ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2053/2016

Decizia nr. 2053/2016 Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2903 din 04 iunie 2014, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. SA, astfel cum aceasta a fost precizată; a obligat pe pârâtă să plătească reclamantului echivalentul în lei al sumei de 90.000 Euro, funcție de cursul oficial leu-euro stabilit de Banca Națională a României la data plății efective, cu titlu de daune morale; a respins cererea pârâtei de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată. Prin Decizia civilă nr. 905A din 29 mai 2015, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a admis apelurile declarate de reclamant și de pârâtă împotriva sentinței sus-menționate, pe care a anulat-o cu reținerea cauzei spre rejudecare.

Pentru a decide astfel, curtea a reținut că, în primă instanță, cadrul procesual nu a fost corect stabilit, raportat la dispozițiile art. 54 din Legea nr. 136/1995, potrivit cărora citarea persoanei/persoanelor pretins răspunzătoare de producerea accidentului, în calitate de intervenienți forțați, este obligatorie. În consecință, indiferent de opțiunea reclamantului ori chiar neexistând cererea pârâtului asigurător, instanța este obligată să introducă în cauză conducătorul auto-asigurat. Această obligație a fost ignorată de prima instanță, astfel încât procedura desfășurată în primă instanță este lovită de nulitate, impunându-se, în temeiul dispozițiilor art. 297 alin. (2) C. proc.

civ., anularea sentinței apelate și reținerea cauzei spre judecare de către instanța de apel, cu citarea, în calitate de intervenient, a conducătorului auto asigurat, numitul C. În evocarea fondului: Prin încheierea din 20 noiembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a dispus, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., suspendarea cererilor de apel până la soluționarea definitivă a dosarului penal nr. x/P/2011. Împotriva acestei încheieri a declarat recurs reclamantul, iar Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin Decizia nr. 350 din 17 februarie 2015, a admis recursul, a casat încheierea recurată și a trimis cauza instanței de apel pentru continuarea judecății.

Prin Decizia nr. 840A din 19 mai 2016, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a respins excepția prematurității acțiunii, ca neîntemeiată; a admis, în parte, acțiunea, astfel cum a fost formulată și precizată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. SA și intervenientul C.; a obligat pe pârâta B. SA să plătească reclamantului echivalentul în lei al sumei de 30.000 Euro, cu titlu de daune morale, la cursul oficial de schimb leu-euro stabilit de Banca Națională a României la data plății efective; a respins celelalte pretenții, ca neîntemeiate. Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel a reținut, în esență, următoarele: Excepția prematurității acțiunii, întemeiată pe dispozițiile art. 720 1 - 720 10 C. proc.

civ., a fost invocată pentru prima dată în fața instanței de fond la termenul din data de 12 februarie 2014 și a fost respinsă prin încheierea de ședință din data de 26 februarie 2014. Având în vedere că instanța de apel evocă fondul după anularea sentinței apelate, având drept temei necitarea intervenientului C., rezultă că excepția în cauză a fost invocată după prima zi de înfățișare, la mai bine de un de la data introducerii acțiunii, deci cu nerespectarea dispozițiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Pe fondul cauzei: În data de 19 august 2011, reclamantul, în vârstă de 22 de ani, a fost victima unui accident rutier, autoturismul condus de acesta fiind lovit de autoturismul condus de intervenientul C., asigurat la D., serie asigurare (...).

Din raportul de expertiză medico-legală nr. A5/3404/2013 întocmit în cauză, rezultă că reclamantul a prezentat leziuni traumatice care ar fi putut fi produse prin lovire cu un corp dur și hiperflexie-extensia coloanei vertebrale cervicale, posibil în condițiile unui accident rutier din data de 19 august 2011, vindecarea acestora necesitând îngrijiri medicale de aproximativ 120 de zile, loviturile produse punând în primejdie viața victimei. Din același raport de expertiză medico-legală rezultă caracterul posibil evolutiv al sindromului psiho-organic post-traumatic, astfel că pentru evaluarea unei infirmități psihice este necesară evaluarea reclamantului peste un an, cu reevaluarea complexă interdisciplinară a deficiențelor psihice.

