ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 783/2017

Decizia nr. 783/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

A. Obiectul cererii introductive

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta SC B. SA solicitând instanței obligarea acesteia la plata sumei de 2.000.000 euro cu titlu de indemnizație de despăgubire ce a fost asumată prin "scrisoarea de garanție bancară", urmare a producerii riscului asigurat prin contractul de asigurare încheiat.

B. Hotărârea primei instanțe

Prin Sentința civilă nr. 478 din 16 noiembrie 2015, Tribunalul Bacău a respins excepția lipsei competenței generale a instanțelor judecătorești invocată de intervenienta în interesul pârâtei SC C. SA, prin lichidator judiciar D.; a respins excepția lipsei competenței teritoriale a Tribunalului Bacău, excepția lipsei capacității de exercițiu a drepturilor procesuale a reclamantei, a netimbrării și a nulității contractului de asigurare încheiat între pârâtă și SC E. SA Bacău; a admis acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta SC B. SA și a obligat pârâta SC B. SA la plata către A. a sumei de 2.000.000 euro, ce se vor plăti în lei la cursul de la data plății, a sumei de 91.605 RON cu titlu de taxă de timbru, 4.254 RON onorariu expertiză contabilă și 3.167 RON onorariu expertiză tehnică; a respins cererea de intervenție formulată de intervenienta în interesul alăturat pârâtei SC C. SA, prin lichidator judiciar D.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâta SC B. SA și intervenientul accesoriu F. (fosta E.).

Apelanta-pârâtă SC B. SA critică sentința față de respingerea apărărilor sale referitoare la rezilierea de drept a contractului de asigurare; la incidența dispozițiilor art. 2204 C. civ., precum și la prejudiciu, cauzele producerii acestuia și cuantumul său.

Apelanta-intervenientă F. a criticat sentința față de excepția necompetenței generale a instanțelor de judecată, față de faptul că instanța a pus în discuția părților cererea de intervenție, dar nu s-a pronunțat cu privire la aceasta, precum și cu privire la dispozițiile contractului de concesiune de lucrări, încheiat la 19 ianuarie 2009 între reclamanta A. și SC C. SA, contract ce putea fi reziliat numai pe cale judecătorească.

Prin întâmpinarea depusă, intimata-reclamantă A. a solicitat respingerea apelurilor ca nefondate.

D. Hotărârea instanței de apel.

Prin Decizia nr. 1.011 din 5 octombrie 2016, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, a respins ca nefondate apelurile promovate de pârâta SC B. SA prin lichidator judiciar provizoriu G. SPRL și intervenienta SC C. SA prin lichidator judiciar H. SPRL împotriva Sentinței civile nr. 478 din 16 noiembrie 2015 pronunțată de Tribunalul Bacău.

E. Calea de atac împotriva hotărârii instanței de apel

Împotriva Deciziei nr. 1.011 din 5 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, precum și a încheierilor de ședință din 8 iunie 2016, 10 iunie 2016 și 28 septembrie 2016 a declarat recurs pârâta SC B. SA prin lichidator judiciar G. SPRL.

Recurenta își subsumează criticile formulate motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. și critică decizia în esență sub următoarele motive:

I. Hotărârea este dată cu încălcarea unor reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Soluția instanței de respingere a excepției necompetenței teritoriale a Tribunalului Bacău în soluționarea litigiului în raport de sediul A. Bacău este nelegală.

Competența de soluționare a cauzei revine în realitate Tribunalului București.

Instanța a schimbat cauza cererii de chemare în judecată acordând sumele pretinse de A. Bacău cu titlu de garanție, deși fuseseră solicitate în baza unor raporturi de asigurare, contrar dispozițiilor art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

II. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Instanța a interpretat greșit art. 89 - 90 din H.G. nr. 925/2006, stabilind pentru garanția de bună execuție același regim juridic ca pentru scrisoarea de garanție autonomă.

Instanța a calificat greșit contractul de asigurare confundându-l cu scrisoarea de garanție bancară.

