, sindrom

algic vertrebro-cervical cu fractură C2 cominutivă și sindrom

organic cerebral post-traumatic, care determină o deficiență

funcțională medie prin tulburări de vorbire, tulburări

algice, tulburări de atenție, concentrare și cenestezice.

Sechelele post-traumatice determină

o incapacitate adaptativă de 50%, sus-numitul fiind încadrat în gradul III

(trei) de invaliditate."

Relevanță în aprecierea

prejudiciului moral prezintă și depoziția martorului audiat în

fata instanței de fond, persoana care a perceput în mod direct suferințele

pe care reclamantul a fost nevoit să le îndure, precum și modalitatea

în care evenimentul rutier din data de 19 august 2011 i-a schimbat viața.

Pentru a pronunța hotărârea

atacată, instanța de apel s-a raportat exclusiv la concluziile

raportului de expertiză întocmit în dosarul penal, deși la

instanța de fond a fost administrată proba cu expertiză

tehnică judiciară, reținându-se că intervenientul C. a

condus pe drumurile publice autoturismul implicat în accident cu o viteză

superioară celei legal admise, ceea ce a creat o stare de pericol, cca.

102 km/h, accidentul putând fi evitat dacă acesta circula cu o viteză

inferioară vitezei limită de evitare, care a fost de cca. 61 km/h.

Așadar, cuantumul daunelor morale

acordate reclamantului nu este rezonabil și echitabil, suficient și

proporțional cu prejudiciul suferit.

Deși cuantificarea prejudiciului

moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, instanța

avea o multitudine de date pentru a aprecia corect prejudiciul suferit, în

raport cu consecințele deosebit de negative suferite de reclamant,

intensitatea cu care au fost percepute aceste consecințe, măsura în

care i-a fost afectată situația familială și

profesională, dezechilibrul financiar creat, rezultate din declarația

martorului, concluziile raportului de expertiză medico-legală,

fotografiile depuse la dosar și interogatoriu.

Cuantumul despăgubirilor acordate

în cauză nu reflectă un mod just de evaluare a suferințelor

cauzate, ci mai degrabă o manieră superficială în încercarea de

compensare a efectelor tulburătoare generate de fapta asiguratului.

Cu toate că instanța avea la

dispoziție o serie de criterii pentru a compensa echitabil prejudiciul

moral, aceasta a acordat despăgubiri în raport de un singur criteriu,

și acela formal.

În privința criteriilor de

stabilire a despăgubirilor morale, instanța supremă a fost

constantă în a decide că acestea se stabilesc în raport cu

consecințele negative suferite de victimă pe plan fizic și

psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate

aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele

vătămării, măsura în care i-a fost afectată

situația familială, profesională și socială.

Un prim aspect în cuantificarea

daunelor morale, de care instanța trebuia să țină seama, îl

reprezintă durerile fizice suferite de reclamant, atât în momentul

producerii accidentului, cât și ulterior, ca urmare a perioadei de o

lună de zile cât s-a aflat în comă, a sechelelor post-traumatice ce

determină o deficiență funcțională medie prin tulburări

de vorbire, tulburări algice, tulburări de atenție, concentrare

și cenestezice, a pierderii mobilității, precum și a

tratamentelor medicale necesare în vederea ameliorării stării de

sănătate.

Aceste dureri sunt inimaginabile,

fiind de o intensitate și durată majore. Referitor la durerile

fizice, o componentă a acestora o reprezintă și cele încercate

de reclamant ca urmare a fizioterapiei necesare recuperării medicale

ulterioare.

Un al doilea aspect care trebuia avut

în vedere în stabilirea cuantumului despăgubirilor îl constituie durerea

psihică încercată de reclamant ca urmare a pierderii

integrității corporale, ce a determinat o incapacitate

adaptativă de 50% și încadrarea în gradul III de invaliditate, cu

atât mai mult cu cât acesta, la momentul producerii accidentului, era o

persoană sociabilă, veselă, înconjurat de prieteni, avea un loc

de muncă și chiar o relație afectivă de lungă

durată.

Ulterior producerii accidentului,

viața reclamantului s-a schimbat radical, fiind nevoit să urmeze

nenumărate proceduri de recuperare și, datorită sechelelor

post-traumatice, acesta nu mai are prieteni cu care să socializeze,

prietena cu care avea o relație de 4 ani l-a părăsit și nu

mai poate să lucreze.

Prejudiciul estetic, cuprinzând toate

vătămările și leziunile ce aduc atingere armoniei fizice

sau înfățișării persoanei, este, de asemenea, un element

fundamental, acesta fiind imposibil de acoperit, iar impactul psihic asupra

victimei este cu atât mai dur cu cât aceasta trăiește într-o

societate ce pune tot mai mult accent pe aspectul fizic și frumusețea

exterioară.

Infirmitatea suferită de

reclamant îi creează un complex de inferioritate aproape imposibil de

surmontat, dramatismul acestei situații fiind accentuat de faptul că

reclamantul va trăi toată viața cu acest handicap fizic și

psihic.