De asemenea, s-a mai reținut că reclamantul prezintă sechele post traumatism cranio-cerebral cu contuzie cerebrală gravă și mic hematom subdural neoperat, sindrom bipiramidal, dizartrie, sindrom algie vertebro-cervical, cu fractură C2 cominutivă și sindrom organic cerebral post-traumatic, care determină o deficiență funcțională medie prin tulburări de vorbire, tulburări algice, tulburări de atenție, concentrare și cenestezice. Concluzia raportului sus-menționat este în sensul că, în cazul reclamantului, sechelele post-traumatice determină o incapacitate adaptivă de 50%, acesta fiind încadrat în gradul III de invaliditate.

În ceea ce privește fapta ilicită care a provocat leziunile reclamantului, Curtea a constatat că este vorba de o culpă comună în producerea accidentului de circulație din data de 19 august 2011, așa cum rezultă din concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară efectuat la solicitarea DGPMB - Brigada Rutieră, de către inginer E., expert tehnic judiciar în specialitatea Autovehicule-Circulație Rutieră. Fapta culpabilă a reclamantului constă în nerespectarea dispozițiilor art. 54 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 și a dispozițiilor art. 125 din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002, constând în aceea că nu s-a asigurat corespunzător și a efectuat manevra de întoarcere pe celălalt sens de mers.

Culpa intervenientului constă în deplasarea cu o viteză peste limita legală pe sectorul de drum respectiv, ceea ce înseamnă nerespectarea dispozițiilor art. 48 și 49 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002. Factorul generator al producerii accidentului este reprezentat de fapta victimei (reclamantul), care a efectuat manevra de întoarcere fără să se asigure și într-o zonă interzisă, însă nu poate fi neglijată nici viteza de deplasare a autoturismului condus de intervenient, de 93 km/oră. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate ca daune morale, nici sistemul legislativ românesc și nici normele comunitare nu prevăd, în mod concret, un cuantum care să asigure o reparare deplină a acestora și, prin urmare, principiul reparării integrale a unui astfel de prejudiciu nu poate avea decât un caracter estimativ, în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc.

Pentru a putea fi cuantificat prejudiciul moral este nevoie de un criteriu sigur de referință, de un reper față de care judecătorul național să poată aprecia mărimea daunelor morale pe care le poate acorda reclamantului. În speță, fapta ilicită a asiguratului pârâtei a constat în nerespectarea de către acesta a dispozițiilor art. 48 și 49 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002. Consecințele accidentului puteau fi diminuate și/sau prevenite și dacă acesta ar fi circulat cu o viteză inferioară vitezei de 93 km/oră și care ar fi trebuit să fie de circa 61 km/h. Împrejurarea că și reclamantul este în culpă în ceea ce privește producerea accidentului, prin încălcarea dispozițiilor art. 54 alin. (1) din O.U.G.

nr. 195/2002 și art. 125 din H.G. nr. 1.391/2006, nu echivalează cu o exonerare a răspunderii delictuale a pârâtei, față de dispozițiile art. 41 alin. (1), art. 44 alin. (1) și art. 49 din Legea nr. 136/1995. Dispozițiile de drept material aplicabile în cauză sunt cele ale art. 998 - 999 C. civ. de la 1864, din care rezultă că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale a unei persoane, se cer a fi întrunite cumulativ următoarele condiții: existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și existența vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenția, dar și în neglijența sau imprudența cu care a acționat.

Din probatoriul administrat în cauză rezultă existența faptei ilicite, constând în încălcarea, de către asiguratul societății pârâte, a dispozițiilor legale prevăzute de art. 48 și 49 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, fapt ce a determinat vătămarea gravă a integrității fizice și psihice a reclamantului, între faptă și prejudiciu existând raport de cauzalitate (avem în vedere și declarațiile date de asigurat în fața organelor de cercetare penală, consemnate în dosarul de UP depus în fotocopie la dosar, dar și răspunsurile reclamantului la interogatoriul administrat în prezentul dosar). În ceea ce privește condiția referitoare la existența prejudiciului, având în vedere probele administrate în cauză, reclamantul a dovedit că prejudiciul suferit este unul cert, fiind născut la momentul formulării acțiunii.

