ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1037/2017

Decizia nr. 1037/2017 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Decizia nr. 1758/A din 27 octombrie 2016, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a admis apelurile declarate de reclamantul A. și de pârâta SC B. SA împotriva sentinței civile nr. 3190 din 14 decembrie 2015 a Tribunalului Ilfov, secția civilă, a schimbat în parte sentința, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 7.128 lei cu titlu de daune materiale, a sumei de 25.870 lei reprezentând pierdere venit pentru perioada 17 februarie 2015 - 31 iulie 2018, precum și a sumei de 70.000 euro (echivalent în lei la data plății, la cursul Băncii Naționale a României) cu titlu de daune morale. A menținut restul dispozițiilor sentinței.

În motivare, a reținut: Cu privire la apelul pârâtei, curtea de apel a arătat că soluția pronunțată de tribunal, prin care au fost acordate despăgubirile materiale reprezentând contravaloarea medicamentelor, investigațiilor, spitalizare, intervențiilor chirurgicale, dispozitivelor medicale, cheltuielilor de recuperare și cele de transport, precum și diferența dintre venitul net și concediul medical, nu a fost motivată, așa cum prevede art. 425 C. proc. civ. Pentru diferența de venit de 3.000 lei, curtea a păstrat soluția tribunalului, întrucât pârâta nu a criticat cuantumul acestuia, reținând totodată că există legătură de cauzalitate indisolubilă între acordarea concediului și vătămarea corporală produsă reclamantului.

Cuantumul despăgubirilor materiale, cheltuieli medicale, a fost, de asemenea, păstrat, curtea reținând că unele medicamente fuseseră deja compensate, însă nu integral. Curtea a reținut ca fondată critica referitoare la lipsa documentelor justificative pentru toate cheltuielile acordate, respectiv pentru sumele pentru care fie nu există bonuri justificative, fie nu s-a dovedit că au legătură cu accidentul. Pentru sumele pentru care reclamantul a depus înscrisuri justificative la dosar, curtea a acordat despăgubiri materiale în sumă de 7.128 lei, reprezentând 3268 lei medicamente, investigații, dispozitive, 500 lei transport, 3.000 lei pierdere venit din concediu medical.

Pe aspectul cuantumului despăgubirilor morale, curtea de apel a constatat că tribunalul a avut în vedere criterii ca jurisprudența, numărul de zile de îngrijiri medicale, vârsta celui vătămat, intensitatea suferinței cuantificata prin consecințele suferite, cum ar fi depresie, traume și alte afecțiuni dobândite ca urmare a evenimentului, modul în care i-a fost afectată viață, vătămări permanente, și a reținut că reclamantul a avut nevoie de un număr de 100 zile de îngrijiri medicale, că a suferit de consecințe ce subzista și în prezent, fiindu-i afectată capacitatea de efort. Însă, a arătat curtea de apel, stabilirea unor despăgubiri morale la nivelul sumei de 200.000 euro nu este justificata de circumstanțele particulare ale cauzei.

Vătămarea produsă reclamantului, respectiv fractura cominutiva perete posterior cotil stâng, cu pareza secundară, care a necesitat un număr de 100 zile îngrijiri medicale, pe durata cărora reclamantul a fost imobilizat la pat, a cauzat o suferința fizica și psihică, întrucât traumatismul a produs dureri și depresie, reclamantul având nevoie de ajutor pentru îngrijire zilnică. De asemenea, reclamantul a fost încadrat în gradul 3 de handicap, cu capacitatea de munca diminuată cu 50%, conform Deciziei medicale nr 2380 din 20 iulie 2015 și nr 2722 din 25 iulie 2016 emise de Casa de Pensii a Municipiului București. Potrivit acestor decizii, starea reclamantului nu este ireversibilă, acesta având posibilitatea de a–și reveni, prin tratament recuperator.

