ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 164/2017

Decizia nr. 164/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B. și SC C. SA a solicitat anularea Hotărârii nr. 329 din 22 mai 2013 a B. ca netemeinică și nelegală și constatarea unei discriminări privind îngrădirea dreptului sau de a primi plățile compensatorii cuvenite ca urmare a refuzului pârâtei de a-i restructura postul pe motivul că are mai puțin de un an până la îndeplinirea condițiilor de pensionare pentru limită de vârstă.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 3506 din 17 decembrie 2014, a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 3506 din 17 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate, prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând, în principal, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță deoarece probatoriul administrat în fața instanței de fond este incomplet, iar în subsidiar, casarea sentinței recurate, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, anularea Hotărârii nr. 329 din 22 mai 2013 a B. și constatarea unei discriminări privind îngrădirea dreptului de a primi plățile compensatorii ca urmare a refuzului pârâtei de a-i restructura postul pe motiv că are mai puțin de un an până la îndeplinirea condițiilor de pensionare pentru limită de vârstă.

În motivarea căii de atac, recurenta a susținut, în esență, următoarele:

- hotărârea atacată a fost pronunțată în baza unui probatoriu incomplet, instanța respingând fără temei proba testimonială solicitată de recurenta-reclamantă în dovedirea motivelor de discriminare invocate;

- instanța de fond a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, deși, urmare a tratamentului discriminatoriu la care a fost supusă recurenta-reclamantă, i s-a îngrădit dreptul de a înceta raportul de muncă prin aplicarea criteriilor de concediere colectivă, cu consecința imediată a îngrădirii dreptului de a beneficia de plățile compensatorii prin aplicarea, în mod diferențiat, a politicii de concediere, cu încălcarea principiului egalității de șanse și de tratament.

Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 8 iunie 2015, intimata-pârâtă SC C. SA a invocat excepția nulității recursului, întrucât criticile recurentei-reclamante nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Sub aspect probatoriu, în esență, intimata-pârâtă a arătat că probele solicitate de către recurentă nu sunt relevante, întrucât modalitatea de desfășurare a procedurii de reorganizare rezultă numai din înscrisuri care au fost depuse la dosar de către societatea intimată.

Pe fondul cauzei, a susținut că nu se pune problema existenței unui tratament discriminatoriu aplicabil recurentei, câtă vreme procedura de concediere este o prerogativă a angajatorului fundamentată pe o justificare tehnico-economică, neexistând un temei legal care să interzică societății pârâte menținerea unui post în propria structură organizatorică.

Raportul asupra admisibilității recursului, întocmit în baza art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din 20 iulie 2016, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea pronunțată la 29 septembrie 2016, completul de filtru a respins excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă SC C. SA și a constatat că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate, acordând termen, în temeiul aret. 493 alin. (7) C. proc. civ., pentru judecarea acestuia recursului în ședință publică.

Examinând legalitatea sentinței atacate prin prisma motivului de casare invocat, a apărărilor din întâmpinare și dispozițiilor legale relevante incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Recurenta-reclamantă a supus controlului de legalitate pe calea prevăzută de art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea faptelor de discriminare, Hotărârea nr. 329 din 22 mai 2013, prin care B. a statuat că aspectele sesizate constând în îngrădirea dreptului recurentei-reclamante la anumite facilități pecuniare prin nedisponibilizarea acesteia, pe motiv că are mai puțin de un an până la îndeplinirea condițiilor de pensionare pentru limită de vârstă nu întrunesc elementele constitutive ale discriminării, astfel cum este definită în art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

În hotărârea atacată s-a reținut, în esență, că prevederile legale în vigoare în domeniul discriminării sancționează concedierea unei persoane în condiții sau după criterii discriminatorii, astfel încât inacțiunea de nedisponibilizare nu poate fi reținută ca fiind încălcarea unui drept prevăzut de lege.

Referitor la criteriul de discriminare invocat, s-a reținut că procedura de concediere, în temeiul art. 65 din Legea nr. 53/2003 este o prerogativă a angajatorului, iar organizarea propriei activități este exclusiv atributul acestuia, neexistând un temei legal în baza căruia să se decidă cu privire la necesitatea păstrării unui post în structura organizatorică.

Pe baza ansamblului probator administrat în cauză, care a cuprins înscrisuri și interogatoriu, curtea de apel a ajuns la concluzia că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a se reține în sarcina intimatei-pârâte SC C. SA existența unei fapte de discriminare.

