ÎCCJ, decizie (scj.ro #83038)

Acțiune

în rezilierea unui contract. Recalificarea căii de atac. Condiții

Cuprins

pe materii: Drept procesual civil. Apelul

Index

alfabetic: cale de atac

- Calificarea căii de atac

- Principiul legalității căii de atac

C. proc. civ., art. 159, art. 282

1

Legea nr. 304/2004, art. 54 alin. (2)

În ipoteza în care, prin intermediul căii de atac a recursului,

se pune în discuție însăși calificarea unei căi de atac declanșată împotriva

unei hotărâri pronunțate de o instanță de fond, instanța are obligația de a

examina dacă a fost respectat în cauză principiul legalității căilor de atac.

Secția

a II-a civilă, Decizia nr. 3540 din 9 noiembrie 2011

Prin sentința comercială nr. 1626/C/2010 pronunțată de

Tribunalul Sibiu a fost obligată pârâta Comuna C. să asigure reclamantei SC

G.A. SRL Avrig folosința pașnică a lucrului închiriat, respectiv teren pășunat

din contractul de închiriere nr. 700/2007 modificat prin actul adițional din

data de 22.11.2007 și 08.05.2008.

S-a respins prin aceeași sentință cererea reconvențională

formulată de pârâtă prin care a solicitat rezilierea contractului de închiriere

pentru neachitarea în termen a chiriei prevăzute în contract și pentru

subînchirierea terenului altei persoane în condițiile în care acest lucru este

permis doar cu acordul proprietarului, acord pe care nu l-a avut.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în

ce privește cererea principală, că între părți s-a încheiat contractul de

închiriere nr. 700/2007, potrivit cu care reclamanta SC G.A. SRL a închiriat

suprafața de 100 ha teren pe o durată de 5 ani, cu posibilitatea prelungirii,

pentru o chirie de 25 Eur/ha/an, achitată în două tranșe lunare, în favoarea

pârâtei comuna C. prin Primar.(...)

Cu Adresa nr. 263/2009 reclamanta a fost anunțată de către

pârâtă că începând cu 01.09.2009 contractul încetează de plin drept motivat de

faptul că reclamantul nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale, respectiv a

concesionat după recoltare dreptul de pășunat numitului G.I. și nu a plătit

chiria aferentă stabilită conform actului adițional nr. 730/2007.

Raportat la această stare de fapt, pentru a admite acțiunea

reclamantei, prima instanță a reținut că în cuprinsul contractului de

închiriere nu există vreo clauză cu valoare de pact comisoriu care să-i permită

pârâtei să impună rezilierea de drept a contractului, ci doar prin intervenția

instanței de judecată și după punerea în întârziere a reclamantei, aceasta

neputând fi considerată ca fiind în întârziere prin simplul fapt al ajungerii

la scadență.

Cât privește cererea reconvențională formulată de pârâta Comuna

C. prin care solicită rezilierea contractului și obligarea la plata chiriei pe

anul 2008, s-a reținut că nu se poate vorbi în cauză despre o subînchiriere a

terenului către o altă persoană, respectiv către numitul G.I. pentru pășunatul

oilor, întrucât această pășunare s-a realizat doar după recoltarea porumbului

de către pârâta reconvențională, respectiv în perioada 20.11.2008 – primăvara

anului 2009, când se începeau lucrările de arat ale terenului, în schimbul

pășunatului, beneficiarul a asigurat paza culturii și a terenului.(...)

Prin decizia nr. 38/2011 pronunțată de Curtea de Apel Alba

Iulia, Secția comercială, s-a admis apelul declarat de pârâta reclamantă

reconvențională Comuna C. reprezentată de Primar. A fost schimbată în tot

sentința atacată în sensul că: s-a admis acțiunea reconvențională formulată de

reclamanta reconvențională Comuna C. împotriva pârâtei reconvenționale SC G.A.

SRL Avrig și s-a dispus rezilierea contractului de închiriere nr. 700/2007

încheiat între părți. A fost respins acțiunea principală formulată de

reclamanta SC G.A. SRL Avrig privind obligarea Comunei C. să asigure folosința

pașnică a terenului închiriat prin contractul nr. 700/2007 (…).

Verificând legalitatea și temeinicia sentinței apelate, instanța

de control judiciar a reținut că soarta acțiunii principale, prin care

reclamanta solicită obligarea pârâtei la a-i asigura în continuare folosința

ternului închiriat, depinde de soluția ce se va da în acțiunea reconvențională

privind rezilierea contractului de închiriere solicitată de proprietarul

terenului, respectiv Primăria Comunei C., așa încât a fost examinată cu

prioritate această cerere.

S-a observat cu privire la această cerere, în primul rând, că nu

poate fi considerată inadmisibilă, așa cum a reținut prima instanță, pe motiv

că reclamanta reconvențională a solicitat direct „admiterea” rezilierii, iar nu

a se „dispune” rezilierea ori să se „constate” rezilierea.(...)

