ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 605/2017

Decizia nr. 605/2017

Asupra recursurilor de față;

Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei;

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 3 octombrie 2011, sub nr. x/2/2011, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele B. București și C. Ilfov, pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună:

(i) admiterea contestației împotriva Deciziei nr. 141 din 15 aprilie 2011 emisă de B. București - D.;

(ii) anularea parțială a Deciziei de impunere nr. 251 din 21 mai 2007 și, pe cale de consecință, a mențiunilor din Raportul de inspecție fiscală nr. 671 din 21 mai 2007, în ceea ce privește impozitul pe venitul microinteprinderii, impozitul pe venitul microinteprinderii din asociere datorat de către persoanele fizice și taxa pe valoare adăugată;

(iii) încheierea unui nou act administrativ fiscal, potrivit art. 186 alin. (3) din O.G. nr. 92/2013, republicată;

(iv) obligarea pârâtelor la restituirea în totalitate a sumelor plătite de reclamantă ca urmare a efectuării controlului fiscal din 21 mai 2007 și a concluziilor la acest control, precum și a dobânzii legale și a daunelor interese la această sumă;

(v) obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 6274 din 05 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtele B. București și C. Ilfov, astfel cum a fost precizată, au fost anulate în parte Raportul de inspecție fiscală nr. 671 din 21 mai 2007 și Decizia de impunere nr. 251 din 21 mai 2007, în ceea ce privește impozitul pe veniturile microintreprinderilor, impozitul pe veniturile din asociere datorat de persoane fizice și T.V.A., au fost obligate pârâtele la restituirea sumelor achitate de reclamantă și a dobânzii de întârziere la aceste sume, în valoare totală de 1.656.490,3 lei reprezentând debite fiscale și T.V.A., cu dobânda aferentă fiecăreia și au fost obligate pârâtele la cheltuieli de judecată în cuantum de 17.200 lei reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva sentinței civile nr. 6270 din 05 noiembrie 2012 au declarat recurs în termen legal pârâtele B. București și C. Ilfov.

Prin Decizia nr. 3515 din 30 septembrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, s-a dispus admiterea recursurilor, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

La Curtea de Apel București, cauza trimisă spre rejudecare a fost înregistrată la data de 13 ianuarie 2015, sub nr. x/2/2011*.

Prin sentința civilă nr. 2727 din 23 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a dispus:

- admiterea în parte a cererii de chemare în judecată formulată, completată și precizată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtele B. București și - E. Ilfov;

- anularea parțială a Deciziei de soluționare a contestației nr. 141 din 15 aprilie 2011, a Deciziei de impunere nr. 251 din 21 mai 2007 și a Raportului de inspecție fiscală nr. 671 din 21 mai 2007, în ceea ce privește diferența dintre T.V.A. în valoare de 442.251 lei stabilită de organul fiscal și T.V.A. în valoare de 371.866 lei datorată conform legii (inclusă în prețul brut al tranzacției), precum și în ceea ce privește obligațiile fiscale accesorii (majorări/dobânzi de întârziere și penalități) corespunzătoare acestei diferențe (accesorii nedatorate de 57.794 lei);

- respingerea excepției inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect pretenții, invocată de pârâte;

- obligarea pârâtelor la restituirea către reclamantă a sumelor plătite în baza titlului de creanță anulat parțial, în valoare de 128.449 lei, la care se adaugă dobânda calculată potrivit art. 120 din O.G. nr. 92/2003, începând cu ziua în care a operat stingerea creanței și până în ziua restituirii;

- obligarea pârâtelor la plata către reclamantă a sumei de 1.500 lei reprezentând taxe judiciare de timbru, onorariu avocațial și onorariul experților judiciari, proporțional cu pretențiile admise;

- respingerea cererii de chemare în judecată, în rest, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 2727 din 23 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs în termen legal reclamanta SC A. SRL și pârâta E. Ilfov prin B. București.

5.1. În motivarea cererii sale de recurs, reclamanta a susținut că hotărârea primei instanțe este nelegală, pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. (1865).