Polița (inclusiv scrisoarea de garanție) este instrument de garantare. Garanția de bună execuție este doar funcția pe care aceasta a dobândit-o în prezenta cauză, prin voința părților. Nu polița "împrumută" regimul juridic al garanției de bună execuție, ci garanția de bună execuție "împrumută" regimul juridic al poliței, în completarea regulilor de la art. 89 - 91 din H.G. nr. 925/2006.

Sintagma "instrument de garantare" de la art. 90 din H.G. nr. 925/2006 este generică. Ea se poate referi la un contract de asigurare.

Instanța de apel a exclus de plano posibilitatea constituirii garanției de bună execuție printr-un contract de asigurare, deși contractul de asigurare reprezintă un "instrument de garantare" în sensul art. 90 din H.G. nr. 925/2006.

Asigurătorul este un garant, în sensul că el preia un risc semnificativ de la beneficiarul asigurării, contra unei sume modice reprezentând prima de asigurare care poate fi plătită fie de beneficiar, fie de contractantul asigurării.

Garanția de bună execuție prevăzută de art. 86 alin. (2) lit. a) din H.G. nr. 925/2006 este condiționată de culpă, pe când scrisoarea de garanție autonomă de la art. 2321 C. civ., indiferent de forma sa, este esențialmente independentă de culpă.

Instanța de apel a confundat caracterul condiționat al garanției de bună execuție cu caracterul documentar al scrisorii de garanție autonomă, eludând dispozițiile art. 2321 alin. (3) C. civ.

S-au încălcat dispozițiile art. 1270 C. civ. și ale regulilor de interpretare de la art. 1266 - 1269 C. civ. aplicabile polițelor de asigurare.

Dispozițiile exprese ale părților, cuprinse în polița de asigurare și Condițiile generale la aceasta, se impun cu forță de lege între părți. Intenția părților a fost de a constitui printr-un contract de asigurare, garanția de bună execuție, care în mod tradițional se constituia prin scrisoare de garanție bancară. B. a preluat asupra sa un risc asigurat la o valoare mult mai mare decât primele de asigurare. Emitentul unei scrisori de garanție autonomă nu preia un risc.

Polița stă sub semnul elementului alea. Scrisoare de garanție autonomă nu este aleatorie - instanța a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 2199 la art. 2213 C. civ.

Regimul contractului de asigurare este perfect compatibil cu cel al garanției de bună execuție condiționată.

Instanța a încălcat regulile specifice contractelor de asigurare care, aplicate corect, ar fi condus la respingerea cererilor de plată pentru neîndeplinirea cerințelor prevăzute în contractele de asigurare, respectiv a prevederilor art. 2199 la art. 2214 C. civ.

Polița de asigurare este reziliată la data cererii de plată. Prejudiciul reținut de instanță este unul eventual, incert, iar hotărârea este dată cu încălcarea art. 1532 C. civ. și conține motive contradictorii.

Instanța de apel nu a verificat culpa E. conform condițiilor contractuale și legale. Chiar dacă s-ar califica polița ca fiind garanție autonomă, instanța de apel a încălcat art. 2321 alin. (2), caracterul documentar al scrisorilor.

Decizia recurată cuprinde motive contradictorii, instanța nu putea aplica concomitent art. 86 alin. (2) lit. a) din H.G. nr. 925/2006 și art. 2321 alin. (3).

Se solicită admiterea recursului, casarea în întregime a Deciziei civile nr. 1.011 din 5 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Bacău și a Sentinței civile nr. 478 din 16 noiembrie 2015 pronunțată de Tribunalul Bacău și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond competente, respectiv Tribunalul București.

În subsidiar, se solicită trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În cauză, intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Intimata SC C. SA (fostă E.) a depus punct de vedere referitor la raportul cu privire la admisibilitatea în principiu a recursului, prin care a solicitat să se constate intervenirea suspendării de drept a judecății pricinii în conformitate cu dispozițiile art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 având în vedere starea de faliment a pârâtei B. SA.