Prejudiciului moral poate fi evaluat de instanță în raport de gravitatea încălcării dreptului subiectiv al reclamantului, dar și în raport de funcția compensatorie și de satisfacția pe care acest prejudiciu o are în toate cazurile de acest gen. În ceea ce privește cuantificarea prejudiciului moral, trebuie avut în vedere și faptul că daunele morale au un caracter pur afectiv, de natură să aline suferința reclamantului, prelungită în timp, însă trebuie luată în considerare și culpa acestuia la producerea accidentului, așa cum rezultă din raportul de expertiză tehnică judiciară administrat de organele de urmărire penală, întrucât acesta nu poate fi exonerat de fapta sa culpabilă și care a generat accidentul a cărui victimă a devenit.

În dreptul civil, indiferent de împrejurarea că fapta a fost comisă cu intenție sau din culpă, răspunderea pentru repararea prejudiciului este aceeași, respectiv obligația de reparare integrală. În ceea ce privește stabilirea cuantumului daunelor morale, se va avea în vedere atât principiul reparării integrale, cât și principiul echității, precum și prudența ce trebuie luată în considerare pentru ca reparația daunei să ofere victimei o satisfacție cu caracter compensatoriu. De asemenea, aprecierea cuantumului daunelor morale este direct legată și de culpa reclamantului în producerea accidentului a cărui victimă a devenit.

În aceste condiții, date fiind suferințele morale inerente oricărui accident de autovehicul, în baza dispozițiilor art. 41 - 43 din Legea nr. 136/1995, raportat la art. 1169 și art. 998 - 999 C. civ., Curtea a admis, în parte, cererea de chemare în judecată și a obligat pe pârâtă să plătească reclamantului echivalentul în lei al sumei de 30.000 euro la cursul oficial leu-euro stabilit de Banca Națională a României la data plății efective, cu titlu de daune morale, sumă considerată echitabilă, urmând a fi respinse celelalte pretenții deduse judecății, care constau în diferența până la 2.000.000 euro, cum au fost solicitate prin cererea de chemare în judecată.

În ceea ce privește plata unei rente lunare de întreținere, dat fiind faptul că această din urmă pretenție a fost solicitată în fața instanței de fond după prima zi de înfățișare, respectiv prin concluziile scrise depuse la instanța de fond și care nu au mai putut fi puse, din punct de vedere procedural, în discuția contradictorie a părților în condițiile art. 132 C. proc. civ., Curtea a considerat că acestea au fost formulate cu încălcarea dispozițiilor legale în materie, motiv pentru care nu le-a analizat. Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul, care a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., susținând că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor din materia asigurărilor privind răspunderea civilă delictuală, respectiv a dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ., ale Legii nr. 136/1995 și ale Ordinului nr. 5/2010 al CSA, întrucât cuantumul daunelor morale acordat este unul derizoriu, prin raportare atât la prejudiciul concret suferit, cât și la jurisprudența în materie.

Astfel, prin Ordinul nr. 5/2010 al CSA pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudiciile produse prin accidente de vehicule se prevede expres, la art. 49 lit. f), că în cazul vătămării corporale sau al decesului unei persoane se acordă și daune morale "în conformitate cu legislația și jurisprudența din România", fără a se indica niciun criteriu de stabilire a acestora, cu excepția plafonului de despăgubire minimă a prejudiciilor patrimoniale și nepatrimoniale produse în unul și același accident și indiferent de numărul persoanelor prejudiciate. Prin același ordin s-a stabilit o limită de despăgubire generală, pentru toate prejudiciile cauzate pentru vătămare corporală sau deces, deci atât pentru prejudiciile materiale, cât și cele morale.

