ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1632/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 17 iunie 2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A. și pe intervenientul forțat C., solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 300.000 euro (echivalentul a 1.350.000 RON la cursul B.N.R. de 4,50 RON/euro), reprezentând despăgubiri materiale și morale în urma accidentului rutier produs din vina intervenientului forțat, obligarea pârâtei la plata sumei de 2.000 RON/lună cu titlu de rentă viageră, precum și la plata cheltuielilor pe care ie va suporta cu procesul.

Prin Sentința nr. 3073 din 19 mai 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis în parte acțiunea și a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamant a sumei de 13.136,62 RON cu titlu de daune materiale și a sumei de 40.000 euro echivalent în RON la cursul, afișat de BNR din ziua plății, cu titlu de daune morale.

Împotriva sentinței tribunalului, atât reclamantul, cât și pârâta, au declarat apel.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin Decizia nr. 990 din 30 mai 2017, a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâtă, a admis apelul formulat de reclamant și a schimbat în parte sentința tribunalului, în sensul că a obligat pe pârâta B. S.A. să plătească reclamantului suma de 55.000 euro cu titlu de daune morale, echivalent în RON la data plății.

În ceea ce privește apelul reclamantului, instanța de apel a reținut că sunt neîntemeiate criticile acestuia vizând cuantumul despăgubirilor materiale, în raport de dispozițiilor exprese ale art. 49 pct. 1 lit. d) din Normele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, aprobate prin Ordinul nr. 14/2011, care impun existența unor documente justificative care să probeze prejudiciile materiale și cheltuielile prilejuite de accident, neputându-se acorda o sumă globală pentru cheltuielile pretinse fără a le individualiza, fără a justifica necesitatea lor și fără a dovedi efectuarea și costul lor.

În ceea ce privește daunele morale acordate de tribunal, a căror cuantum a fost criticat atât de reclamant care a susținut că suma acordată este prea mică, cât și de pârâtă care a susținut că suma este prea mare, instanța de apei a reținut că motivele invocate de reclamant sunt fondate, iar cele formulate de pârâtă sunt nefondate.

S-a reținut că Normele obligatorii ale Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, aprobate prin Ordinul nr. 14/2011, prevăd la art. 49 pct. 1 lit. f) că, în caz de vătămare corporală, la stabilirea despăgubirilor se au în vedere și daunele morale, în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

Sub aspectul întinderii obligației de reparare a prejudiciului, având în vedere dispozițiile legale aplicabile, respectiv art. 1357 și următoarele C. civ., prevederile Legii nr. 136/1995 și Normele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor aprobate prin Ordinul nr. 14/2011 (ambele în vigoare la data producerii accidentului), raportat la probele administrate și circumstanțele cauzei, instanța de apel a apreciat că despăgubirile pentru daunele morale acordate de prima instanță nu sunt într-un cuantum excesiv ci, dimpotrivă, au fost stabilite la o valoare ce nu reflectă corespunzător gravitatea prejudiciului încercat de reclamant.

S-a reținut că nu există criterii legale certe și obligatorii pentru determinarea daunelor morale suferite ca urmare a vătămării corporale, traumele create în această situație fiind greu de cuantificat și percepute de fiecare persoană în mod diferit. Jurisprudența în materie este însă constantă, în sensul că daunele morale nu reprezintă o reparare a prejudiciului, ci ele au rolul de a compensa pe cât posibil adecvat respectivul prejudiciu. Recunoașterea dreptului la despăgubire se justifică prin aceea că se impune a oferi reclamantului o satisfacție care să compenseze efectul vătămării, fără a-l putea face însă să dispară.

În acest context, instanța de apel a apreciat că despăgubirile stabilite de prima instanță pentru reclamant nu sunt echitabile, având în vedere rapoartele de expertiză medico-legală depuse la dosar, din care reiese că reclamantul a suferit leziuni traumatice ce au necesitat 80 - 85 de zile de îngrijiri medicale.

Raportul de expertiză medico-legală întocmit în cauză atestă că, deși leziunile traumatice suferite nu au pus în primejdie viața victimei, pierderea marcată a acuității vizuale la ochiul drept și îngustarea câmpului vizual la nivelul ochiului drept constituie infirmitate iar sechelele posttraumatice constituie prejudiciu estetic grav și permanent.

