ÎCCJ, decizie (scj.ro #83038)

Acțiune în rezilierea unui contract. Recalificarea căii de atac. Condiții Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Apelul Index alfabetic: cale de atac - Calificarea căii de atac - Principiul legalității căii de atac C. proc. civ., art. 159, art. 282 1 Legea nr. 304/2004, art. 54 alin. (2) În ipoteza în care, prin intermediul căii de atac a recursului, se pune în discuție însăși calificarea unei căi de atac declanșată împotriva unei hotărâri pronunțate de o instanță de fond, instanța are obligația de a examina dacă a fost respectat în cauză principiul legalității căilor de atac. Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3540 din 9 noiembrie 2011 Prin sentința comercială nr. 1626/C/2010 pronunțată de Tribunalul Sibiu a fost obligată pârâta Comuna C. să asigure reclamantei SC G.A.

SRL Avrig folosința pașnică a lucrului închiriat, respectiv teren pășunat din contractul de închiriere nr. 700/2007 modificat prin actul adițional din data de 22.11.2007 și 08.05.2008. S-a respins prin aceeași sentință cererea reconvențională formulată de pârâtă prin care a solicitat rezilierea contractului de închiriere pentru neachitarea în termen a chiriei prevăzute în contract și pentru subînchirierea terenului altei persoane în condițiile în care acest lucru este permis doar cu acordul proprietarului, acord pe care nu l-a avut. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în ce privește cererea principală, că între părți s-a încheiat contractul de închiriere nr. 700/2007, potrivit cu care reclamanta SC G.A.

SRL a închiriat suprafața de 100 ha teren pe o durată de 5 ani, cu posibilitatea prelungirii, pentru o chirie de 25 Eur/ha/an, achitată în două tranșe lunare, în favoarea pârâtei comuna C. prin Primar.(...) Cu Adresa nr. 263/2009 reclamanta a fost anunțată de către pârâtă că începând cu 01.09.2009 contractul încetează de plin drept motivat de faptul că reclamantul nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale, respectiv a concesionat după recoltare dreptul de pășunat numitului G.I. și nu a plătit chiria aferentă stabilită conform actului adițional nr. 730/2007.

Raportat la această stare de fapt, pentru a admite acțiunea reclamantei, prima instanță a reținut că în cuprinsul contractului de închiriere nu există vreo clauză cu valoare de pact comisoriu care să-i permită pârâtei să impună rezilierea de drept a contractului, ci doar prin intervenția instanței de judecată și după punerea în întârziere a reclamantei, aceasta neputând fi considerată ca fiind în întârziere prin simplul fapt al ajungerii la scadență. Cât privește cererea reconvențională formulată de pârâta Comuna C. prin care solicită rezilierea contractului și obligarea la plata chiriei pe anul 2008, s-a reținut că nu se poate vorbi în cauză despre o subînchiriere a terenului către o altă persoană, respectiv către numitul G.I.

pentru pășunatul oilor, întrucât această pășunare s-a realizat doar după recoltarea porumbului de către pârâta reconvențională, respectiv în perioada 20.11.2008 – primăvara anului 2009, când se începeau lucrările de arat ale terenului, în schimbul pășunatului, beneficiarul a asigurat paza culturii și a terenului.(...) Prin decizia nr. 38/2011 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, Secția comercială, s-a admis apelul declarat de pârâta reclamantă reconvențională Comuna C. reprezentată de Primar. A fost schimbată în tot sentința atacată în sensul că: s-a admis acțiunea reconvențională formulată de reclamanta reconvențională Comuna C. împotriva pârâtei reconvenționale SC G.A. SRL Avrig și s-a dispus rezilierea contractului de închiriere nr. 700/2007 încheiat între părți.

A fost respins acțiunea principală formulată de reclamanta SC G.A. SRL Avrig privind obligarea Comunei C. să asigure folosința pașnică a terenului închiriat prin contractul nr. 700/2007 (…). Verificând legalitatea și temeinicia sentinței apelate, instanța de control judiciar a reținut că soarta acțiunii principale, prin care reclamanta solicită obligarea pârâtei la a-i asigura în continuare folosința ternului închiriat, depinde de soluția ce se va da în acțiunea reconvențională privind rezilierea contractului de închiriere solicitată de proprietarul terenului, respectiv Primăria Comunei C., așa încât a fost examinată cu prioritate această cerere.