În absența unei reglementări exprese și de principiu, doctrina și jurisprudența au făcut apel la textele C. civ. privitoare la răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie - art. 998 - 999 C. civ. Conform acestor dispoziții legale, pentru a exista răspundere civilă delictuală trebuie să existe un prejudiciu, o pagubă sau o daună. Cum însă C. civ. nu distinge între natura sau felul prejudiciului, s-a conchis, în baza regulii de interpretare ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus, că trebuie reparat, pe temeiul art. 998 C. civ., nu numai prejudiciul material sau patrimonial, adică prejudiciul care poate fi evaluat în bani, ci și prejudiciul moral sau nepatrimonial, adică acel prejudiciu care nu este susceptibil de prețuire bănească.

În afara C. civ., care nu se pronunță, în mod expres, în sensul posibilității reparării bănești a daunelor morale, există cazuri de reparare a acestora prevăzute în legislația recentă, în speță art. 49 din Ordinul CSA nr. 5/2010. Odată admisă posibilitatea reparației bănești a daunelor morale, se ridică problema cuantificării acestor daune, în condițiile în care nu există și nici nu poate exista un criteriu obiectiv, de natură economică, în baza căruia să se poată stabili acest lucru. La nivel legislativ nu există criterii obiective de stabilire a despăgubirilor bănești pentru repararea prejudiciilor morale, astfel încât instanțele se ghidează după criterii subiective, variabile de la caz la caz.

Emblematică, din acest punct de vedere, este jurisprudența în materia daunelor morale pentru prejudiciile nepatrimoniale cauzate prin accidente de autovehicule.

Daunele morale constituie consecințe dăunătoare care nu pot fi evaluate în bani, deci cu un conținut neeconomic și care rezultă din atingerile și încălcările drepturilor personale nepatrimoniale și se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic și afectiv, importanța valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, etc. În legătură cu natura daunelor morale, așa cum se desprinde din literatura juridică și din practica judiciară, acestea, în principiu, nu se concretizează într-o stare de fapt, ci se mențin la nivelul trăirilor psihice, iar evaluarea acestora, chiar atunci când existența lor este evidentă, de regulă nu se poate face prin folosirea unor criterii obiective, dauna morală fiind extranee realităților materiale și întinderea ei nu poate fi determinată decât prin aprecieri, desigur nu arbitrar și nu prin operare cu criterii precise, ci doar pe baza unor aprecieri subiective în care rolul hotărâtor îl are posibilitatea de orientare a instanței în cunoașterea sufletului uman și a reacțiilor sale.

În cauză, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală în ceea ce privește cuantumul daunelor morale acordate, deoarece a ignorat elementele care definesc gravitatea prejudiciului și probele administrate în acest sens. Astfel, instanța de apel nu a avut în vedere concluziile raportului de nouă expertiză medico-legală nr. A5/3404/2013, potrivit cărora, în urma accidentului din data de 19 august 2011, reclamantul a suferit "leziuni traumatice ce i-au pus viața în pericol, necesitând pentru vindecare 120 de zile", aflându-se în comă timp de o lună de zile. Totodată, specialiștii din cadrul INML au precizat că"având în vedere caracterul posibil evolutiv al sindromului psiho-organic post-traumatic, pentru evaluarea unei infirmități psihice este necesară evaluarea sus-numitului peste circa un an de zile, cu reevaluarea complexă interdisciplinară a deficientelor psihice.

În prezent, numitul A. prezintă sechele post-traumatism cranio-cerebral cu contuzie cerebrală gravă și mic hematom subdural neoperat, sindrom bipiramidal, dizartrie, sindrom algic vertrebro-cervical cu fractură C2 cominutivă și sindrom organic cerebral post-traumatic, care determină o deficiență funcțională medie prin tulburări de vorbire, tulburări algice, tulburări de atenție, concentrare și cenestezice. Sechelele post-traumatice determină o incapacitate adaptativă de 50%, sus-numitul fiind încadrat în gradul III (trei) de invaliditate." Relevanță în aprecierea prejudiciului moral prezintă și depoziția martorului audiat în fata instanței de fond, persoana care a perceput în mod direct suferințele pe care reclamantul a fost nevoit să le îndure, precum și modalitatea în care evenimentul rutier din data de 19 august 2011 i-a schimbat viața.