Referitor la motivul prevăzut de art. 304 pct. 8, susținerile recurentei au vizat, în esență, următoarele aspecte:

Actul juridic dedus judecății este contractul de asociere încheiat la data de 15 decembrie 2004 între asociatul prim - F. și G., în calitate de persoane fizice, și asociatul secund -

SC A. SRL.

Obiectul acestei asocieri a constat în realizarea unei investiții financiare pe terenul proprietate exclusivă a asociatului prim - persoanele fizice F. și G.

Demersurile administrative și investiționale derulate pe parcursul asocierii de către cei doi asociați nu au modificat regimul juridic al proprietății terenului sau al construcției ridicate pe acesta.

În conformitate cu dispozițiile art. 2.1.

din contractul de asociere, această asociere este fără personalitate juridică (deși instanța de fond reține prin sentința recurată o situație contrară, schimbând înțelesul lămurit al acestui act juridic), activitatea desfășurându-se cu respectarea principiului independenței juridice a asociaților.

Înstrăinarea celor două terenuri și a construcției nefinalizate s-a realizat către SC H. SA, încheindu-se contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 7 iulie 2005.

Veniturile rezultate din vânzarea imobilului au fost realizate în mod exclusiv de proprietari - persoanele fizice - și nu de societatea reclamantă, cumpărătoarea SC H. SA suportând integral toate cheltuielile fiscale sau aferente taxelor și impozitelor generate de vânzare.

Veniturile societății reclamante s-au concretizat abia prin restituirea investiției și prin plata coeficientului de 1,5% din investiție, compensație încasată potrivit Procesului-verbal al ședinței extraordinare a asociaților din 11 iunie 2005 și a Actului adițional din 16 martie 2006 la contractul de asociere nr. 538, începând cu luna martie 2006.

Instanța de fond a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, respectiv contractul de asociere nr. 538 din data de 15 decembrie 2004, și a schimbat înțelesul lămurit al acestuia, confundând patrimoniul societății reclamante cu patrimoniul persoanelor fizice și astfel a considerat, greșit și nelegal, că veniturile obținute de societate, ca urmare a derulării contractului de asociere, sunt echivalente cu veniturile obținute de persoanele fizice G. și F. din contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 7 iulie 2005.

În privința motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susținut că judecătorul fondului a apelat la textele legale aplicabile, însă interpretarea pe care le-a dat-o a fost eronată. Este vorba de prevederile Ordinului nr. 306 din 26 februarie 2002 al ministrului finanțelor publice pentru aprobarea reglementărilor contabile simplificate, armonizate cu directivele europene (M. Of. Partea I, nr. 279 din 25 aprilie 2002), act ce a fost abrogat expres de Ordinul nr. 1752/2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2006 (art. 9 și 10), și despre prevederile C. fisc.

Recurenta a făcut referire în acest sens la trei aspecte, respectiv:

a) Cu ocazia efectuării controlului fiscal din luna mai 2007, inspectorii fiscali nu au respectat principiile fiscale prevăzute în O.G. nr. 92/2003, în speță, dispozițiile art. 7 privind rolul activ al organului fiscal, dispozițiile art. 12 privind buna - credință, precum și dispozițiile art. 103 privind regulile inspecției fiscale;

b) Înaintea acestui control, societatea reclamantă a mai fost controlată de 3 ori pentru aceeași perioadă fiscală, respectiv anii 2005-2007 și de fiecare dată, rezultatele acestor controale au fost unele pozitive, nesemnalându-se nereguli fiscale ale activității societății;

c) Inspectorii fiscali care au făcut ultima inspecție - luna mai 2007 - au făcut o confuzie între patrimoniul reclamantei ca și societate comercială și patrimoniul persoanelor fizice, considerându-se greșit și nelegal că veniturile aferente ca urmare a derulării contractului de asociere sunt echivalente cu veniturile obținute de persoanele fizice G. și F. din contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 7 iulie 2005.