În condițiile în care reclamantul

are o deficiență funcțională prin tulburări de

vorbire, tulburări algice, tulburări de atenție, concentrare

și cenestezice, concretizate într-o incapacitate adaptativă de 50%,

este de la sine înțeles că multe activități îi sunt

interzise.

Suferințele de ordin psihic au

fost resimțite de reclamant cu atât mai intens cu cât, la momentul

producerii accidentului, avea vârsta de 22 de ani.

Prin urmare, hotărârea

atacată a fost pronunțată cu încălcarea criteriului

echității, care exprimă cerința ca daunele acordate să

reprezinte o justă și integrală dezdăunare a victimei.

În ceea ce privește

încălcarea dispozițiilor art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul CSA nr.

5/2010, hotărârea atacată este în vădită discordanță

cu practica instanțelor de judecată din România.

Instanța de apel avea

obligația să se raporteze la jurisprudența națională

în pronunțarea soluției, sens în care se învederase instanței

că, într-o cauză similară, ce a făcut obiectul dosarului

nr. x/299/2011, Judecătoria Sectorului 1 București a acordat

despăgubiri morale pentru victima unui accident rutier în cuantum de

800.000 Euro. Prin Decizia nr. 1932/R din 10 octombrie 2012, Curtea de Apel

București a redus cuantumul daunelor morale acordate părții

civile de la 800.000 Euro la 500.000 Euro, în echivalent lei la cursul

Băncii

Naționale a României

la data plății.

Așadar, în cauză,

instanța a apreciat, în mod inechitabil, asupra reparației morale,

fără a avea în vedere toate criteriile de cuantificare arătate

mai sus, impuse atât de practica internă, cât și de practica

europeană, precum și fără a da "simbolul" valorii

protejate.

În concluzie, recurentul a solicitat

admiterea recursului și modificarea, în parte, a deciziei atacate, în

sensul majorării cuantumului daunelor morale acordate.

Intimata-pârâtă a depus

întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului,

întrucât criticile formulate nu se încadrează în motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Analizând cu prioritate, conform art.

137 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului,

Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi primită, având în

vedere că anumite critici prezentate în cererea de recurs se încadrează

în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

urmând a fi analizate din perspectiva acestuia, iar criticile ce nu se

circumscriu motivelor de nelegalitate prevăzute expres și limitativ

de art. 304 C. proc. civ. nu vor fi avute în vedere de prezenta instanță.

Examinând decizia recurată în

raport de criticile formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Recurentul contestă cuantumul

daunelor morale acordate, susținând că acesta este prea mic prin

raportare la prejudiciul concret suferit și la jurisprudența în

materie, fiind stabilit cu nerespectarea criteriului echității

și a jurisprudenței naționale în cauze similare, ceea ce

constituie o încălcare a dispozițiilor art. 49 pct. 1 lit. f) din

Ordinul CSA nr. 5/2010. De asemenea, susține că, în aprecierea

cuantumului daunelor morale acordate, instanța de apel a ignorat

elementele care definesc gravitatea prejudiciului și probele administrate

în acest sens.

Criticile referitoare la cuantificarea

efectivă a despăgubirilor acordate și stabilirea unei sume

majorate în raport de probele care relevă gravitatea prejudiciului,

respectiv impactul și consecințele suferite de reclamant în plan

fizic, social și emoțional, nu pot forma obiectul controlului

judiciar în recurs, întrucât pun în discuție temeinicia hotărârii

atacate, iar nu legalitatea ei. Or, în actuala reglementare, art. 304 C. proc.

civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de

nelegalitate, nu și de netemeinicie, așa încât criticile în

discuție nu pot fi analizate de prezenta instanță, deoarece

exced cazurilor de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art.

304 C. proc. civ. pentru realizarea controlului judiciar în recurs.

Se circumscriu, însă, motivului

de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. criticile care

vizează nerespectarea unor criterii legale/jurisprudențiale de

stabilire a daunelor morale. În acest sens, prevalându-se de dispozițiile

art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul CSA nr. 5/2010, care stipulează faptul

că daunele morale, în caz de vătămare corporală, se

acordă în conformitate cu legislația și jurisprudența din

România, recurentul invocă nerespectarea, de către instanța de

apel, a criteriului echității și a jurisprudenței

naționale în cauze similare, în stabilirea daunelor morale acordate.

Aceste din urmă critici sunt fondate,

potrivit celor ce succed.

Art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul

Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 5/2010 pentru punerea în

aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere

civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule prevede

că, la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării

corporale sau al decesului unor persoane, se au în vedere daunele morale în

conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

În prezent, la nivel legislativ nu

există criterii obiective, abstracte, respectiv criterii matematice sau

economice, cuantificabile, de stabilire a despăgubirilor bănești

pentru repararea prejudiciilor morale, instanțele ghidându-se după

criterii subiective, variabile de la caz la caz, în funcție de

împrejurările concrete ale speței, astfel încât să fie acordate

despăgubiri apte să constituie o satisfacție echitabilă.