S-a reținut că suferința psihică a apelantului reclamant și stresul resimțit în urma schimbărilor cauzate de accident sunt accentuate și de situația familială specială a acestuia, în contextul în care unul dintre copii suferă de un handicap grav și necesită o protecție specială, mama ocupându-se preponderent de copil și neputând să lucreze, astfel că apelantul reclamant este singurul căruia îi revine sarcina de a asigura resursele financiare ale familiei.

În concluzie, instanța de apel a apreciat că susținerile pârâtei relative la cuantumul daunelor morale nu sunt întemeiate, în timp ce criticile reclamantului sunt parțial întemeiate, motiv pentru care le-a admis și, prin apreciere, a obligat pârâta să-i plătească reclamantului suma de 55.000 euro, în echivalent RON la data plății, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral.

Totodată, s-a reținut că despăgubirea acordată reclamantului nu trebuie privită ca o sursă de înavuțire și nu este exagerată față de prejudiciul moral suferit, despăgubirea trebuind să fie efectivă, rezonabilă, iar nu simbolică, compensarea prejudiciului efectuându-se prin chiar suma de bani acordată, care trebuie să aibă capacitatea de a diminua întrucâtva suferințele și frustrările trăite de victime.

S-a arătat că în acest cadru procesual reclamantul poate solicita despăgubiri numai pentru propriile daune morale, nu și pentru familia acestuia, motiv pentru care nu se impun a fi analizate susținerile privind consecințele accidentului asupra membrilor familiei și necesitatea protejării interesului superior ai minorilor, decât din perspectiva modului în care acestea s-au reflectat în suferința apelantului reclamant, aspecte reținute mai sus de Curte.

Nu în ultimul rând, instanța de apel a reținut că despăgubirile acordate nu contravin nici jurisprudenței în materie, condiție arătată de art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul nr. 14/2011, în vigoare la data producerii evenimentului asigurat, marja de apreciere a instanțelor fiind largă, după cum rezultă chiar din practica judiciară depusă de părți.

Instanța de apel a apreciat că este neîntemeiată și critica pârâtei, prin care a susținut că în mod greșit s-a dispus plata despăgubirilor în moneda euro la cursul de la data plății, reținând ca dispozițiile art. 24 pct. 2 lit. b rap. la art. 56 pct. 5 din Ordinul CSA nr. 14/2011, nu dispun în sensul în care sunt interpretate de către pârâtă și nu au nicio relevanță în cauză.

În consecință, instanța de apel a reținut că plata despăgubirilor stabilite în moneda euro trebuie să se realizeze la cursul de la data plății efective, în acest mod executându-se corespunzător reparația acordată de către instanță, pe care aceasta a apreciat-o ca echitabilă și rezonabilă.

4, Cererea de recurs împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, pârâta a declarat recurs, în temeiul dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține, în esență, că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, în sensul că instanța de apel a majorat cuantumul daunelor morale, apreciind că suma acordată de tribunal nu este excesivă ci, dimpotrivă, nu reflectă corespunzător prejudiciul încercat de reclamant în raport de probele administrate, fără să precizeze care sunt probele la care a făcut referire și cele pe care nu le-a avut în vedere prima instanță. Legat de acest aspect, arată că tribunalul la stabilirea cuantumului daunelor morale a avut în vedere atât concluziile raportului de expertiză, declarația martorului audiat, cât și suferința morală a reclamantului generată de situația familială separat de suferința produsă în urma accidentului, iar instanța de apel în considerentele deciziei recurate a făcut referire la aceleași probe pe care le-a reținut și prima instanță, fără a motiva majorarea cuantumului daunelor morale. Ca atare, susține că, în opinia sa, cuantumul despăgubirilor pentru daunele morale stabilite de instanța de apel este mult prea mare față de materialul probator administrat în cauză. Mai susține că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, în sensul că instanța de apei mai întâi a făcut referire la situația familială specială a reclamantului, pentru ca apoi, la finalul paginii 7 din decizie să rețină că reclamantul poate să solicite despăgubiri numai pentru propria persoană nu și pentru familia sa.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că. hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, în sensul că nu au fost avute în vedere dispozițiile art. 24 alin. (2) lit. b) și art. 56 pct. 5 din Ordinul CSA nr. 14/2011 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule. Susține că instanța de apel în mod greșit i-a respins critica privind data de la care trebuie calculat cursul de schimb al monedei euro, arătând că potrivit dispozițiilor legale sus-menționate, pentru plata despăgubirilor se are în vedere cursul de schimb al pieței valutare comunicat de BNR la data producerii accidentului, respectiv la 8 aprilie 2014, și nicidecum cursul de schimb de la data efectuării plății, astfel cum în mod greșit a reținut instanța de apel. Mai susține că în urma producerii unui accident rutier, răspunderea civilă derivată din contractul de asigurare încheiat în condițiile reglementate prin Legea nr. 136/1995 coexistă cu răspunderea civilă delictuală întemeiată pe dispozițiile art. 1340 alin. (1) și (2) din C. civ. și că societatea de asigurări acordă despăgubiri în baza contractului de asigurare RCA, în conformitate cu termenii și condițiile stabilite prin Legea nr. 136/1995 și ordinele CSA în vigoare la data producerii accidentului, în speță, Ordinul nr. 14/2011.