Asocierea, ca entitate distinctă de asociați, pe parcursul existenței sale legale nu a realizat venituri proprii din activitate.

Prin urmare, contravaloarea financiară a construcției vândute de către persoanele fizice nu poate fi înregistrată contabil ca și venituri ale asocierii sau ale recurentei-reclamante.

Cu toate acestea, instanța de fond a interpretat eronat dispozițiile din C. fisc. privitoare la veniturile persoanelor fizice din vânzarea unei proprietăți proprii ca fiind venituri societare neînregistrate în contabilitatea societății ca urmare a înstrăinării.

Organul de control financiar, în mod nejustificat, a suplimentat baza impozabilă cu suma de 2.329.056 lei, aferentă unei T.V.A. suplimentară de 442.521 lei, la care s-au calculat dobânzi și majorări de întârziere de 26.928 lei și penalități de întârziere de 11.523 lei.

De asemenea, în mod eronat inspectorii fiscali au calculat în sarcina reclamantei un impozit suplimentar pe veniturile microintreprinderii în sumă de 75.810 lei și accesorii corelative în valoare de 41.356 lei, respectiv impozit suplimentar datorat de microintreprindere pentru veniturile din asociere cu o persoană fizică, în valoare de 11.910 lei, cu accesorii aferente de 6.497 lei. Raționamentul inspectorilor fiscali pentru a calcula un impozit suplimentar pe veniturile microintreprinderii este același ca și în cazul T.V.A. stabilită suplimentar.

Societatea reclamantă nu a înregistrat venituri în valoare de 2.572.000 lei din vânzarea construcției nefinalizate pentru simplul motiv că nu era coproprietara construcției nefinalizate și vândute, astfel că nu datorează niciun impozit pe veniturile microintreprinderii sau alte accesorii.

Tot greșit este și raționamentul reținut de instanța de fond și care stă la baza calculării în sarcina reclamantei, conform art. 11 din C. fisc., a unui impozit datorat de persoana fizică pentru venitul din asocierea cu o microintreprindere, inclusiv a accesoriilor aferente.

Asocierea nu a produs venituri pe perioada existenței sale legale.

Din contractul de vânzare-cumpărare rezultă că proprietarii - persoanele fizice au plătit impozitele și taxele locale.

De asemenea, impozitul aferent veniturilor din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal al vânzătorilor a fost calculat, încasat și virat la bugetul de stat de către notarul public la autentificarea contractului încheiat, respectându-se astfel dispozițiile art. 77

2

alin. (2) din C. fisc., în vigoare la acea dată.

Prin urmare, vânzarea imobilului nefinalizat a fost însoțită de plata unui impozit pe veniturile obținute.

Instanța de judecată a interpretat greșit legea când a stabilit un impozit suplimentar în sarcina reclamantei pentru aceeași tranzacție, apărând astfel problema dublei impozitări.

Întreaga perioadă de derulare a contractului de asociere a fost verificată de alte trei inspecții fiscale ce au avut la dispoziție aceleași documente financiare - contabile și niciuna dintre aceste trei inspecții nu a semnalat vreo neregulă în legătură cu cele de mai-sus, cele reținute de instanța de fond în considerentele sentinței recurate cu privire la aceste susțineri fiind circumscrise noțiunii de interpretări greșite.

În concluzie, față de motivele expuse, recurenta-reclamantă a solicitat, în temeiul art. 312 rap. la art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea sentinței recurate și, pe fondul cauzei, admiterea contestației, așa cum a fost formulată.

5.2. Recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea primei instanței este nelegală, pentru următoarele motive:

Instanța a reținut în mod greșit atât situația de fapt și de drept, cât și apărările și argumentele aduse de autoritatea pârâtă, aplicând greșit legea materială, incidente fiind dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

De asemenea, în mod eronat prima instanță a stabilit faptul că „singurul aspect din acțiunea reclamantei vizează modalitatea de calcul a T.V.A. prin raportare la prețul de vânzare-cumpărare”.