Pentru a pronunța hotărârea atacată, instanța de apel s-a raportat exclusiv la concluziile raportului de expertiză întocmit în dosarul penal, deși la instanța de fond a fost administrată proba cu expertiză tehnică judiciară, reținându-se că intervenientul C. a condus pe drumurile publice autoturismul implicat în accident cu o viteză superioară celei legal admise, ceea ce a creat o stare de pericol, cca. 102 km/h, accidentul putând fi evitat dacă acesta circula cu o viteză inferioară vitezei limită de evitare, care a fost de cca. 61 km/h. Așadar, cuantumul daunelor morale acordate reclamantului nu este rezonabil și echitabil, suficient și proporțional cu prejudiciul suferit.

Deși cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, instanța avea o multitudine de date pentru a aprecia corect prejudiciul suferit, în raport cu consecințele deosebit de negative suferite de reclamant, intensitatea cu care au fost percepute aceste consecințe, măsura în care i-a fost afectată situația familială și profesională, dezechilibrul financiar creat, rezultate din declarația martorului, concluziile raportului de expertiză medico-legală, fotografiile depuse la dosar și interogatoriu. Cuantumul despăgubirilor acordate în cauză nu reflectă un mod just de evaluare a suferințelor cauzate, ci mai degrabă o manieră superficială în încercarea de compensare a efectelor tulburătoare generate de fapta asiguratului.

Cu toate că instanța avea la dispoziție o serie de criterii pentru a compensa echitabil prejudiciul moral, aceasta a acordat despăgubiri în raport de un singur criteriu, și acela formal. În privința criteriilor de stabilire a despăgubirilor morale, instanța supremă a fost constantă în a decide că acestea se stabilesc în raport cu consecințele negative suferite de victimă pe plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.

Un prim aspect în cuantificarea daunelor morale, de care instanța trebuia să țină seama, îl reprezintă durerile fizice suferite de reclamant, atât în momentul producerii accidentului, cât și ulterior, ca urmare a perioadei de o lună de zile cât s-a aflat în comă, a sechelelor post-traumatice ce determină o deficiență funcțională medie prin tulburări de vorbire, tulburări algice, tulburări de atenție, concentrare și cenestezice, a pierderii mobilității, precum și a tratamentelor medicale necesare în vederea ameliorării stării de sănătate. Aceste dureri sunt inimaginabile, fiind de o intensitate și durată majore. Referitor la durerile fizice, o componentă a acestora o reprezintă și cele încercate de reclamant ca urmare a fizioterapiei necesare recuperării medicale ulterioare.

Un al doilea aspect care trebuia avut în vedere în stabilirea cuantumului despăgubirilor îl constituie durerea psihică încercată de reclamant ca urmare a pierderii integrității corporale, ce a determinat o incapacitate adaptativă de 50% și încadrarea în gradul III de invaliditate, cu atât mai mult cu cât acesta, la momentul producerii accidentului, era o persoană sociabilă, veselă, înconjurat de prieteni, avea un loc de muncă și chiar o relație afectivă de lungă durată. Ulterior producerii accidentului, viața reclamantului s-a schimbat radical, fiind nevoit să urmeze nenumărate proceduri de recuperare și, datorită sechelelor post-traumatice, acesta nu mai are prieteni cu care să socializeze, prietena cu care avea o relație de 4 ani l-a părăsit și nu mai poate să lucreze.

