ÎCCJ, decizie (scj.ro #81805)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81805) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Titlu

executoriu. Lămurirea dispozitivului hotărârii

judecătorești pe calea contestației la titlu

Cuprins pe materii :

Drept

procesual civil.

Contestație la titlu.

Index alfabetic :

titlu executoriu

-

hotărâre

judecătorească

-

contestație la

titlu

-

lămurirea

dispozitivului

Cod procedură civilă, art.

281

1

, art.

399

Lămurirea dispozitivului unei

hotărâri judecătorești ce constituie titlu executoriu, poate fi

solicitată, în egală măsură, pe două căi

procesuale: cea prevăzută de art. 281

1

C.proc.civ

.,

respectiv cea descrisă de art. 399 alin. 1 teza a II-a

C.proc.civ

.,

pretențiile, în ambele cazuri, având obiect identic, respectiv

lămurirea înțelesului, a întinderii sau a aplicării

dispozitivului unei hotărâri judecătorești.

Nu există, însă, o

opțiune a părții între cele două căi procesuale,

exercițiul dreptului la acțiune fiind subordonat unei restricții

de ordin temporal, deduse din prevederile art. 399

C.proc.civ

.,

anume începerea executării silite.

Se poate recurge la procedura

lămuririi hotărârii judecătorești oricând până la

momentul inițierii executării, însă, după acest moment,

este posibilă doar contestația la titlu, în caz contrar,

dispozițiile relevante din secțiunea Codului referitoare la

contestația la executare neavând aplicabilitate, ceea ce nu poate fi acceptat.

Este fără relevanță finalizarea executării până

la soluționarea contestației, fiind suficient faptul că

această contestație a fost formulată anterior finalizării.

Obiectul cererii este identic în

ambele cazuri, diferind cauza acțiunii, respectiv temeiul juridic al

cererii și folosul practic urmărit în fiecare caz, lămurirea

dispozitivului în vederea executării viitoare, respectiv lămurirea

acestuia pentru înlăturarea impedimentelor născute în cadrul unei

executări începute.

ICCJ, Secția civilă și

de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 1493 din

18 februarie 2011

Prin sentința civilă nr. 446/2008 pronunțată de

Tribunalul București, s-a admis acțiunea formulată de

reclamantul N.G., în contradictoriu cu pârâta SNP P. SA și

intervenienții în interes propriu M.F. și B.C.P. și s-a dispus

obligarea pârâtei la restituirea în natură reclamantului și celor 2

intervenienți, a suprafeței de 243 mp. Totodată, s-a dispus

obligarea pârâtei la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru

diferența de 481 mp, la valoarea de 376 lei/mp.

Apelul declarat de către

pârâtă împotriva sentinței menționate a fost respins ca nefondat

prin decizia nr. 789 A/2008 pronunțată de Curtea de Apel

București, decizie devenită irevocabilă prin

nerecurare

.

La data de 20.08.2009, SNP P. S.A. a

formulat contestație la executare, prin care a solicitat lămurirea

înțelesului și a întinderii aplicării dispozitivului

sentinței civile nr. 446/2008 pronunțată de Tribunalul București,

în sensul că obligația stabilită în sarcina sa relativă la

măsurile reparatorii în echivalent este o obligație de a face,

respectiv de emitere a unei decizii cu propunere de despăgubiri și nu

de a da, respectiv de a plăti o sumă de bani.

Petenta

a

arătat că, în baza titlului executoriu reprezentat de sentința

civilă nr.

446/2008, creditorii au solicitat

executarea silită prin intermediul biroului executorului judecătoresc

D.O.C., care a emis somația nr. 86/2009 în ceea ce privește restituirea

în natură a terenului în suprafață de 243 mp și

somația nr. 86/2009, prin care debitoarea a fost somată să

consemneze la dispoziția executorului judecătoresc suma de 189.091

lei, cu titlu de debit și cheltuieli de executare, în considerarea

obligației relative la măsurile reparatorii în echivalent.

Petenta

a mai arătat că

obligația înscrisă în titlul executoriu este o obligație de a

face, respectiv de emitere a unei decizii cu propunere de despăgubiri, pe

care să o transmită Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor.

Cererea a fost întemeiată pe

dispozițiile art. 399 și urm.

C.proc.civ

.

Prin cererea formulată la data

de 14.09.2009, SNP P. SA a precizat temeiul juridic al cererii introductive ca

fiind reprezentat de prevederile art. 281

1

C.proc.civ

.

Prin sentința civilă nr.