Refacerea inspecției fiscale prin reverificare a fost dispusă ca urmare a datelor suplimentare la care a avut acces noua echipă de control, respectiv actul de vânzare-cumpărare a imobilului pus la dispoziție de Direcția de Impozite și Taxe Locale sector 1, prima factură fiscală emisă de către societate pentru recuperarea aportului în data de 20 martie 2006, informații care se încadrează în excepțiile prevăzute de art. 105 alin. (3) din O.G .nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicată.

Ținând seama că societatea nu a colectat T.V.A. la vânzarea clădirii, organele de inspecție fiscală au stabilit o bază impozabilă suplimentară în sumă de 2.329.056 lei (2.527.000 lei - 197.944 lei), căreia îi corespunde T.V.A. în valoare de 442.521 lei.

La momentul realizării asocierii ambele părți au acționat în calitate de persoane impozabile din punct de vedere al T.V.A., atât societatea contestatoare, înregistrată deja ca plătitoare de T.V.A. încă din data de 13 decembrie 1994 cât și persoanele fizice asociate, în condițiile în care acestea s-au asociat pentru edificarea unui imobil de locuințe în scopul valorificării lui, ceea ce reprezintă o operațiune economică, cu evident scop comercial, și nu o operațiune cu caracter ocazional în urma căreia persoanele fizice respective ar fi obținut venituri din înstrăinarea unei locuințe din patrimoniul personal.

Asocierea dintre societate și persoanele fizice nu a fost constituită ca o persoană impozabilă separată în înțelesul T.V.A., conform dispozițiilor art. 154 din Legea nr. 571/2003, nefiind înregistrată ca plătitoare de T.V.A.

A considera că societatea contestatoare are numai dreptul de a-și deduce taxa din facturile emise de terți necesare edificării unei construcții, fără să aibă în schimb și obligația colectării taxei la momentul valorificării construcției respective ar însemna o nesocotire evidentă a principiilor generale valabile în materie de T.V.A., inclusiv cel al exercitării dreptului de deducere pentru achiziții condiționat de destinația achizițiilor în folosul operațiunilor taxabile.

Conform art. 11 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., organele de inspecție fiscală și-au exercitat dreptul prevăzut de lege, stabilind că societatea contestatoare, în calitate de persoană impozabilă căreia îi revin obligațiile în materie de T.V.A. pentru această asociere în conformitate cu art. 156 alin. (1) lit. d) din C. fisc., avea și obligația colectării T.V.A. la valoarea de piață la care a fost valorificat în mod efectiv obiectul asocierii, respectiv la valoarea de 2.527.000 lei.

Referitor la impozitul pe veniturile microintreprinderilor, contestația a fost în mod corect respinsă, ținându-se seama de aceleași motivări.

În privința cheltuielilor de judecată dispuse în sarcina pârâtei în cuantum de 1.500 lei, se impune a se observa că atât taxa de timbru, cât și timbrul judiciar pot fi solicitate și acordate în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, care stipulează în mod imperativ că: „sumele achitate cu titlu de taxe judiciare de timbru se restituie, la cererea petiționarului, în următoarele cazuri (...) când contestația a fost admisă, iar hotărârea a rămas irevocabilă (...). Prima instanță s-a aflat într-o gravă eroare, dând o interpretare greșită textului de lege cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată.

În concluzie, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, rejudecând fondul cauzei, să se dispună respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor declarate în cauză;

Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale incidente, constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele de fapt și de drept ce vor fi expuse în continuare.

Primul motiv de nelegalitate invocat de recurenta-reclamantă este cel reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia, modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere „când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia”.

Acest motiv de recurs vizează două ipoteze, respectiv: schimbarea naturii și denaturarea actului juridic dedus judecății.

Ipoteza invocată de recurentă are în vedere denaturarea actului juridic reprezentat de contractul de asociere din 15 decembrie 2004 încheiat între persoanele fizice F. și G., în calitate de asociat prim, și reclamanta

SC A. SRL, în calitate de asociat secund, reprezentată de F.