S-a observat cu privire la această cerere, în primul rând, că nu poate fi considerată inadmisibilă, așa cum a reținut prima instanță, pe motiv că reclamanta reconvențională a solicitat direct „admiterea” rezilierii, iar nu a se „dispune” rezilierea ori să se „constate” rezilierea.(...) Pe de altă parte, s-a constatat că prima instanță a verificat motivele de reziliere a contractului invocate de către pârâtă în cererea reconvențională, găsindu-le, într-adevăr, neîntemeiate, așa încât consemnarea inclusiv a inadmisibilității cererii reconvenționale constituie o simplă eroare, ce va permite însă examinarea cererii pe fond inclusiv în recurs.

Sub acest aspect, în ce privește temeinicia soluției pronunțate, prin care s-a respins cererea reconvențională, privitor la cele două motive invocate, respectiv neplata la timp a chiriei și subînchirierea terenului închiriat și schimbarea destinației acestuia, s-a constatat ca fiind întemeiat doar primul motiv de reziliere, privitor la neplata la termen a chiriei datorate de către pârâta reconvențională, cel de-al doilea motiv de reziliere nefiind întemeiat. Cât privește însă cel de-al doilea motiv de reziliere invocat de către pârâta reclamantă reconvențională s-a constatat că este neîntemeiat. Neplata la timp a chiriei într-un contract de închiriere se consideră o încălcare esențială a contractului, aceasta constituind obligația principală a locatarului și rațiunea de a închiria a proprietarului.

(...) În aceste condiții, în care pârâta reconvențională în calitate de locatar nu și-a îndeplinit obligația principală, de plată la scadență a chiriei, respectiv la sfârșitul anului 2008, ci doar ulterior, cu o întârziere considerabilă, soluția rezilierii contractului de închiriere la cererea proprietarului se impune, sens în care se va schimba sentința primei instanțe.(...) Soluția rezilierii contractului de închiriere, astfel pronunțată, va conduce în mod implicit la respingerea pe fond a cererii principale, prin care se solicită în fapt, executarea acestui contract de către pârâta proprietară, respectiv asigurarea folosinței terenului. (...) Împotriva acestei soluții a declarat recurs SC G.A.

SRL, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 1, 3, (...) C. proc.civ. prin care s-a solicitat admiterea lui, în principal, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei Curții de Apel Alba Iulia, pentru soluționarea căii de atac, conform art. 282 1 C. proc. civ., după regulile prevăzute de art. 299 - 316 C. proc. civ., și, în subsidiar, modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului promovat, ca fiind neîntemeiat și menținerea hotărârii instanței de fond ca fiind temeinică și legală. În dezvoltarea motivelor de casare recurenta a susținut: 1. Art. 304 pct. 1 și 3 C. proc. civ.: Instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, iar hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței altei instanțe.

În susținerea acestor motive de recurs, recurenta a susținut că la primul termen de judecată după ce a fost citată, a solicitat instantei de apel recalificarea căii de atac dispusă de instanța de fond, din apel în recurs, deoarece potrivit art. 282 1 C. proc. civ., calea de atac legală este de recurs, și nu de apel, așa cum în mod greșit s-a arătat prin dispozitivul sentinței atacate. A solicitat să se observe faptul că acțiunea principală este o acțiune posesorie, care nu poate fi atacată cu apel conform articolului invocat, iar acțiunea reconvențională este o acțiune evaluabilă în bani, care, de asemenea, având în vedere valoarea ei, nu poate fi atacată cu apel. Prin urmare, în cauza de față, instanța de apel era obligată, în raport cu petitele acțiunii și cu valoarea obiectului acestora, să constate incidența art. 282 1 C. proc.

civ., să califice calea de atac ca fiind recurs, iar nu apel și să-și verifice competența materială. Neprocedând astfel, instanța a încălcat atât normele sus evocate, cât și competența materială, care revenea la acea dată unei instanțe inferioare în grad, decizia fiind astfel afectată de nulitatea prevăzută de art. 159 C. proc. civ. Pe de altă parte, cu privire la celălalt motiv invocat, recurenta a arătat instanței de control judiciar că instanța care a soluționat calea de atac dedusă judecății nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, respectiv nu a fost alcătuită din 3 judecători conform normelor imperative prevăzute de art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, modificată și completată.

(...) Înalta Curte, analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate de către reclamantă, a constatat că soluția instanței de apel este corectă, pentru următoarele considerente: Criticile subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1 și 3 sunt nefondate întrucât în mod corect instanța de apel a calificat calea de atac cu care era învestită, prin raportare la obiectul cererii principale și al cererii reconvenționale. În consecință, instanța era competentă să judece apelul, iar compunerea completului a fost corect realizată cu doi judecători. În ipoteza în care, prin intermediul căii de atac a recursului, se pune în discuție însăși calificarea unei căi de atac declanșată împotriva unei hotărâri pronunțate de o instanță de fond, instanța are obligația de a examina dacă a fost respectat în cauză principiul legalității căilor de atac.