Această concluzie este corectă, fiind însușită și de către instanța de control judiciar în urma propriului demers de aplicare a cadrului normativ incident la situația de fapt relevată de probele administrate.

Noțiunea de discriminare, invocată ca temei al prezentei cereri de către recurenta-reclamantă, este definită în dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 (forma în vigoare în perioada de referință) ca fiind „orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.”

Sunt discriminatorii, potrivit alin. (3) al aceluiași articol „prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare”.

La rândul său, art. 3 lit. a) din aceeași ordonanță, include în câmpul său de aplicare „Dispozițiile prezentei ordonanțe se aplică tuturor persoanelor fizice sau juridice, publice sau private, precum și instituțiilor publice cu atribuții în ceea ce privește: a) condițiile de încadrare în muncă, criteriile și condițiile de recrutare, selectare și promovare, accesul la toate formele și nivelurile de orientare, formare și perfecționare profesională”.

Principiul nediscriminării este consacrat și de dispozițiile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în forma principiului egalității care exclude ca situațiile comparabile să fie tratate diferit și situațiile diferite să fie tratate similar, cu excepția cazului în care tratamentul este justificat obiectiv, instanța europeană a drepturilor omului statuând, în legătură cu incidența art. 14 că diferența de tratament devine discriminare atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

La rândul său, Curtea Constituțională a României a decis că principul egalității nu înseamnă uniformitate, ci presupune instituirea unui tratament egal în situații care nu sunt diferite.

Față de aceste repere legislative și jurisprudențiale, instanța de control judiciar reține că pentru ca o faptă să fie calificată drept faptă de discriminare, trebuie să îndeplinească, cumulativ mai mule condiții, existența unui tratament diferențiat manifestat prin deosebire, excludere, restricție sau preferință (existența unor persoane sau situații aflate în poziții comparabile); existența unui criteriu de discriminare prevăzut de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, tratamentul diferențiat să nu fie justificat de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop să nu fie adecvate și necesare; tratamentul diferențiat să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a unui drept recunoscut de lege.

Prin urmare, tratamentul diferențiat trebuie să se refere la persoane aflate în situații comparabile, dar care sunt tratate diferit datorită apartenenței la una dintre categoriile prevăzute de lege și, în plus, tratamentul diferențiat trebuie să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege în domeniul politic, economic, social, cultural sau în orice alt domeniul al vieții publice.

Or, în speță, dreptul pretins a fi încălcat de către societatea intimată constând în inacțiunea de nedisponibilizare a recurentei, invocându-se, așadar un drept la concediere, respectiv dreptul de a primi compensații pentru concediere, care nu sunt prevăzute de lege.

Mai mult, potrivit dispozițiilor art. 58 și 65 din Legea nr. 53/2003 privind C. muncii, procedura de concediere este o prerogativă a angajatorului, fundamentată pe o justificare tehnico-economică, iar art. 67 din același act normativ reglementează posibilitatea de a beneficia de compensații doar în condițiile prevăzute de lege și de contractul colectiv de muncă.

În acord cu soluția exprimată în actul administrativ jurisdicțional analizat, Înalta Curte constată că inacțiunea de nedisponibilizare a unei persoane nu poate reprezenta un drept încălcat, atâta timp cât prevederile legale în domeniul discriminării obligă la acțiunea inversă, adică sancționează concedierea unei persoane în condiții sau după criterii discriminatorii.

Din ansamblul probelor administrate în cauză, instanța de control judiciar constată că nu se poate reține că faptele imputate în sarcina societății intimate au fost determinate, direct sau indirect, de eventuale criterii interzise de O.G. nr. 137/2000.

Astfel, procesul de reorganizare a societății intimate, care a avut loc în perioada 2011-2012, s-a desfășurat în acord cu prevederile art. 68 și următoarele C. muncii, precum și cu principiile rentabilității, eficienței economice și reducerii costurilor, fiind prerogativa societății să decidă asupra modului în care își organizează activitatea.

Totodată, în raport de prevederile art. 69 C. muncii, în cazul în care angajatorul intenționează să efectueze concedieri colective îi incumbă obligația de a găsi soluții în vederea evitării concedierilor și diminuării numărului salariaților concediați, ceea ce înseamnă că societatea nu poate desființa mai multe posturi decât cele notificate, dar poate desființa mai puține.