10/2010 pronunțată de Tribunalul București, a fost respinsă

ca neîntemeiată cererea precizată, considerându-se că

dispozitivul sentinței civile nr. 446/2008 este clar și nu

necesită vreo lămurire, obligația instituită în sarcina

petentei

fiind aceea de plată a despăgubirilor.

Apelul declarat de către

pârâtă a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 277/2010

pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a III

-a

civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Instanța de apel a apreciat,

că, în mod corect, prima instanță a reținut că

hotărârea ce face obiectul contestației nu conține

dispoziții contradictorii, echivoce, care să impună necesitatea

unor lămuriri sau interpretări, în funcție de care să se

realizeze executarea.

Susținerea

apelantului,

în sensul necesității

lămuririi dispozitivului sentinței, nu poate fi primită, având

în vedere temeiul juridic pe care acesta și-a fundamentat demersul judiciar.

Astfel, analiza instanței s-a

realizat în cadrul procesual stabilit de către contestator, prin indicarea

dispozițiilor art. 400 alin. 2 din

C.proc.civ

.,

raportat la care s-a concluzionat, în mod corect, asupra netemeiniciei

contestației.

In fapt, nemulțumirea

contestatorului nu vizează conținutul titlului, sesizând de altfel,

în mod corect, că acesta nu stabilește obligații în sarcina sa,

doar recunoscând îndreptățirea reclamanților la măsuri

reparatorii, ci modalitatea în care s-a procedat la punerea în executare a

acestuia, prin emiterea de către executor a somației.

Modalitatea defectuoasă în care

dispozițiile clare ale hotărârii sunt aduse la îndeplinire, nu

deschide calea contestației la titlu.

Această contestație

este destinată să expliciteze dispozitivul hotărârii ce

urmează a fi valorificat pentru a se putea proceda la executarea

silită, fără a reprezenta un mijloc procedural destinat a anula

sau modifica însuși titlul executoriu, o atare finalitate putându-se

realiza doar prin intermediul căilor legale de atac.

Așadar, instanța

competentă a soluționa contestația nu poate examina

împrejurări care vizează fondul cauzei și care sunt de

natură să repună în discuție o hotărâre

judecătorească definitivă sau irevocabilă.

Or, în speță, nu este

vorba despre o veritabilă interpretare a titlului executoriu, ci, eventual

de modificarea dispozitivului hotărârii, în sensul emiterii deciziei de

acordare a măsurilor reparatorii, instanța nedispunând în acest sens,

ci stabilind direct că reclamanții sunt îndreptățiți

la măsurile reparatorii prevăzute de art. 29 din legea 10/2001.

Împotriva deciziei menționate,

a declarat recurs pârâta, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304

pct. 7 și pct. 9

C.proc.civ

.

Prin motivele de recurs, s-a

susținut că decizia

recurată

cuprinde

dispoziții contradictorii, în condițiile în care, deși s-a

reținut că Legea nr. 10/2001 recunoaște persoanelor

îndreptățite dreptul la măsuri reparatorii în echivalent,

fără să pună acordarea acestora în sarcina

unității deținătoare, confirmând, astfel, temeinicia

motivelor de apel ale pârâtei, cu toate acestea, respinge apelul ca nefondat.

Pe de altă parte, instanța

de apel a reținut motive străine de natura pricinii, stabilind în mod

eronat cadrul procesual ca fiind contestație la executare, prin care

pârâta ar contesta modalitatea prin care s-a procedat la punerea în executare a

titlului executoriu, prin emiterea somației de către executorul

judecătoresc, în realitate, cererea dedusă judecății fiind

întemeiată pe dispozițiile art. 281

1

C.proc.civ

.,

cerere asupra căreia instanța de apel nu s-a pronunțat.

In același timp, hotărârea

atacată este lipsită de temei legal și a fost dată cu

aplicarea greșită a dispozițiilor art. 400 alin. 2

C.proc.civ

., instanța reținând în mod greșit

că, prin cererea formulată în cauză, s-a solicitat anularea sau

modificarea titlului executoriu, în condițiile în care SNP P. SA tinde la

lămurirea înțelesului și a întinderii dispozitivului.

Această cerere a fost

determinată de împrejurarea că atât creditorii, cât și

executorul judecătoresc sesizat în vederea executării silite a

sentinței civile nr. 446/2008, au interpretat dispozitivul titlului

executoriu ca vizând o obligație de plată a despăgubirilor în

sarcina SNP P. SA.

Recurenta a precizat că

executarea silită a sentinței a început efectiv împotriva sa pentru

plata unei sume de bani cu titlu de despăgubiri, iar pentru evitarea

vânzării silite a unui imobil al său, pentru care executorul

judecătoresc inițiase formalitățile legale, SNP P. SA a

fost nevoită să achite suma de bani creditorilor, urmând ca, în cazul

admiterii cererii de față, să procedeze la întoarcerea

executării.