Pe de altă parte, s-a constatat că prima instanță a verificat

motivele de reziliere a contractului invocate de către pârâtă în cererea

reconvențională, găsindu-le, într-adevăr, neîntemeiate, așa încât consemnarea

inclusiv a inadmisibilității cererii reconvenționale constituie o simplă

eroare, ce va permite însă examinarea cererii pe fond inclusiv în recurs.

Sub acest aspect, în ce privește temeinicia soluției pronunțate,

prin care s-a respins cererea reconvențională, privitor la cele două motive

invocate, respectiv neplata la timp a chiriei și subînchirierea terenului

închiriat și schimbarea destinației acestuia, s-a constatat ca fiind întemeiat

doar primul motiv de reziliere, privitor la neplata la termen a chiriei

datorate de către pârâta reconvențională, cel de-al doilea motiv de reziliere

nefiind întemeiat.

Cât privește însă cel de-al doilea motiv de reziliere invocat de

către pârâta reclamantă reconvențională s-a constatat că este neîntemeiat.

Neplata la timp a chiriei într-un contract de închiriere se

consideră o încălcare esențială a contractului, aceasta constituind obligația

principală a locatarului și rațiunea de a închiria a proprietarului. (...)

În aceste condiții, în care pârâta reconvențională în calitate

de locatar nu și-a îndeplinit obligația principală, de plată la scadență a chiriei,

respectiv  la sfârșitul anului 2008, ci doar ulterior, cu o întârziere

considerabilă, soluția rezilierii contractului de închiriere la cererea

proprietarului se impune, sens în care se va schimba sentința primei

instanțe.(...)

Soluția rezilierii contractului de închiriere, astfel

pronunțată, va conduce în mod implicit la respingerea pe fond a cererii

principale, prin care se solicită în fapt, executarea acestui contract de către

pârâta proprietară, respectiv asigurarea folosinței terenului. (...)

Împotriva acestei soluții a declarat recurs SC G.A. SRL,

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 1, 3, (...) C. proc.civ. prin care s-a

solicitat admiterea lui, în principal, casarea deciziei atacate și trimiterea

cauzei Curții de Apel Alba Iulia, pentru soluționarea căii de atac, conform

art. 282

1

C. proc. civ., după regulile prevăzute de art. 299 - 316

C. proc. civ., și, în subsidiar, modificarea deciziei atacate, în sensul

respingerii apelului promovat, ca fiind neîntemeiat și menținerea hotărârii

instanței de fond ca fiind temeinică și legală.

În dezvoltarea motivelor de casare recurenta a susținut:

alcătuită potrivit dispozițiilor legale, iar hotărârea s-a dat cu încălcarea

competenței altei instanțe.

În susținerea acestor motive de recurs, recurenta a susținut că

la primul termen de judecată după ce a fost citată, a solicitat instantei de

apel recalificarea căii de atac dispusă de instanța de fond, din apel în

recurs, deoarece potrivit art. 282

1

C. proc. civ., calea de atac

legală este de recurs, și nu de apel, așa cum în mod greșit s-a arătat prin

dispozitivul

sentinței atacate. A solicitat să se observe faptul că acțiunea principală este

o acțiune posesorie, care nu poate fi atacată cu apel conform articolului

invocat, iar acțiunea

reconvențională este o acțiune evaluabilă în bani, care, de asemenea, având în

vedere valoarea ei, nu poate fi atacată cu apel. Prin urmare, în cauza de față,

instanța de apel era obligată, în raport cu petitele acțiunii și cu valoarea

obiectului acestora, să constate incidența art. 282

1

C. proc. civ.,

să califice calea de atac ca fiind recurs, iar nu apel și să-și verifice

competența materială. Neprocedând astfel, instanța a încălcat atât normele sus

evocate, cât și competența materială, care revenea la acea dată unei instanțe

inferioare în grad, decizia fiind astfel afectată de nulitatea prevăzută de

art. 159 C. proc. civ.

Pe de altă parte, cu privire la celălalt motiv invocat,

recurenta a arătat instanței de control judiciar că instanța care a soluționat

calea de atac dedusă judecății nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor

legale, respectiv nu a fost alcătuită din 3 judecători conform normelor

imperative prevăzute de art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind

organizarea judiciară, republicată, modificată și completată. (...)

Înalta Curte, analizând decizia atacată prin prisma criticilor

formulate de către reclamantă, a constatat că soluția instanței de apel este

corectă, pentru următoarele considerente:

Criticile subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 304

pct. 1 și 3 sunt nefondate întrucât în mod corect instanța de apel a calificat

calea de atac cu care era învestită, prin raportare la obiectul cererii

principale și al cererii reconvenționale. În consecință, instanța era

competentă să judece apelul, iar compunerea completului a fost corect realizată

cu doi judecători.