Prejudiciul estetic, cuprinzând toate vătămările și leziunile ce aduc atingere armoniei fizice sau înfățișării persoanei, este, de asemenea, un element fundamental, acesta fiind imposibil de acoperit, iar impactul psihic asupra victimei este cu atât mai dur cu cât aceasta trăiește într-o societate ce pune tot mai mult accent pe aspectul fizic și frumusețea exterioară. Infirmitatea suferită de reclamant îi creează un complex de inferioritate aproape imposibil de surmontat, dramatismul acestei situații fiind accentuat de faptul că reclamantul va trăi toată viața cu acest handicap fizic și psihic. În condițiile în care reclamantul are o deficiență funcțională prin tulburări de vorbire, tulburări algice, tulburări de atenție, concentrare și cenestezice, concretizate într-o incapacitate adaptativă de 50%, este de la sine înțeles că multe activități îi sunt interzise.

Suferințele de ordin psihic au fost resimțite de reclamant cu atât mai intens cu cât, la momentul producerii accidentului, avea vârsta de 22 de ani. Prin urmare, hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea criteriului echității, care exprimă cerința ca daunele acordate să reprezinte o justă și integrală dezdăunare a victimei. În ceea ce privește încălcarea dispozițiilor art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul CSA nr. 5/2010, hotărârea atacată este în vădită discordanță cu practica instanțelor de judecată din România. Instanța de apel avea obligația să se raporteze la jurisprudența națională în pronunțarea soluției, sens în care se învederase instanței că, într-o cauză similară, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/299/2011, Judecătoria Sectorului 1 București a acordat despăgubiri morale pentru victima unui accident rutier în cuantum de 800.000 Euro.

Prin Decizia nr. 1932/R din 10 octombrie 2012, Curtea de Apel București a redus cuantumul daunelor morale acordate părții civile de la 800.000 Euro la 500.000 Euro, în echivalent lei la cursul Băncii Naționale a României la data plății. Așadar, în cauză, instanța a apreciat, în mod inechitabil, asupra reparației morale, fără a avea în vedere toate criteriile de cuantificare arătate mai sus, impuse atât de practica internă, cât și de practica europeană, precum și fără a da "simbolul" valorii protejate. În concluzie, recurentul a solicitat admiterea recursului și modificarea, în parte, a deciziei atacate, în sensul majorării cuantumului daunelor morale acordate. Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, întrucât criticile formulate nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. Analizând cu prioritate, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului, Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi primită, având în vedere că anumite critici prezentate în cererea de recurs se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a fi analizate din perspectiva acestuia, iar criticile ce nu se circumscriu motivelor de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ. nu vor fi avute în vedere de prezenta instanță.

Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate, Înalta Curte reține următoarele: Recurentul contestă cuantumul daunelor morale acordate, susținând că acesta este prea mic prin raportare la prejudiciul concret suferit și la jurisprudența în materie, fiind stabilit cu nerespectarea criteriului echității și a jurisprudenței naționale în cauze similare, ceea ce constituie o încălcare a dispozițiilor art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul CSA nr. 5/2010. De asemenea, susține că, în aprecierea cuantumului daunelor morale acordate, instanța de apel a ignorat elementele care definesc gravitatea prejudiciului și probele administrate în acest sens.

Criticile referitoare la cuantificarea efectivă a despăgubirilor acordate și stabilirea unei sume majorate în raport de probele care relevă gravitatea prejudiciului, respectiv impactul și consecințele suferite de reclamant în plan fizic, social și emoțional, nu pot forma obiectul controlului judiciar în recurs, întrucât pun în discuție temeinicia hotărârii atacate, iar nu legalitatea ei. Or, în actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, așa încât criticile în discuție nu pot fi analizate de prezenta instanță, deoarece exced cazurilor de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. pentru realizarea controlului judiciar în recurs. Se circumscriu, însă, motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. criticile care vizează nerespectarea unor criterii legale/jurisprudențiale de stabilire a daunelor morale. În acest sens, prevalându-se de dispozițiile art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul CSA nr. 5/2010, care stipulează faptul că daunele morale, în caz de vătămare corporală, se acordă în conformitate cu legislația și jurisprudența din România, recurentul invocă nerespectarea, de către instanța de apel, a criteriului echității și a jurisprudenței naționale în cauze similare, în stabilirea daunelor morale acordate. Aceste din urmă critici sunt fondate, potrivit celor ce succed.

