ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1037/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1037/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia nr. 1037/2017

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 1758/A

din 27 octombrie 2016, Curtea de Apel București, secția a VI-a

civilă, a admis apelurile declarate de reclamantul A. și de pârâta SC

B. SA împotriva sentinței civile nr. 3190 din 14 decembrie 2015 a

Tribunalului Ilfov, secția civilă, a schimbat în parte sentința,

în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de

7.128 lei cu titlu de daune materiale, a sumei de 25.870 lei reprezentând

pierdere venit pentru perioada 17 februarie 2015 - 31 iulie 2018, precum

și a sumei de 70.000 euro (echivalent în lei la data plății, la

cursul Băncii Naționale a României) cu titlu de daune morale. A

menținut restul dispozițiilor sentinței.

În motivare,

a reținut:

Cu privire la

apelul pârâtei, curtea de apel a arătat că soluția

pronunțată de tribunal, prin care au fost acordate despăgubirile

materiale reprezentând contravaloarea medicamentelor, investigațiilor,

spitalizare, intervențiilor chirurgicale, dispozitivelor medicale,

cheltuielilor de recuperare și cele de transport, precum și

diferența dintre venitul net și concediul medical, nu a fost

motivată, așa cum prevede art. 425 C. proc. civ.

Pentru

diferența de venit de 3.000 lei, curtea a păstrat soluția

tribunalului, întrucât pârâta nu a criticat cuantumul acestuia, reținând

totodată că există legătură de cauzalitate

indisolubilă între acordarea concediului și vătămarea

corporală produsă reclamantului.

Cuantumul

despăgubirilor materiale, cheltuieli medicale, a fost, de asemenea,

păstrat, curtea reținând că unele medicamente fuseseră deja

compensate, însă nu integral.

Curtea a

reținut ca fondată critica referitoare la lipsa documentelor

justificative pentru toate cheltuielile acordate, respectiv pentru sumele

pentru care fie nu există bonuri justificative, fie nu s-a dovedit că

au legătură cu accidentul.

Pentru sumele

pentru care reclamantul a depus înscrisuri justificative la dosar, curtea a

acordat despăgubiri materiale în sumă de 7.128 lei, reprezentând 3268

lei medicamente, investigații, dispozitive, 500 lei transport, 3.000 lei

pierdere venit din concediu medical.

Pe aspectul

cuantumului despăgubirilor morale, curtea de apel a constatat că

tribunalul a avut în vedere criterii ca jurisprudența, numărul de

zile de îngrijiri medicale, vârsta celui vătămat, intensitatea

suferinței cuantificata prin consecințele suferite, cum ar fi

depresie, traume și alte afecțiuni dobândite ca urmare a

evenimentului, modul în care i-a fost afectată viață,

vătămări permanente, și a reținut că reclamantul

a avut nevoie de un număr de 100 zile de îngrijiri medicale, că a

suferit de consecințe ce subzista și în prezent, fiindu-i

afectată capacitatea de efort.

Însă, a

arătat curtea de apel, stabilirea unor despăgubiri morale la nivelul

sumei de 200.000 euro nu este justificata de circumstanțele particulare

ale cauzei.

Vătămarea

produsă reclamantului, respectiv fractura cominutiva perete posterior cotil

stâng, cu pareza secundară, care a necesitat un număr de 100 zile

îngrijiri medicale, pe durata cărora reclamantul a fost imobilizat la pat,

a cauzat o suferința fizica și psihică, întrucât traumatismul a

produs dureri și depresie, reclamantul având nevoie de ajutor pentru

îngrijire zilnică. De asemenea, reclamantul a fost încadrat în gradul 3 de

handicap, cu capacitatea de munca diminuată cu 50%, conform Deciziei

medicale nr 2380 din 20 iulie 2015 și nr 2722 din 25 iulie 2016 emise de

Casa de Pensii a Municipiului București.

Potrivit

acestor decizii, starea reclamantului nu este ireversibilă, acesta având posibilitatea

de a–și reveni, prin tratament recuperator.

Ținând

cont de toate criteriile și de argumentele mai sus menționate, curtea

a apreciat că suma de 70.000 euro echivalent în lei, la cursul Băncii

Naționale a României din ziua plății, cu titlu de daune morale

este rezonabilă și proporțională cu suferința

fizică și psihică produsă reclamantului.

Cu privire la

apelul reclamatului, curtea de apel a constatat că, urmare a concedierii,

reclamantul a intrat în șomaj începând cu data de 02 aprilie 2014 și

până la data de 02 ianuarie 2015.