Examinând decizia

recurată

în raport de criticile formulate, Înalta

Curte apreciază că recursul este fondat.

Cu toate că recurenta a

indicat drept temei juridic al criticilor formulate dispozițiile art. 304

pct. 7 și pct. 9

C.proc.civ

., se apreciază

că motivele de recurs se încadrează în cazurile prevăzute de

art. 304 pct. 5 și pct. 9

C.proc.civ

., din

perspectiva cărora au fost analizate.

Astfel, împrejurarea pretinsă

de către recurentă, anume că instanța de apel a confirmat

susținerile apelantei - petente în sensul că Legea

nr.

10/2001

nu impune

acordarea

măsurilor reparatorii în echivalent în sarcina unității

deținătoare, având în vedere modalitatea de valorificare a acestora,

conform normelor speciale în materie, cu toate acestea, a respins apelul ca

nefondat, nu semnifică existența unor argumente contradictorii în

cuprinsul deciziei, ci existența unei contrarietăți între

considerente și dispozitiv, dat fiind că argumentarea instanței

ar fi trebuit să conducă la o altă soluție decât cea

efectiv adoptată.

Această pretinsă

neregularitate din conținutul deciziei

recurate

conduce la incidența cazului de casare descris de art. 304 pct. 5

C.proc.civ

., sancțiunea nulității

hotărârii impunându-se în măsura în care nu s-ar putea exercita

controlul de legalitate a acesteia din cauza contrarietății dintre

considerente și dispozitiv, cu consecința producerii recurentei a

unei vătămări procesuale imposibil de înlăturat în alt mod

decât prin casarea deciziei.

Nici critica privind

reținerea unui alt obiect al cererii de chemare în judecată,

precum și a unui alt temei juridic

decât cele indicate de către

petentă

, nu

poate fi încadrată în cazul prevăzut de art. 304 pct. 7

C.proc.civ

., astfel cum s-a arătat în motivele de

recurs, susținându-se, în fapt, că, în mod greșit, instanța

de apel a confirmat aprecierea de către prima instanță a acestor

elemente ale cererii de chemare în judecată.

Așadar, recurenta susține menținerea greșită a

sentinței pronunțate cu încălcarea principiului

disponibilității, critică ce poate fi verificată în

contextul art. 304 pct. 9

C.proc.civ

., în raport de

modul de aplicare de către instanța de apel a prevederilor art. 129

alin. 6

C.proc.civ

.

Critica referitoare la necesitatea

lămuririi dispozitivului hotărârii ce reprezintă titlu

executoriu a fost corect încadrată de către recurentă în cazul

de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9

C.proc.civ

.

și va fi evaluată în consecință.

Analizând motivele de recurs,

Înalta Curte apreciază că nu sunt fondate criticile relative la

pretinsa contrarietate între considerente și dispozitiv, respectiv la

încălcarea principiului disponibilității, dar este fondată

critica privind necesitatea lămuririi dispozitivului sentinței civile

nr. 446/2008.

Este adevărat că

instanța de apel a reținut în considerente că Legea nr. 10/2001

nu impune acordarea măsurilor reparatorii în echivalent în sarcina

unității deținătoare, deoarece există o procedură

specială de valorificare a acestora, respectiv cea a Titlului VII al Legii

nr. 247/2005. A apreciat, însă, că, prin sentința a cărei

lămurire se solicită, nu s-a stabilit vreo obligație de

această natură în sarcina recurentei pârâte, astfel încât o schimbare

a conținutului obligației în sensul vizat de

petentă

ar conduce la modificarea titlului executoriu însuși, rezultat imposibil

de atins pe calea contestației la executare, neavând relevanță

modalitatea eventual defectuoasă în care titlul este efectiv pus în

executare.

Ca atare, nu subzistă

critica referitoare la contrarietatea dintre considerente și dispozitiv,

urmând ca aprecierile instanței de apel să fie evaluate în contextul

motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9

C.proc.civ

.

Nici critica legată de încălcarea

principiului disponibilității nu poate fi primită.

Prin cererea formulată în

cauză,

petenta

a urmărit lămurirea

dispozitivul sentinței ce constituie titlu executoriu, finalitate ce poate

fi atinsă, în egală măsură, pe două căi

procesuale: cea prevăzută de art. 281

1

C.proc.civ

.,

respectiv cea descrisă de art. 399 alin. 1 teza a II-a

C.proc.civ

.,

pretențiile, în ambele cazuri, având obiect identic, respectiv

lămurirea înțelesului, a întinderii sau a aplicării dispozitivului

unei hotărâri judecătorești.