Astfel, chiar dacă postul recurentei-reclamante - D., Referent resurse umane - a fost notificat inițial în vederea desființării, faptul că societatea a apreciat ulterior că se impune menținerea acestui post nu echivalează cu încălcarea unei obligații legale, dat fiind că organizarea activității este prerogativa societății.

Din înscrisurile depuse rezultă că societatea a păstrat postul recurentei în organigramă contractul individual de muncă încetând, de drept, prin pensionare pentru limită de vârstă, recurenta primind la data încetării raporturilor de muncă ajutorul de pensionare, aspect necontestat în cauză.

Același tratament a fost aplicat și cu privire la postul de șef serviciu, ocupat de Burdușel Niculina, și în cazul acesteia raporturile de muncă fiind încetate ca urmare a pensionării pentru limită de vârstă.

Situația comparabilă expusă către recurentă, respectiv disponibilizările dispuse într-o altă perioadă, nu prezintă relevanță în prezenta cauză, atâta timp cât nu se invocă un criteriu interzis de O.G. nr. 137/2000 și nici nu se impută că un astfel de criteriu ar fi stat la baza acțiunilor societății-intimate, aspectele învederate fiind legate de exercitarea raporturilor de muncă.

Or, dispozițiile O.G. nr. 137/2000 analizează fapte de discriminare care se diferențiază de fapte care sunt de natură să producă aceleași consecințe, dar intră sub incidența altor acte normative.

În condițiile în care lipsesc elementele constitutive de natură a evidenția posibile discriminări în sensul O.G. nr. 137/2000, pretențiile referitoare la desfășurarea raporturilor de muncă excedează competenței B.

De altfel, pentru aceleași motive invocate în petiția adresată B., recurenta a promovat împotriva societății SC C. SA acțiune în justiție de competența secției de conflicte de muncă, ce a format obiectul Dosarului nr. x/3/2012 aflat pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, soluționat definitiv, în sensul respingerii cererii, considerentul principal al sentinței civile nr. 11570 din 20 decembrie 2013 fiind reprezentat de dreptul angajatorului de a-și gestiona politica de personal și cea economică.

Sub acest aspect, reține instanța de dreptul muncii că „pornind de la dreptul angajatorului de a-și gestiona politica de personal și economică și la obligația acestuia de a realiza procedurile de concediere colectivă potrivit prevederilor C. muncii și contractelor colective de muncă și anume ( prin metodele și mijloacele de evitare a concedierilor colective sau de reducere a numărului de salariați care vor fi concediați și atenuarea consecințelor concedierii prin recurgerea la măsuri sociale care vizează, printre altele, sprijin pentru recalificarea sau reconversia profesională a salariaților concediați) instanța apreciază chiar dacă postul ocupat de reclamantă a fost inclus in notificările adresate sindicatului si autorităților, cată vreme ulterior s-a hotărât menținerea si nu desființarea acestei poziții, societatea a păstrat poziția in propria organigrama, contractul individual de munca al petentei și-a păstrat pe deplin validitatea.”

Referitor la probatoriul administrat în cauză, evaluând proba cu înscrisuri administrată în ambele faze procesuale, prin prisma coordonatelor normative menționate, instanța de control judiciar împărtășește concluzia la care a ajuns judecătorul fondului, în sensul că elementele probatorii invocate de recurentă cu privire la demersurile efectuate în procesul de concediere colectivă (căruia în final recurenta nu i-a mai fost supusă) nu sunt în măsură să demonstreze un tratament discriminatoriu, în condițiile în care dreptul protejat prin acte normative este dreptul la muncă și nicidecum dreptul la concediere, cu atât mai puțin dreptul de a fi concediat pentru a obține anumite compensații materiale.

Faptul că, într-o procedură de concediere colectivă, angajatorul optează pentru anumite măsuri de reorganizare a activității, care nu vizează, în mod necesar, toate compartimentele sau toate posturile din schema de personal, nu atrage în mod automat calificarea procesului respectiv drept discriminatoriu. În egală măsură, în lipsa unor elemente definitorii prevăzute în O.G. nr. 137/2000, nu poate primi o astfel de calificare nici modul de stabilire a posturilor supuse restructurării, salariatul nemulțumit având posibilitatea de a-și apăra drepturile sau interesele legitime potențial vătămate prin mijloace procesuale de dreptul muncii.

Având în vedere considerentele expuse, nefiind identificate motive care să atragă reformarea sentinței, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 3506 din 17 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 ianuarie 2017.