În

legătura cu motivul concedierii, curtea a reținut că încetarea

raporturilor de munca nu a avut loc ca urmare a imposibilității

fizice de a mai desfășura munca pentru care fusese angajat, de agent

vânzări, ci din cauza reorganizării activității

societății.

Reclamantul nu

a făcut dovada ca ar fi contestat decizia de concediere, așa încât

aceasta este în vigoare și nu poate fi ignorat temeiul indicat în

cuprinsul acesteia.

În aceste

condiții, nu se poate stabili legătura de cauzalitate dintre

concediere și starea de sănătate a reclamantului.

În acest

context, nu se poate acorda pierderea de venit pentru perioada 05 martie 2014 -

ianuarie 2015, care este data încetării șomajului, întrucât, pentru

acest interval, reclamantul a primit ajutor de șomaj, iar diminuarea

venitului s-a datorat concedierii obiective.

În ce

privește pierderea de venit ulterioara datei încetării

șomajului, curtea a constatat că, începând cu 17 februarie 2015,

reclamantul a fost pensionat, obținând o pensie de invaliditate în cuantum

de 200 lei, din deciziile emise de Casa de Pensii rezultând că pensionarea

este consecința accidentului și a vătămării suferite.

Curtea a

constatat că reclamantul a fost angajat anterior accidentului în

funcția de agent de vânzări, iar venitul mediu lunar pe ultimul an

era în cuantum de 1.648 lei, calculat prin adiționarea veniturilor nete

din perioada mai 2012-aprilie 2013, cum rezultă din adeverința din 07

septembrie 2016 emisă de SC C. SRL.

Pentru

determinarea câștigului nerealizat nu se are în vedere salariul net pe

ultima luna, ci venitul mediu net lunar calculat prin raportare la ultimele 12

luni anterioare accidentului, astfel cum reiese din prevedere expresa a art. 1388

alin. (1) C. civ.

Astfel,

reclamantul este îndrituit, începând cu 17 februarie 2015 (data

plății pensiei de invaliditate), la diferența de venit aferenta

reducerii capacității de munca, respectiv 624 lei (1.648 lei x

50%-200 lei).

În ce

privește momentul până la care se pot calcula aceste

despăgubiri, curtea apreciază că acesta este iulie 2018,

întrucât, potrivit Deciziei nr 2722 din 25 iulie 2016 referitoare la

capacitatea de munca, invaliditatea nu este ireversibilă, capacitatea de

muncă fiind supusă revizuirii în iulie 2018.

În aceste

condiții, suma la care este îndrituit reclamantul este de 25.870 lei,

pentru perioada 17 februarie 2015-31 iulie 2018 (624 lei x 41 luni + 11 zile

lucrătoare din februarie 2015 - 286 lei).

Referitor la

solicitarea de acordare a despăgubirilor până la împlinirea vârstei

de pensionare, curtea a apreciat că prejudiciul nu este cert la acest

moment pentru ca, potrivit art. 1385 alin. (2) C. civ., prejudiciul viitor poate

fi despăgubit numai dacă este neîndoielnică producerea sa. Or,

așa cum s-a arătat mai sus, doar până în iulie 2018 este

certă pierderea capacitații de muncă, urmând ca după aceasta

data să se verifice dacă mai persistă diminuarea

capacitații sale de muncă.

Împotriva

acestei decizii pârâta SC B. SA a formulat recurs, ce face obiectul prezentului

dosar.

În cuprinsul

memoriului de recurs, pârâta a invocat

motivul de recurs prevăzut de art.

488 pct. 8 C. proc. civ., susținând încălcarea normelor de drept

material prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt.

Astfel, deși nu există

criterii pentru cuantificarea despăgubirilor morale, pârâta a

susținut că repararea prejudiciilor morale nu se face exclusiv prin

bani.

În plus, sumele oferite nu trebuie

să constituie un temei al îmbogățirii fără justa

cauză. Atât Ghidul pentru soluționarea daunelor morale, cât și

directivele europene prevăd acordarea unor daune mai reduse, pentru a nu

exista o discriminare pozitivă a persoanelor vătămate din

România.

Pârâta a invocat practică

judecătorească din Romania, conform cărora, pentru situații

similare, sumele acordate au fost mult mai mici.

Analizând recursul formulat în

cauză, Înalta Curte reține următoarele:

Prin memoriul de recurs, pârâta a

criticat cuantumul daunelor morale acordate reclamantului, apreciind că

valoarea acestora este prea mare.

Înalta Curte constată că

stabilirea cuantumului daunelor morale se face prin aplicarea principiilor de

drept, cum ar fi cel al statuării în echitate asupra despăgubirii

acordate victimei și cel al proporționalității daunei cu

despăgubirea acordată, în speța de față și prin

raportare la rezoluția menționată mai sus.