Nu există, însă, o

opțiune a părții între cele două căi procesuale,

exercițiul dreptului la

acțiune fiind subordonat unei

restricții de ordin temporal, deduse din prevederile art. 399

C.proc.civ

., anume începerea executării silite.

Astfel, se poate recurge la

procedura lămuririi hotărârii judecătorești oricând

până la momentul inițierii executării, însă, după

acest moment, este posibilă doar contestația la titlu, în caz

contrar, dispozițiile relevante din secțiunea Codului referitoare la

contestația la executare neavând aplicabilitate, ceea ce nu poate fi

acceptat. Este fără relevanță finalizarea executării

până la soluționarea contestației, fiind suficient faptul

că această contestație a fost formulată anterior

finalizării.

Obiectul cererii este identic în

ambele cazuri, diferind cauza acțiunii, respectiv temeiul juridic al

cererii și folosul practic urmărit în fiecare caz, lămurirea

dispozitivului în vederea executării viitoare, respectiv lămurirea

acestuia pentru înlăturarea impedimentelor născute în cadrul unei

executări începute.

In cazul formulării unei

cereri de lămurire a dispozitivului unei hotărâri

judecătorești, instanța de judecată, în virtutea rolului

activ presupus de prevederile art. 129 alin. 5

C.proc.civ

.,

are obligația să determine dispozițiile legale incidente, iar

calificarea cererii sub aspectul temeiului juridic adecvat reprezintă o

prerogativă a instanței, fără ca, procedând la atare

calificare, să încalce principiul disponibilității, chiar

dacă reclamantul a înțeles să invoce alte norme în

susținerea cererii sale.

Ca atare, vor fi înlăturate

susținerile recurentei pe acest aspect.

Analizând contestația la

titlu formulată în cauză, instanța de apel a constatat că

dispozitivul sentinței civile nr. 446/2008 nu necesită

nicio

lămurire, deoarece nu s-a stabilit vreo

obligație în sarcina

petentei

, ca unitate

deținătoare, cu atât mai puțin o obligație de plată de

despăgubiri și, de altfel, nici nu se putea stabili o asemenea

obligație, potrivit legii, neavând relevanță că, în cadrul

urmăririi silite, s-a procedat la executarea unei obligații de

plată a unei sume de bani.

Această apreciere a

instanței de apel nu este, însă, legală, în condițiile în

care rezultă, din conținutul sentinței civile nr. 446/2008,

că s-a stabilit o obligație în sarcina recurentei SNP P. SA, mai

mult, conținutul acestei obligații este incert. In plus, executarea

efectivă a dispoziției judecătorești într-o modalitate

incompatibilă cu interpretarea pe care însăși instanța de

apel o dă normelor legale vizând obligațiile unității

deținătoare relevă necesitatea stabilirii conținutului exact

al obligației decurgând din hotărârea judecătorească.

Astfel, prin sentința

civilă nr. 446/2008 „se obligă pârâta la acordarea de măsuri

reparatorii în echivalent pentru diferența de 481 mp, la valoarea de 376

lei/mp stabilită prin completarea raportului de expertiză depusă

la data de 21.05.2007".

Este evident că

această dispoziție relevă o obligație stabilită în

sarcina pârâtei, aceea de „acordare de măsuri reparatorii în

echivalent", și nu doar dreptul reclamantului și al

intervenienților la măsuri reparatorii în echivalent, astfel cum s-a

considerat prin decizia

recurată

în cauză.

In considerentele sentinței, se

arată doar că măsurile reparatorii ce trebuie acordate de

către pârâtă sunt cele prevăzute de art. 29 din Legea nr.

10/2001.

Unica referire din art. 29 la

măsurile reparatorii în echivalent este cea din alin. 3, potrivit

căruia „In situația imobilelor prevăzute la alin. 1 și

2..." (respectiv imobile evidențiate în patrimoniul unor

societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la

art. 21 alin. 1 și 2, chiar dacă imobilele au fost înstrăinate)

„...măsurile reparatorii în echivalent se propun de către

instituția publică care efectuează sau, după caz, a

efectuat privatizarea, dispozițiile art. 26 alin. 1 fiind aplicabile în

mod corespunzător".

Se observă că art. 29

nu prevede că entitatea învestită cu soluționarea

notificării

„acordă"

măsuri

reparatorii,

astfel

cum

se

menționează

în

dispoziția judecătorească, astfel încât

se impune determinarea conținutului

obligației de „acordare" stabilite de instanță.