În ipoteza în care, prin intermediul căii de atac a recursului,

se pune în discuție însăși calificarea unei căi de atac declanșată împotriva

unei hotărâri pronunțate de o instanță de fond, instanța are obligația de a

examina dacă a fost respectat în cauză principiul legalității căilor de atac.

Astfel, într-o ierarhie a principiului unicității căii de atac

și al legalității căii de atac, instanța de recurs consideră că are prioritate

principiul legalității căii de atac, cu precizarea necesară că dispozițiile

procesuale care instituie, într-un sistem de drept, căile de atac pe care o

parte poate să le exercite trebuie să fie nu doar accesibile, dar și

previzibile, calitatea legii, de a fi accesibilă și previzibilă, fiind o

garanție a procesului echitabil în materie civilă, astfel cum este acesta

protejat prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea

cauza Rotaru împotriva României, hotărârea din 4 mai 2000, par. 52, 55).

Cum în cauza dedusă judecății nu s-a dispus recalificarea căii

de atac ce a fost menționată de către judecătorul fondului, cerere ce a fost

respinsă de către tribunal, este evident că se impune verificarea aspectului

legalității căii de atac ce ar fi putut fi exercitată împotriva acestei

sentințe.

Din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor

Omului, în ipoteza în care există o ingerință în dreptul de acces la un

tribunal independent și imparțial, instituit de lege, această ingerință nu doar

că trebuie să fie legală, să urmărească un scop legitim și să fie necesară

într-o societate democratică, dar ea trebuie să fie și proporțională,

proporționalitate ce se apreciază prin balansul dintre măsura dispusă și

interesele aflate în joc, dintre mijloacele folosite și scopul vizat (a se

vedea cauza Lungoci împotriva României, hotărârea din 26 ianuarie 2006,

definitivă la 26 aprilie 2006, par. 36).

Sub un prim aspect, Curtea consideră necesar să precizeze că,

dacă în materie civilă, instanța de contencios european a drepturilor omului nu

instituie, în sarcina statelor contractante, obligația de a crea instanțe de

apel sau de recurs (casație), nu mai puțin, în ipoteza în care, statul

reglementează, în propriul sistem de drept, atât calea de atac a apelului, cât

și a recursului, accesul la aceste grade de jurisdicție trebuie să fie efectiv,

garanțiile fundamentale ale arti. 6 din Convenție fiind aplicabile (cauza

Blandeau c. Franței, hotărârea din 10 iulie 2008, cauza Gregorio de Andrade c.

Portugaliei, hotărârea din 14 noiembrie 2006).

În cauza dedusă judecății, câtă vreme instanța de fond nu a

considerat necesar să afle care este valoarea obiectului cererii deduse

judecății și nu i-au pus în vedere această obligație pârâtei reclamante, Curtea

apreciază că, în virtutea doctrinei efectului util al normelor legale, în

ipoteza unei acțiuni în recuperare imobiliară ocrotind posesia acelui bun, ce

se referă la o importantă suprafață de teren, și în absența unor probe

contrare, calea de atac ce urma a fi dată în cauză era aceea a apelului, și nu

a recursului, un argument suplimentar al acestui raționament fiind acela al

rațiunii legii (ratio legis), în sensul în care art. 282

1

C. proc.

civ. se referă, în mod evident, la cereri cu o complexitate redusă, ce nu

trebuie să parcurgă gradele de jurisdicție ale apelului și recursului.

Or, în opinia Curții, rațiunea legiuitorului, în actualul sistem

procesual, este aceea de a institui, și în materie civilă, accesul la calea de

atac a apelului și a recursului, excepția fiind aceea doar a căii de atac a

recursului, în cauze de o importanță redusă, excepțiile fiind de strictă

interpretare și aplicare. În același sens, instanța de recurs apreciază că

tribunalul nu ar fi putut respinge în mod automat cererea de recalificare a

căii de atac, întemeindu-se doar pe argumentul că părțile nu au indicat

valoarea obiectului cererii deduse judecății la instanța de fond, ci ar fi avut

obligația, pentru dezlegarea corectă a acestei cereri, să solicite acestora

să-și precizeze această valoare și, în cazul în care ar fi fost contestată

această valoare, de către partea adversă, să dispună în consecință. Neprocedând

în acest mod, s-a menținut corectă calificarea căii de atac drept apel, motiv

pentru care criticile recurentei sunt nefondate. (...)

Pentru toate considerentele reținute mai sus, conform art. 312

C. proc. civ.,  s-a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC

G.A. SRL împotriva deciziei comerciale nr. 38 de la 15 aprilie 2011 pronunțată

de Curtea de Apel Alba Iulia,  Secția  comercială.