Înalta Curte

reține, ca și instanța de apel, că în materia daunelor

morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica

judiciară și literatura de specialitate au subliniat că nu

există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că

problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o

cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale (cum

ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de

cel ce le pretinde), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care

vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii

de apreciere a instanțelor de judecată.

Deși

stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu

nepatrimonial include o doză de aproximare, instanța trebuie să

aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecințele negative

suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța

valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori

și intensitatea cu care au fost percepute consecințele

vătămării, măsura în care i-a fost afectată

situația familială, profesională și socială.

Totodată, instanța trebuie să stabilească un anumit

echilibru intre prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate,

în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje

care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge

însă în situația îmbogățirii fără just temei.

Principiul ce

se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

în materia daunelor morale, pe care instanțele naționale sunt

obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra

despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanțele

particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiași

jurisprudențe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze

un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, sens în

care a fost consacrat principiul proporționalității daunei cu

despăgubirea acordată.

Suma de bani

acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o

sursă de îmbogățire pentru victimă, dar nici să

aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar

atât cât este necesar pentru a-i ușura ori compensa, în măsura

posibilă, suferințele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie

să le îndure.

Despăgubirea

bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin

însăși destinația ei - aceea de a ușura situația

persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacție - o categorie juridică

cu caracter special, ea trebuie să fie rezultatul unei analize atente a

împrejurărilor concrete ale cauzei (intensitatea și durata

suferințelor psihice încercate de terța persoană

păgubită, determinate de gravitatea pierderii suferite în contextul

situației sale concrete - legătura de rudenie cu victima

accidentului, relațiile afective cu aceasta, suportul material asigurat în

timpul vieții de victima accidentului și altele asemenea), deci a

unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca

despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc

imoral de îmbogățire a victimei.

Pentru

a-și păstra caracterul de „satisfacție echitabilă”, daunele

morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la

scopul și finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un

folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul

suferit și consecințele acestuia. Ca atare, despăgubirile

acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de

proporționalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei

juste compensații a suferințelor pe care le-au îndurat sau eventual

mai trebuie să le îndure terțele persoane păgubite.

În

speță, la stabilirea întinderii despăgubirii acordate, Înalta

Curte constată că, în mod corect, instanța de apel s-a raportat

la consecințele suportate de reclamant, ca urmare a accidentului suferit

la data de 17 mai 2013.

De asemenea, instanța de apel a

avut în vedere și jurisprudența în materie, cu respectarea art. 49

din Ordinul nr. 14/2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind

asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse

prin accidente de vehicule, luând în considerare că reclamantul a avut

nevoie de 100 de zile de îngrijiri medicale, fiind în prezent încadrat în

gradul 3 de handicap, cu capacitatea de muncă redusă la 50%, stare

însă ce nu este ireversibilă, putând fi recuperată prin

tratament specific.

Pentru

considerentele arătate, Înalta Curte constată că hotărârea

recurată nu este susceptibilă de criticile formulate și că recursul

declarat de pârâtă este nefondat, urmând a fi respins ca atare, potrivit art.

496 alin. (1) C. proc. civ.

Referitor la cererea de acordare a

cheltuielilor de judecată, formulată de reclamant, Înalta Curte constată

următoarele:

Potrivit art. 292

alin. (1) C. proc. civ. „Dacă prin lege nu se dispune altfel, fiecare

parte are dreptul să depună înscrisurile de care înțelege

să se folosească, în copie certificată pentru conformitate”, iar

alin. (2) al aceluiași articol prevede „Dacă înscrisul este depus în

copie, partea care l-a depus este obligată să aibă asupra sa

originalul și, la cerere, să îl prezinte instanței, sub

sancțiunea de a nu se ține seama de înscris”.

Verificând înscrisurile depuse de

intimatul reclamant în susținerea cererii de acordare a cheltuielilor de

judecată, expediate prin email, instanța a constatat că atât

ordinul de plată din data de 13 decembrie 2016, cât și factura din

data de 8 noiembrie 2016, în sumă totală de 67.678 lei, au fost

depuse în copie simplă.

Văzând prevederile legale mai sus

citate, Înalta Curte urmează să respingă cererea de acordare a

cheltuielilor, ca nedovedită, întrucât proba cheltuielilor de

judecată nu s-a făcut cu înscrisurile în original, partea având la

dispoziție o acțiune separată pentru recuperarea acestora.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

nefondat, recursul declarat de pârâta SC B. SA împotriva Deciziei nr. 1758/A

din 27 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a VI-a civilă.

Respinge

cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de

reclamantul A.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 15 iunie 2017.