Această operațiune este

posibilă doar prin coroborare cu art. 26 alin. 1, la care art. 29 trimite

expres.

In conformitate cu art. 26 alin.

1, „Dacă restituirea în natură nu este posibilă,

deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită

potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este

obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție

motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. 1, să acorde

persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori

să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii

speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor

aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura

compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de

persoana îndreptățită".

Într-o interpretare literală,

„acordarea" de măsuri reparatorii stabilită în mod direct în

sarcina entității învestite cu soluționarea notificării

este prevăzută de această normă doar în ipoteza compensării

cu alte bunuri sau servicii, or atare interpretare este exclusă, deoarece

compensarea nu a făcut obiectul dezbaterii contradictorii în proces

și nu s-au administrat probe cu privire la un bun identificat ca fiind

disponibil pentru compensare.

Investită cu pretențiile

persoanelor îndreptățite generate de refuzul nejustificat al

unității deținătoare de soluționare a notificării

formulate în baza Legii nr. 10/2001, instanța de judecată a analizat

în cauză însăși notificarea, stabilind inclusiv natura

măsurilor reparatorii cuvenite, restituirea în natură sau măsuri

reparatorii în echivalent, când restituirea în natură nu a fost

posibilă.

Or, soluționarea

efectivă a notificării impunea, în raport și de voința

persoanelor îndreptățite, inclusiv determinarea

posibilității concrete a compensării, ceea ce nu s-a întâmplat

în cauză, situație în care este exclusă interpretarea în sensul

că obligația stabilită în sarcina unității

deținătoare ar fi una generică, vizând acordarea de bunuri sau

servicii în compensare, deoarece ar echivala cu o rejudecare a cauzei,

nepermisă de prezentul cadru procesual.

Unica variantă

rămasă dintre cele prevăzute de art. 26 alin. 1 este cea a

propunerii de acordare de despăgubiri în condițiile legii speciale

privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv - respectiv Titlul VII al Legii nr. 247/2005

-prin

dispoziție motivată, sens în care se

conturează conținutul obligației în discuție ca vizând

emiterea unei decizii sau dispoziții motivate cu propunere de

despăgubiri, în condițiile arătate în dispozitivul

sentinței, respectiv la valoarea de 376 lei/mp, stabilită prin

completarea raportului de expertiză depusă la dosar la data de

21.05.2007.

Precizarea

obligației ca având acest conținut nu reprezintă o modificare a

dispozitivului, câtă vreme s-a fixat deja o obligație în sarcina

pârâtei, însă conținutul acestei obligații este incert.

Este de precizat că niciunul

dintre considerentele expuse nu este infirmat de împrejurarea că

instanța de judecată a stabilit obligația menționată

în sarcina unității deținătoare, deși art. 29 din

Legea nr. 10/2001, la care se face expres referire în sentință,

prevede atare obligație în sarcina instituției publice care

efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea, și nu a

înseși unității deținătoare.

O eventuală greșeală

de judecată sub aspectul titularului obligației, în funcție de

situația de fapt concretă, ar fi putut fi îndreptată doar în

calea de atac împotriva sentinței, în prezentul cadru procesual fiind

posibilă doar lămurirea dispozitivului sentinței.

Față de considerentele

expuse, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o

greșită aplicare a legii, în condițiile în care sunt întrunite

cerințele de aplicare a prevederilor art. 399 alin. 1 teza a II-a

C.proc.civ

., fiind necesară lămurirea

dispozitivului sentinței, în sensul celor arătate anterior.

In aplicarea art. 312 alin. 1 cu

referire la art. 304 pct. 9

C.proc.civ

., Înalta Curte

a admis recursul și a modificat decizia

recurată

,

în sensul că a admis apelul declarat de către pârâtă împotriva

sentinței civile nr. 10 din 11 ianuarie

2010 a

Tribunalului

București, deoarece prima instanță, în mod greșit, nu a

admis cererea de lămurire a dispozitivului sentinței civile nr.

446/2008, cu toate că această operațiune era necesară

și posibilă.

Drept urmare,

în baza art. 296

C.proc.civ

., a schimbat în tot

sentința, a admis cererea SNP P. SA și a dispus lămurirea

dispozitivului sentinței civile nr. 446 din 3 martie 2008 a Tribunalului

București, în sensul că obligația stabilită în sarcina SNP

P. SA

constă în emiterea unei

dispoziții cu propunere de despăgubiri la valoarea de 376 lei/mp,

stabilită prin completarea raportului de expertiză, în

condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.