Ținând cont de toate criteriile și de argumentele mai sus menționate, curtea a apreciat că suma de 70.000 euro echivalent în lei, la cursul Băncii Naționale a României din ziua plății, cu titlu de daune morale este rezonabilă și proporțională cu suferința fizică și psihică produsă reclamantului. Cu privire la apelul reclamatului, curtea de apel a constatat că, urmare a concedierii, reclamantul a intrat în șomaj începând cu data de 02 aprilie 2014 și până la data de 02 ianuarie 2015. În legătura cu motivul concedierii, curtea a reținut că încetarea raporturilor de munca nu a avut loc ca urmare a imposibilității fizice de a mai desfășura munca pentru care fusese angajat, de agent vânzări, ci din cauza reorganizării activității societății.

Reclamantul nu a făcut dovada ca ar fi contestat decizia de concediere, așa încât aceasta este în vigoare și nu poate fi ignorat temeiul indicat în cuprinsul acesteia. În aceste condiții, nu se poate stabili legătura de cauzalitate dintre concediere și starea de sănătate a reclamantului. În acest context, nu se poate acorda pierderea de venit pentru perioada 05 martie 2014 - ianuarie 2015, care este data încetării șomajului, întrucât, pentru acest interval, reclamantul a primit ajutor de șomaj, iar diminuarea venitului s-a datorat concedierii obiective. În ce privește pierderea de venit ulterioara datei încetării șomajului, curtea a constatat că, începând cu 17 februarie 2015, reclamantul a fost pensionat, obținând o pensie de invaliditate în cuantum de 200 lei, din deciziile emise de Casa de Pensii rezultând că pensionarea este consecința accidentului și a vătămării suferite.

Curtea a constatat că reclamantul a fost angajat anterior accidentului în funcția de agent de vânzări, iar venitul mediu lunar pe ultimul an era în cuantum de 1.648 lei, calculat prin adiționarea veniturilor nete din perioada mai 2012-aprilie 2013, cum rezultă din adeverința din 07 septembrie 2016 emisă de SC C. SRL. Pentru determinarea câștigului nerealizat nu se are în vedere salariul net pe ultima luna, ci venitul mediu net lunar calculat prin raportare la ultimele 12 luni anterioare accidentului, astfel cum reiese din prevedere expresa a art. 1388 alin. (1) C. civ. Astfel, reclamantul este îndrituit, începând cu 17 februarie 2015 (data plății pensiei de invaliditate), la diferența de venit aferenta reducerii capacității de munca, respectiv 624 lei (1.648 lei x 50%-200 lei).

În ce privește momentul până la care se pot calcula aceste despăgubiri, curtea apreciază că acesta este iulie 2018, întrucât, potrivit Deciziei nr 2722 din 25 iulie 2016 referitoare la capacitatea de munca, invaliditatea nu este ireversibilă, capacitatea de muncă fiind supusă revizuirii în iulie 2018. În aceste condiții, suma la care este îndrituit reclamantul este de 25.870 lei, pentru perioada 17 februarie 2015-31 iulie 2018 (624 lei x 41 luni + 11 zile lucrătoare din februarie 2015 - 286 lei). Referitor la solicitarea de acordare a despăgubirilor până la împlinirea vârstei de pensionare, curtea a apreciat că prejudiciul nu este cert la acest moment pentru ca, potrivit art. 1385 alin. (2) C. civ., prejudiciul viitor poate fi despăgubit numai dacă este neîndoielnică producerea sa.

Or, așa cum s-a arătat mai sus, doar până în iulie 2018 este certă pierderea capacitații de muncă, urmând ca după aceasta data să se verifice dacă mai persistă diminuarea capacitații sale de muncă. Împotriva acestei decizii pârâta SC B. SA a formulat recurs, ce face obiectul prezentului dosar. În cuprinsul memoriului de recurs, pârâta a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., susținând încălcarea normelor de drept material prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt. Astfel, deși nu există criterii pentru cuantificarea despăgubirilor morale, pârâta a susținut că repararea prejudiciilor morale nu se face exclusiv prin bani. În plus, sumele oferite nu trebuie să constituie un temei al îmbogățirii fără justa cauză.

