ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 289/2017

Decizia nr. 289/2017

Asupra contestației de față;

În baza actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 158/F din 14 decembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. x/46/2016 a fost respinsă, ca nefondată, contestația formulată de contestatorul A. privind executarea sentinței penale nr. 4/F din 15 ianuarie 2015 a Curții de Apel București dată în Dosarul nr. x/2/2013, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 433/A din 25 noiembrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că,

la data de 22 aprilie 2016, condamnatul A. a formulat contestație la executare având ca obiect executarea sentinței penale nr. 4/F din 15 ianuarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 433/A din 25 noiembrie 2015 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, solicitând, în esență, determinarea legii penale mai favorabilă și îndepărtarea sporurilor aplicate pedepselor stabilite de către instanță, având în vedere că pedepsele concurente pentru care a fost condamnat au fost săvârșite în perioada 2009 - 2012, când era în vigoare C. pen. din 1969, iar sancțiunile și sporul au fost aplicate potrivit actualei reglementări, sens în care a invocat Decizia nr. 29/2015 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

S-a mai reținut că prin sentința penală nr. 4/F din 15 ianuarie 2015 a Curții de Apel București, inculpatul A. a fost condamnat la: 2 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 337 alin. (1) C. pen. (faptă săvârșită în perioada 2009 - 2012, cu aplicarea pedepsei complementare a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) C. pen., pe o durată de 2 ani și a celei accesorii a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 65 alin. (3) C. pen.; 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen. (faptă săvârșită în anul 2009); 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 32 C. pen., raportat la art. 244 alin. (1) și (2) C. pen. (faptele săvârșite în perioada 2010 - 2012). S-a dispus contopirea pedepselor, stabilindu-se pedeapsa de 4 ani închisoare ca fiind cea mai grea, la care s-a adăugat sporul de o treime din totalul celorlalte două pedepse, respectiv 1 an și 4 luni, în total urmând ca A. să execute o pedeapsă de 5 ani și 4 luni închisoare, prin privare de libertate, la care s-au adăugat pedeapsa complementară și cea accesorie.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia penală nr. 433/A din 25 noiembrie 2015, a respins, ca nefundat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 4/F/2015 pronunțate de către Curtea de Apel București.

Curtea a constatat că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 595 C. proc. pen. și nici Decizia nr. 29/2015 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Astfel, s-a reținut că prima instanță, cu ocazia soluționării fondului cauzei, a aplicat legea penală mai favorabilă, potrivit art. 5 C. pen., constatând că aceasta este actuala reglementare, soluție menținută de instanța de control judiciar, care a respins, ca nefondat, apelul inculpatului A.

S-a apreciat că, în situația în care s-ar da curs solicitării contestatorului, s-ar proceda la o nouă reexaminare a aplicării legii penale mai favorabile, ceea ce ar fi contrar principiului autorității de lucru judecat, având în vedere că instanțele care au soluționat cauza în fond s-au pronunțat în cazul contestatorului asupra acestui aspect.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a formulat contestație condamnatul A., solicitând, potrivit motivelor scrise, dar și cu ocazia dezbaterilor admiterea contestației, desființarea sentinței atacate, admiterea contestației la executare, întemeiată pe dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., și înlăturarea sporului de pedeapsă de 1 an și 4 luni închisoare, cu consecința anulării mandatului de executarea a pedepsei închisorii și emiterea unui nou mandat, precizând că legea penală mai favorabilă este reglementarea anterioară, întrucât prevederile art. 33 și art. 34 (1969) nu impuneau, în mod obligatoriu, sporul de pedeapsă spre deosebire de actuala codificare (art. 39 și art. 40 C. pen.), sens în care a invocat Decizia nr. 29/2015 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

Examinând contestația formulată de condamnatul A., în raport de criticile aduse și actele dosarului, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reține că, așa cum este în prezent reglementată contestația la executare (art. 598 C. proc. pen.), aceasta se înfățișează ca un procedeu jurisdicțional ce poate fi exercitat pentru soluționarea incidentelor prevăzute de legea penală sau procesual penală ivite înainte ori în timpul executării hotărârii definitive sau după executarea hotărârii definitive, dar în legătura cu aceasta.