Astfel, într-o ierarhie a principiului unicității căii de atac și al legalității căii de atac, instanța de recurs consideră că are prioritate principiul legalității căii de atac, cu precizarea necesară că dispozițiile procesuale care instituie, într-un sistem de drept, căile de atac pe care o parte poate să le exercite trebuie să fie nu doar accesibile, dar și previzibile, calitatea legii, de a fi accesibilă și previzibilă, fiind o garanție a procesului echitabil în materie civilă, astfel cum este acesta protejat prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea cauza Rotaru împotriva României, hotărârea din 4 mai 2000, par. 52, 55). Cum în cauza dedusă judecății nu s-a dispus recalificarea căii de atac ce a fost menționată de către judecătorul fondului, cerere ce a fost respinsă de către tribunal, este evident că se impune verificarea aspectului legalității căii de atac ce ar fi putut fi exercitată împotriva acestei sentințe.

Din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, în ipoteza în care există o ingerință în dreptul de acces la un tribunal independent și imparțial, instituit de lege, această ingerință nu doar că trebuie să fie legală, să urmărească un scop legitim și să fie necesară într-o societate democratică, dar ea trebuie să fie și proporțională, proporționalitate ce se apreciază prin balansul dintre măsura dispusă și interesele aflate în joc, dintre mijloacele folosite și scopul vizat (a se vedea cauza Lungoci împotriva României, hotărârea din 26 ianuarie 2006, definitivă la 26 aprilie 2006, par. 36). Sub un prim aspect, Curtea consideră necesar să precizeze că, dacă în materie civilă, instanța de contencios european a drepturilor omului nu instituie, în sarcina statelor contractante, obligația de a crea instanțe de apel sau de recurs (casație), nu mai puțin, în ipoteza în care, statul reglementează, în propriul sistem de drept, atât calea de atac a apelului, cât și a recursului, accesul la aceste grade de jurisdicție trebuie să fie efectiv, garanțiile fundamentale ale arti.

6 din Convenție fiind aplicabile (cauza Blandeau c. Franței, hotărârea din 10 iulie 2008, cauza Gregorio de Andrade c. Portugaliei, hotărârea din 14 noiembrie 2006). În cauza dedusă judecății, câtă vreme instanța de fond nu a considerat necesar să afle care este valoarea obiectului cererii deduse judecății și nu i-au pus în vedere această obligație pârâtei reclamante, Curtea apreciază că, în virtutea doctrinei efectului util al normelor legale, în ipoteza unei acțiuni în recuperare imobiliară ocrotind posesia acelui bun, ce se referă la o importantă suprafață de teren, și în absența unor probe contrare, calea de atac ce urma a fi dată în cauză era aceea a apelului, și nu a recursului, un argument suplimentar al acestui raționament fiind acela al rațiunii legii (ratio legis), în sensul în care art. 282 1 C. proc.

civ. se referă, în mod evident, la cereri cu o complexitate redusă, ce nu trebuie să parcurgă gradele de jurisdicție ale apelului și recursului. Or, în opinia Curții, rațiunea legiuitorului, în actualul sistem procesual, este aceea de a institui, și în materie civilă, accesul la calea de atac a apelului și a recursului, excepția fiind aceea doar a căii de atac a recursului, în cauze de o importanță redusă, excepțiile fiind de strictă interpretare și aplicare. În același sens, instanța de recurs apreciază că tribunalul nu ar fi putut respinge în mod automat cererea de recalificare a căii de atac, întemeindu-se doar pe argumentul că părțile nu au indicat valoarea obiectului cererii deduse judecății la instanța de fond, ci ar fi avut obligația, pentru dezlegarea corectă a acestei cereri, să solicite acestora să-și precizeze această valoare și, în cazul în care ar fi fost contestată această valoare, de către partea adversă, să dispună în consecință.

Neprocedând în acest mod, s-a menținut corectă calificarea căii de atac drept apel, motiv pentru care criticile recurentei sunt nefondate. (...) Pentru toate considerentele reținute mai sus, conform art. 312 C. proc. civ., s-a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC G.A. SRL împotriva deciziei comerciale nr. 38 de la 15 aprilie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, Secția comercială.