Atât Ghidul pentru soluționarea daunelor morale, cât și directivele europene prevăd acordarea unor daune mai reduse, pentru a nu exista o discriminare pozitivă a persoanelor vătămate din România. Pârâta a invocat practică judecătorească din Romania, conform cărora, pentru situații similare, sumele acordate au fost mult mai mici. Analizând recursul formulat în cauză, Înalta Curte reține următoarele: Prin memoriul de recurs, pârâta a criticat cuantumul daunelor morale acordate reclamantului, apreciind că valoarea acestora este prea mare. Înalta Curte constată că stabilirea cuantumului daunelor morale se face prin aplicarea principiilor de drept, cum ar fi cel al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei și cel al proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, în speța de față și prin raportare la rezoluția menționată mai sus.

Înalta Curte reține, ca și instanța de apel, că în materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară și literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanțelor de judecată.

Deși stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanța trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială. Totodată, instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru intre prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei.

Principiul ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanțele naționale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiași jurisprudențe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată. Suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogățire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i ușura ori compensa, în măsura posibilă, suferințele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure.

Despăgubirea bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăși destinația ei - aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacție - o categorie juridică cu caracter special, ea trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei (intensitatea și durata suferințelor psihice încercate de terța persoană păgubită, determinate de gravitatea pierderii suferite în contextul situației sale concrete - legătura de rudenie cu victima accidentului, relațiile afective cu aceasta, suportul material asigurat în timpul vieții de victima accidentului și altele asemenea), deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogățire a victimei.

Pentru a-și păstra caracterul de „satisfacție echitabilă”, daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit și consecințele acestuia. Ca atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensații a suferințelor pe care le-au îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure terțele persoane păgubite.

În speță, la stabilirea întinderii despăgubirii acordate, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de apel s-a raportat la consecințele suportate de reclamant, ca urmare a accidentului suferit la data de 17 mai 2013. De asemenea, instanța de apel a avut în vedere și jurisprudența în materie, cu respectarea art. 49 din Ordinul nr. 14/2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, luând în considerare că reclamantul a avut nevoie de 100 de zile de îngrijiri medicale, fiind în prezent încadrat în gradul 3 de handicap, cu capacitatea de muncă redusă la 50%, stare însă ce nu este ireversibilă, putând fi recuperată prin tratament specific.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că hotărârea recurată nu este susceptibilă de criticile formulate și că recursul declarat de pârâtă este nefondat, urmând a fi respins ca atare, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Referitor la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de reclamant, Înalta Curte constată următoarele: Potrivit art. 292 alin. (1) C. proc. civ. „Dacă prin lege nu se dispune altfel, fiecare parte are dreptul să depună înscrisurile de care înțelege să se folosească, în copie certificată pentru conformitate”, iar alin. (2) al aceluiași articol prevede „Dacă înscrisul este depus în copie, partea care l-a depus este obligată să aibă asupra sa originalul și, la cerere, să îl prezinte instanței, sub sancțiunea de a nu se ține seama de înscris”.

Verificând înscrisurile depuse de intimatul reclamant în susținerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, expediate prin email, instanța a constatat că atât ordinul de plată din data de 13 decembrie 2016, cât și factura din data de 8 noiembrie 2016, în sumă totală de 67.678 lei, au fost depuse în copie simplă. Văzând prevederile legale mai sus citate, Înalta Curte urmează să respingă cererea de acordare a cheltuielilor, ca nedovedită, întrucât proba cheltuielilor de judecată nu s-a făcut cu înscrisurile în original, partea având la dispoziție o acțiune separată pentru recuperarea acestora.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC B. SA împotriva Deciziei nr. 1758/A din 27 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă. Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de reclamantul A. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 iunie 2017.