În materie de răspundere civilă auto obligatorie, legiuitorul a reglementat cu strictețe modul de stabilire o despăgubirilor către terțele persoane păgubite, stabilind și condițiile care trebuie îndeplinite pentru ca asigurătorul RCA să poată fi obligat la piață.

După încheierea procedurii de comunicare, s-a procedat la întocmirea, de către magistratul asistent, a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Raportul întocmit în cauză în condițiile art. 493 alin. (2) și. (3) C. proc. civ. a fost analizat în complet de filtru, fiind comunicat părților în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din același cod.

Prin încheierea din 23 martie 2018, completul de filtru a constatat că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a apreciat recursul ca fiind admisibil în principiu, fixând termen de judecată, în ședință publică, la data de 4 mai 2018, cu citarea părților.

Analizând recursul declarat în cauză, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește primul motiv de recurs, subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că este nefondat.

În cadrul acestui motiv de recurs, printr-o primă critică, recurenta pârâtă susține că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, deoarece instanța de apel nu a precizat care sunt probele în raport de care a majorat cuantumul daunelor morale acordate reclamantului, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii, însă se reține că această critică nu poate fi primită.

Astfel, se constată că instanța de apel, analizând motivele invocate de reclamant, în raport de dispozițiile legale aplicabile speței, respectiv art. 1357 și următoarele C. civ., prevederile Legii nr. 136/1995 și Normele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor aprobate prin Ordinul nr. 14/2011, raportat la probele administrate în cauză și circumstanțele acesteia, a apreciat că despăgubirile pentru daunele morale acordate de prima instanță au fost stabilite la o valoare ce nu reflectă corespunzător gravitatea prejudiciului încercat de reclamant.

Contrar susținerii recurentei-pârâte, instanța de apel la majorarea cuantumului despăgubirilor morale a avut în vedere rapoartele de expertiză medico-legală depuse la dosar din care rezulta că reclamantul a suferit leziuni traumatice ce au necesitat 80 - 85 de zile de îngrijiri medicale, precum și raportul de expertiză medico-legală întocmit în cauză, apreciind că pierderea marcată a acuității vizuale la ochiul drept și îngustarea câmpului vizual la nivelul ochiului drept constituie infirmitate, iar sechelele posttraumatice constituie prejudiciu estetic grav și permanent.

Totodată, instanța de apel, față de declarația reclamantului în sensul că practică taximetria și că în urma accidentului posibilitățile de muncă i s-au restrâns, a avut în vedere și prescripțiile medicale aflate la dosar, în care se precizează că reclamantul trebuie să evite eforul fizic, vântul, frigul, praful.

Nefiind administrate alte probe în apel cu privire la existența și dimensiunea prejudiciului moral, instanța de apel, în virtutea caracterului devolutiv al apelului a procedat doar la o reapreciere a cuantumului daunelor morale pe baza probelor administrate în primă instanță, în limitele motivelor de apel invocate de reclamant.

Așadar, instanța de apel a făcut o reapreciere a probelor administrate la prima instanță și o reevaluare a prejudiciului suferit de reclamant, precum și a sumei ce poate să conducă la o reparare a acestuia astfel încât între despăgubire și prejudiciu să existe un raport rezonabil de proporționalitate, având în vedere gravitatea prejudiciului, importanța valorilor lezate, durata în timp a consecințelor vătămătoare, natura suferințelor și intensitatea acestora.