La acestea trebuie adăugată

și exigența existenței unei limitări naturale, aceea ca

daunele morale să nu fie excesive, nerezonabile, fără

simțul măsurii, să nu devină astfel spoliatoare și

nelegitime, căci, după cum s-a observat în practica judiciară,

prejudiciul moral trebuie să fie dovedit, iar judecătorii au

obligația să-l aprecieze în raport de gravitatea sa și

importanța valorilor lezate, fără a se ajunge la un dezechilibru

între prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate.

În materia daunelor morale, dată

fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară

și literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii

precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii

despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare

economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale, ci ca o evaluare

complexă a aspectelor în care vătămările produse se

exteriorizează, supuse puterii de apreciere a instanțelor de

judecată.

Deși stabilirea cuantumului

despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o

doză de aproximare, instanța trebuie să aibă în vedere o

serie de criterii, cum ar fi: consecințele negative suferite de cel în

cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale

lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea

cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura

în care i-a fost afectată situația familială, profesională

și socială. Totodată, instanța trebuie să

stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit și

despăgubirile acordate, în măsură să permită celui

prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale,

fără a se ajunge, însă, în situația îmbogățirii

fără just temei.

În acest sens, principiul ce se

degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în

materia daunelor morale, pe care instanțele naționale sunt obligate

să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra

despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanțele

particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiași

jurisprudențe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze

un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, sens în

care a fost consacrat principiul proporționalității daunei cu

despăgubirea acordată.

Rezultă că, prin

mărimea ei, suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie

să devină o sursă de îmbogățire pentru victimă,

dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie

să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i ușura ori

compensa, în măsura posibilă, suferințele pe care le-a îndurat

sau eventual mai trebuie să le îndure.

Or, în speță, deși

instanța de apel a reținut, în mod corect, că la stabilirea

cuantumului daunelor morale trebuie avut în vedere și principiul

echității, nu a făcut o aplicare corectă a acestui

principiu, cât timp nu s-a raportat la toate circumstanțele particulare ale

cauzei.

Astfel, culpa victimei în producerea

accidentului este, desigur, un element ce trebuie avut în vedere la statuarea

în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, dar nu și

singurul, aplicarea principiului echității presupunând luarea în

considerare și a consecințelor negative suferite de victimă ca

urmare a accidentului, a intensității cu care victima a perceput

aceste consecințe, a măsurii în care i-a fost afectată

situația familială, profesională și socială, sens în

care curtea de apel nu a procedat.

De asemenea, deși prin cererea de

apel reclamantul a invocat jurisprudență considerată

relevantă în stabilirea cuantumului daunelor morale, respectiv

hotărârea judecătorească pronunțată în Dosarul nr.

x/299/2011 al Judecătoriei Sectorului 1 București, hotărâre

evocată și prin motivele de recurs, instanța de apel nu a

făcut o analiză a acestei hotărâri, care să releve

dacă vizează o situație similară celei din speță,

cum a pretins reclamantul.

În contextul arătat,

instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea

dispozițiilor art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul CSA nr. 5/2010 pentru

punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de

răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de

vehicule, ceea ce face aplicabil, în cauză, motivul de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Deoarece în operațiunea de

cuantificare a daunelor morale, instanța de apel nu a avut în vedere toate

criteriile jurisprudențiale în materie și nu a analizat

jurisprudența invocată de reclamant, ceea ce echivalează cu o necercetare

completă a fondului cauzei, recursul reclamantului urmează a fi admis

în baza art. 312 alin. (1) și 5 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., cu consecința casării deciziei recurate și trimiterii

cauzei spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Cu ocazia rejudecării,

instanța de trimitere va stabili cuantumul daunelor morale în urma

evaluării tuturor criteriilor jurisprudențiale în materie, raportat

la circumstanțele concrete ale cauzei, sens în care va ține seama atât

de culpa reclamantului în producerea accidentului rutier a cărui

victimă a fost, cât și de consecințele negative suportate de

reclamant ca urmare a accidentului, în scopul aplicării corecte a

principiului echității și proporționalității

daunei cu despăgubirea acordată, astfel încât despăgubirea

acordată să își păstreze caracterul strict compensatoriu,

fără a deveni un mijloc de îmbogățire fără just

temei a persoanei păgubite.

De asemenea, instanța de

trimitere va verifica și practica judiciară invocată de

reclamant prin motivele de apel și de recurs, urmând a aprecia dacă

aceasta vizează o situație similară cu cea din speță,

spre a putea fi avută în vedere în determinarea cuantumului daunelor

morale.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 840/A din 19 mai 2016 a Curții de

Apel București, secția a V-a civilă.

Casează decizia atacată

și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 27 octombrie 2016.

Procesat de GGC - ED