Art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 5/2010 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule prevede că, la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, se au în vedere daunele morale în conformitate cu legislația și jurisprudența din România. În prezent, la nivel legislativ nu există criterii obiective, abstracte, respectiv criterii matematice sau economice, cuantificabile, de stabilire a despăgubirilor bănești pentru repararea prejudiciilor morale, instanțele ghidându-se după criterii subiective, variabile de la caz la caz, în funcție de împrejurările concrete ale speței, astfel încât să fie acordate despăgubiri apte să constituie o satisfacție echitabilă.

La acestea trebuie adăugată și exigența existenței unei limitări naturale, aceea ca daunele morale să nu fie excesive, nerezonabile, fără simțul măsurii, să nu devină astfel spoliatoare și nelegitime, căci, după cum s-a observat în practica judiciară, prejudiciul moral trebuie să fie dovedit, iar judecătorii au obligația să-l aprecieze în raport de gravitatea sa și importanța valorilor lezate, fără a se ajunge la un dezechilibru între prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate. În materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară și literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale, ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supuse puterii de apreciere a instanțelor de judecată.

Deși stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanța trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială. Totodată, instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge, însă, în situația îmbogățirii fără just temei.

În acest sens, principiul ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanțele naționale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiași jurisprudențe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată. Rezultă că, prin mărimea ei, suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogățire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i ușura ori compensa, în măsura posibilă, suferințele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure.

Or, în speță, deși instanța de apel a reținut, în mod corect, că la stabilirea cuantumului daunelor morale trebuie avut în vedere și principiul echității, nu a făcut o aplicare corectă a acestui principiu, cât timp nu s-a raportat la toate circumstanțele particulare ale cauzei. Astfel, culpa victimei în producerea accidentului este, desigur, un element ce trebuie avut în vedere la statuarea în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, dar nu și singurul, aplicarea principiului echității presupunând luarea în considerare și a consecințelor negative suferite de victimă ca urmare a accidentului, a intensității cu care victima a perceput aceste consecințe, a măsurii în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială, sens în care curtea de apel nu a procedat.

De asemenea, deși prin cererea de apel reclamantul a invocat jurisprudență considerată relevantă în stabilirea cuantumului daunelor morale, respectiv hotărârea judecătorească pronunțată în Dosarul nr. x/299/2011 al Judecătoriei Sectorului 1 București, hotărâre evocată și prin motivele de recurs, instanța de apel nu a făcut o analiză a acestei hotărâri, care să releve dacă vizează o situație similară celei din speță, cum a pretins reclamantul. În contextul arătat, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul CSA nr. 5/2010 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, ceea ce face aplicabil, în cauză, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Deoarece în operațiunea de cuantificare a daunelor morale, instanța de apel nu a avut în vedere toate criteriile jurisprudențiale în materie și nu a analizat jurisprudența invocată de reclamant, ceea ce echivalează cu o necercetare completă a fondului cauzei, recursul reclamantului urmează a fi admis în baza art. 312 alin. (1) și 5 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu consecința casării deciziei recurate și trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Cu ocazia rejudecării, instanța de trimitere va stabili cuantumul daunelor morale în urma evaluării tuturor criteriilor jurisprudențiale în materie, raportat la circumstanțele concrete ale cauzei, sens în care va ține seama atât de culpa reclamantului în producerea accidentului rutier a cărui victimă a fost, cât și de consecințele negative suportate de reclamant ca urmare a accidentului, în scopul aplicării corecte a principiului echității și proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, astfel încât despăgubirea acordată să își păstreze caracterul strict compensatoriu, fără a deveni un mijloc de îmbogățire fără just temei a persoanei păgubite. De asemenea, instanța de trimitere va verifica și practica judiciară invocată de reclamant prin motivele de apel și de recurs, urmând a aprecia dacă aceasta vizează o situație similară cu cea din speță, spre a putea fi avută în vedere în determinarea cuantumului daunelor morale.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 840/A din 19 mai 2016 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 octombrie 2016. Procesat de GGC - ED