Nu este fondată nici critica prin care recurenta susține că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, în sensul că instanța de apel mai întâi a făcut referire la situația familială specială a reclamantului, pentru ca apoi să rețină că reclamantul poate să solicite despăgubiri numai pentru propria persoană, nu și pentru familia sa.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, în cuprinsul deciziei recurate nu se regăsesc considerente contradictorii, în sensul arătat de aceasta, întrucât cuantumul daunelor morale a fost stabilit ca urmare a analizei consecințelor accidentului doar din perspectiva modului în care acestea s-au reflectat asupra persoanei reclamantului, iar faptul că instanța a reținut că suferința psihică a reclamantului și stresul resimțit în urma schimbărilor cauzate de accident sunt accentuate și de situația familială specială a acestuia, nu înseamnă că instanța a avut în vedere la acordarea despăgubirilor și consecințele accidentului asupra celorlalți membri ai familiei reclamantului.

De altfel, așa cum se poate observa din considerentele deciziei recurate. instanța de apel nu a analizat susținerile reclamantului care au vizat consecințele accidentului asupra membrilor familiei sale, motivând că acesta nu poate solicita despăgubiri decât pentru propria persoană nu și pentru familia sa.

Prin urmare, se constată că decizia recurată nu numai că nu cuprinde motive contradictorii ci, dimpotrivă, cuprinde motivele pe care se sprijină soluția de admitere, în parte, a apelului reclamantului.

Nu este întemeiat nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În cadrul acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 24 alin. (2) lit. b) și art. 56 pct. 5 din Ordinul CSA nr. 14/2011 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, care dispun în sensul că la plata despăgubirilor stabilite în euro se are în vedere cursul valutar de la data producerii accidentului, și nu de la data efectuării plății.

Astfel, potrivit art. 24 alin. (2) din Ordinul CSA nr. 14/2011 "Limitele de despăgubire stabilite de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor sunt: (...) b) pentru vătămări corporale și decese, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial produse în unul și același accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate, limita de despăgubire se stabilește, pentru accidente produse în anul 2011, la un nivel de 3.500.000 euro, echivalent în RON la cursul de schimb al pieței valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Națională a României. Pentru accidente produse începând cu anul 2012, limita de despăgubire pentru aceste riscuri se stabilește la un nivel de 5.000.000 euro, echivalent în RON la cursul de schimb al pieței valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Naționala a României."

Art. 56 din același act normativ prevede ca "în cazul persoanei păgubite cu domiciliul/sediul în străinătate, deținătoare a vehiculului înmatriculat în străinătate, cuantumul despăgubirii se stabilește astfel: (...) pct. 5 "Calcularea în valută a limitelor privind cuantumul despăgubirilor stabilite potrivit art. 24 se face la cursul de schimb al pieței valutare comunicat de Banca Națională a României la data producerii accidentului".

După cum se poate observa, dispozițiile legale sus-menționate nu dispun în sensul arătat de către recurenta pârâtă, acestea neavând nicio relevanță în cauza de față, apreciere regăsită, în mod corect, și în decizia de apel. Astfel, prin art. 24 se stabilește limita maximă de despăgubire de către societățile de asigurare pentru vătămări corporale și decese, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial produse în unul și același accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate, iar art. 56 reglementează modul de acordare a despăgubirilor în cazul persoanei păgubite cu domiciliul/sediul în străinătate, deținătoare a vehiculului înmatriculat în străinătate.

De altfel, se constată că nu există niciun temei legal pentru ca plata despăgubirilor stabilite de instanță în moneda euro să fie efectuată la un alt curs decât cel de la data plății, instanța de apel reținând în mod corect că plata despăgubirilor stabilite în moneda Euro trebuie să se realizeze la cursul de la data plății efective, întrucât în acest mod se execută corespunzător reparația acordată de către instanță, pe care aceasta a apreciat-o ca echitabilă și rezonabilă.

Așadar, susținerile recurentei pârâte cu privire la greșita aplicare de către instanța de apei a dispozițiilor art. 24 pct. 2 lit. b) și art. 56 pct. 5 din Ordinul CSA nr. 14/2011 sunt nefondate, decizia instanței de apel sub acest aspect fiind legală.

În consecință, constatând că instanța de apel a tăcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale, iar hotărârea recurată cuprinde motivele pe care se întemeiază care nu sunt contradictorii, nefiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva Deciziei nr. 990 din 30 mai 2017 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 mai 2018.

Procesat de GGC - NN