Potrivit art. 2.3.1 din contractul de asociere, obiectul acestuia constă în „Realizarea unei investiții imobiliare în București, sectorul 1”.

Critica referitoare la reținerea de către prima instanță a unei situații contrare prin schimbarea înțelesului lămurit al actului juridic, cu referire la art. 2.1 din contractul de asociere, este neîntemeiată.

Astfel, la art. 2.1 din contract s-a menționat că asocierea este fără personalitate juridică, activitatea desfășurându-se cu respectarea principiului independenței juridice a asociaților.

În considerentele hotărârii pronunțate, prima instanță a redat conținutul art. 2.1 din contract și a reținut că, „prin încheierea contractului de asociere în participațiune nu se creează o persoană juridică nouă, astfel că părțile acestuia trebuie să convină cu privire la modalitatea de înregistrare contabilă și fiscală a operațiunilor desfășurate”.

S-a făcut trimitere la art. 7 alin. (1) pct. 5 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., care definește noțiunea de „asociere, fără personalitate juridică”, dar și la art. 11.3 din contractul de asociere, prin care părțile au convenit la constituirea asocierii desemnarea societății ca persoană responsabilă cu ținerea evidenței contabile a asocierii.

Se observă astfel, respectarea și corecta aplicare de către prima instanță a dispozițiilor art. 969 din Vechiul C. civ., potrivit cărora „convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante (...).”

Împrejurarea că operațiunea economică derulată în cauză a fost analizată de instanță atât din perspectiva naturii civile a raportului juridic dintre părțile asocierii, cât și din punct de vedere fiscal, în considerarea tratamentului juridic diferit, nu înseamnă că instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, confundând patrimoniul societății cu patrimoniul persoanei fizice.

Statuările primei instanțe în privința drepturilor și obligațiilor părților, dar și asupra stipulațiilor inserate în cuprinsul contractului de asociere sunt în acord cu înțelesul clar și precis al clauzelor contractuale, astfel că nu poate fi vorba de o denaturare a actului juridic dedus judecății, pentru a fi incidente dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Al doilea motiv de nelegalitate de care se prevalează recurenta-reclamantă este cel prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. potrivit căruia, modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta „este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau încălcarea greșită a legii”.

Contrar susținerilor recurentei, hotărârea primei instanțe a fost dată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente, ținând seama atât de elementele obiective și subiective pe care s-a fundamentat convenția părților, cât și de prevederile art. 154, art. 156 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. (forma în vigoare în perioada de referință) și art. 11.3 din contractul de asociere.

Relevante în acest sens sunt împrejurările legate de asocierea dintre societatea reclamantă și proprii săi asociați, de înțelegerea privind valorificarea investiției realizate în urma asocierii și de menționarea societății ca persoană responsabilă cu ținerea evidenței contabile a asocierii.

Prin urmare, în mod corect prima instanță a apreciat că ambele părți au acționat la momentul realizării asocierii în calitate de persoană impozabilă și că drepturile și obligațiile legale privind taxa pe valoare adăugată revin asociatului care contabilizează veniturile și cheltuielile potrivit contractului încheiat între părți, în speța de față, asociatului secund - societatea.

Din perspectiva persoanelor fizice, operațiunea de valorificare a imobilului nu era scutită de plata T.V.A., ținând seama de sensul dat noțiunilor de „persoană impozabilă” și „activitatea economică” prin dispozițiile art. 127 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc.

În acord cu raționamentul expus de prima instanță, Înalta Curte apreciază că, în condițiile în care persoanele fizice se încadrau în sfera plătitorilor de T.V.A. și au decis să transfere în sarcina societății deținute de aceștia obligația de evidențiere în contabilitate, colectare și virare a taxelor, nu poate interveni o modificare a regimului fiscal al operațiunii prin decizia comună a asociaților de încetare a acestei forme de organizare înainte de înstrăinarea imobilului și de valorificare a acestuia, aparent, cu titlu de bun propriu al unei persoane private.