Astfel, pe calea contestației la executare nu pot fi invocate aspecte anterioare momentului rămânerii definitive a hotărârii, nu se poate modifica o astfel de hotărâre, în sensul reanalizării legii penale mai favorabile aplicate în cauză, prin pronunțarea unei alte soluții, întrucât s-ar aduce atingere autorității de lucru judecat și stabilității raporturilor juridice.

Cu rang de principiu, hotărârile penale definitive sunt susceptibile de modificări și schimbări în cursul executării numai ca urmare a descoperirii unor împrejurări care, dacă erau cunoscute în momentul pronunțării hotărârii, ar fi condus la luarea altor măsuri împotriva făptuitorului ori ca urmare a unor împrejurări intervenite după ce hotărârea a rămas definitivă. În aceste situații apare necesitatea de a se pune de acord conținutul hotărârii puse în executare cu situația obiectivă și a se aduce modificările corespunzătoare în desfășurarea executării.

Totodată, Înalta Curte arată că, inclusiv din perspectiva dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, se impune respectarea principiului securității raporturilor juridice, potrivit căruia niciuna dintre părți nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive și executorii cu unicul scop de a obține o reanalizare a cauzei și o nouă hotărâre în privința sa (Cauza Brumărescu împotriva României).

Astfel, examinând

cazurile în care se poate formula contestația la executare, Înalta Curte constată că motivele invocate de condamnatul A. nu se încadrează în vreuna dintre ipotezele expres și limitativ prevăzute de legiuitor în dispozițiile art. 598 C. proc. pen.

Referitor la critica privind modalitatea în care instanțele inferioare au analizat și aplicat legea penală mai favorabilă până la judecarea definitivă a cauzei, Înalta Curte apreciază că aceasta nu poate fi circumscrisă dispozițiilor art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., care privesc cazul în care se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei și care presupun un impediment ivit în cursul executării. Altfel spus, cazurile care țin de micșorarea pedepsei trebuie să apară ulterior dobândirii autorității de lucru judecat, iar instanța de executare să nu fi fost în măsură să ia cunoștință de acestea la data soluționării cauzei.

Astfel, deși, în cauză, s-a solicitat să se constate că legea penală mai favorabilă o reprezintă reglementarea anterioară, critica contestatorului, vizând reanalizarea aplicării art. 5 C. pen., excede cazului de contestație la executare invocat, prin intermediul căruia nu este permis a se verifica modul în care a fost stabilită legea penală mai favorabilă, sub acest aspect, chestiunea intrând în puterea lucrului judecat.

Totodată, Înalta Curte constată că prevederile art. 598 alin. (1) lit. d) C.pr.pen au fost invocate de către condamnat, în mod generic, fără a se arăta în concret, în ce ar consta cauza de reducere a pedepsei, intervenită după rămânerea definitivă a sentinței penale nr. 4/F din 15 ianuarie 2015 a Curții de Apel București.

Pe de altă parte, Înalta Curte arată, contrar susținerilor contestatorului, că Decizia nr. 29/2015 pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nu are aplicabilitate în cauză, întrucât aceasta se referă pedepse aplicate pentru fapte concurente prin hotărâri diferite, ori, în speță, condamnatul A. a fost judecat și condamnat pentru săvârșirea, în perioada 2009-2012, a trei infracțiuni concurente, prin aceeași sentință penală (nr. 4/F din 15 ianuarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. x/2/2013, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 433/A din 25 noiembrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Pentru aceste considerente, în conformitate cu dispozițiile art. 425

1

alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația formulată de condamnatul A. împotriva sentinței penale nr. 158/F din 14 decembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. x/46/2016 și, având în vedere că acesta este cel care se află în culpă procesuală, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., îl va obliga la plata cheltuielilor judiciare către stat, onorariul apărătorului din oficiu urmând a fi plătit din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația formulată de condamnatul A. împotriva sentinței penale nr. 158/F din 14 decembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. x/46/2016.

Obligă contestatorul condamnat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 130 lei, se va plăti din fondul Ministrului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 16 martie 2017.