Prin urmare, din punct de vedere fiscal, operațiunea economică în cauză era supusă obligației de plată a T.V.A., astfel că reclamanta - persoană juridică plătitoare de T.V.A. avea obligația să respecte dispozițiile legale privind T.V.A., fiind și asociatul care s-a obligat prin contract să contabilizeze veniturile și cheltuielile asocierii.

Împrejurarea că întreaga perioadă de derulare a contractului de asociere a fost verificată de alte trei inspecții fiscale, care nu au reținut vreo neregulă în respectarea obligațiilor fiscale privind T.V.A. și impozitul pe veniturile microintreprinderii, nu este de natură să conducă la o altă concluzie, întrucât actele administrative fiscale contestate în prezenta cauză au fost emise în procedura de reverificare întemeiată pe dispozițiile art. 105 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., determinată de obținerea unor date suplimentare necunoscute inspectorilor fiscali la data efectuării verificării anterioare.

În consecință, și în privința motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținerile recurentei-reclamante sunt neîntemeiate.

Cu titlu preliminar, se impune precizarea că dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. (2010), invocate de recurenta-pârâtă, nu sunt incidente în cauză, întrucât acțiunea în contencios administrativ a fost înregistrată pe rolul instanței la data de 3 octombrie 2011, astfel că litigiul se soluționează în temeiul V.C.P.C. (1865).

Totodată, este de menționat faptul că instanța de contencios administrativ nu a fost investită cu soluționarea unei contestații la executare, cum în mod eronat afirmă recurenta, ci cu soluționarea unei acțiuni în contencios administrativ întemeiată pe dispozițiile art. 215 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., coroborate cu dispozițiile art. 1, art. 8 și art. 18 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

În mod eronat pretinde recurenta că prima instanță a stabilit faptul că „singurul aspect din acțiunea reclamantei vizează modalitatea de calcul T.V.A. prin raportare la prețul de vânzare-cumpărare”.

În realitate, din studiul considerentelor sentinței recurate se observă că prima instanță a reținut că „singurul aspect întemeiat din acțiunea reclamantei vizează modalitatea de calcul a T.V.A., prin raportare la prețul de vânzare-cumpărare”.

Altfel spus, acțiunea promovată de reclamantă a fost apreciată ca fiind în parte întemeiată, în ceea ce privește modalitatea de calcul a T.V.A., sens în care au fost aplicate cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Hotărârea din 7 noiembrie 2013, în cauza C-249/12, Tulică și Plavoșin, dispunându-se determinarea pe calea expertizei contabile a T.V.A. datorate conform legii, prin aplicarea regulii sutei mărite, precum și a obligațiilor fiscale accesorii aferente acesteia.

Or, în această privință, recurenta-pârâtă nu a formulat nicio critică, în motivarea cererii sale de recurs fiind reiterate considerentele care au justificat procedura reverificării, în condițiile art. 105 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., precum și circumstanțele de fapt și de drept pe care s-au întemeiat concluziile și măsurile dispuse prin actele administrative contestate în cauză.

Toate aceste aprecieri ale recurentei-pârâte supuse analizei instanței de control judiciar sunt lipsite de interes, atât timp cât prima instanță, prin hotărârea recurată, a reținut că singurul aspect întemeiat din cererea reclamantei vizează modalitatea de calcul a T.V.A.

Referitor la cheltuielile de judecată acordate în primă instanță, critica recurentei-pârâte este neîntemeiată, întrucât dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. (1865) au fost corect interpretate și aplicate de prima instanță, cheltuielile fiind acordate parțial, raportat la pretențiile admise, ținând seama de realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil.

În concluzie, pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală și temeinică, astfel că va fi menținută, urmând ca recursurile declarate în cauză să fie respinse, ca nefondate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta SC A. SRL și pârâta E. Ilfov prin B. București împotriva sentinței civile nr. 2727 din 23 octombrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 februarie 2017.