Cu toate acestea, în ședința publică de la 4 mai 2017, reprezentanta intimatei-interveniente SC C. SA prin lichidator judiciar I. SPRL a precizat că ar fi un motiv de ordine publică și anume acela că, în mod greșit s-a soluționat apelul în loc să se suspende de drept judecata apelului, astfel încât se impune admiterea recursului, casarea deciziei recurate și să se constate existența unei cauze de suspendare de drept la momentul judecării apelului, ceea ce atrage nelegalitatea hotărârii din apel.

F. Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate precum și la precizarea privind existența unui motiv de ordine publică, Înalta Curte constată că recursul este nefondat și urmează a fi respins pentru următoarele considerente:

În primul rând, este de reținut că SC C. SA prin lichidator judiciar I. SPRL nu a declarat recurs împotriva Deciziei nr. 1.011 din 5 octombrie 2016 și nici împotriva Încheierii din 10 iunie 2016 pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Pe de altă parte, prin Încheierea din 10 iunie 2016 s-a respins cererea de suspendare formulată de SC C. SA, reținându-se în mod corect incidența dispozițiilor art. 75 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 potrivit cărora "nu sunt supuse suspendării de drept prevăzute la alin. (1) căile de atac promovate de debitor împotriva acțiunii unor creditori începute înaintea deschiderii procedurii ...".

Așa fiind, Înalta Curte apreciază că nu există un motiv de ordine publică, astfel cum susține intervenienta SC C. SA, care să atragă nulitatea hotărârii recurate.

Cu privire la motivul de recurs privind încălcarea normelor de ordine publică privind competența instanței, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat.

Recurenta B. SA critică decizia recurată susținând că soluția instanței de fond și de apel de a respinge excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Bacău în soluționarea litigiului în raport de sediul A. Bacău este nelegală.

În realitate, excepția necompetenței teritoriale a fost invocată numai la instanța de fond, respectiv Tribunalul Bacău, care s-a pronunțat asupra acesteia și a respins-o reținând că în conformitate cu dispozițiile art. 115 și art. 116 Noul C. proc. civ. asiguratul are dreptul să aleagă instanța de la sediul său.

În realitate, în cauză competența teritorială este alternativă, potrivit dispozițiilor art. 115, în materie de asigurare, cererea privitoare la despăgubiri se va putea face și la instanța în circumscripția căreia se află fie domiciliul sau sediul asiguratului, fie bunurile asigurate, fie locul unde s-a produs riscul asigurat.

Prin motivele de apel, B. SA nu a criticat această soluție a instanței de fond privind competența, iar Curtea de Apel în hotărârea recurată nu avea cum să se pronunțe asupra competenței instanței de fond, câtă vreme B. SA nu a invocat această excepție.

Nici apelanta SC C. SA nu a criticat prin motivele de apel greșita soluționare a excepției privind competența teritorială a instanței de fond, ci doar a invocat necompetența generală a instanțelor în soluționarea prezentei cauze.

Așadar, în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 3, deoarece acest motiv de casare nu vizează decât încălcarea normelor de competență de ordine publică, nu și a celor de ordine privată. Lipsa de competență a primei instanțe poate constitui numai un motiv de apel, or în speță niciuna dintre cele două apelante nu a invocat prin motivele de apel necompetența teritorială a instanței de fond.

Așa fiind, în cauză nu sunt întrunite nici cerințele art. 488 pct. 5 Noul C. proc. civ., întrucât nu au fost încălcate reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

În ceea ce privește motivul de recurs privind încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, Înalta Curte apreciază că și acesta este nefondat.

Recurenta B. SA susține că instanța de apel a calificat greșit contractul de asigurare confundându-l cu scrisoarea de garanție bancară.

În realitate, instanța de apel a analizat pe fond cererea privind executarea garanției bancare de bună execuție și în această analiză a pornit de la anumite considerații teoretice prezentând dispozițiile legale care definesc scrisoarea de garanție, respectiv art. 2321 C. civ. De asemenea, au fost prezentate trăsăturile scrisorii de garanție bancară, precum și ale garanției de bună execuție.

Prezentând toate aceste considerații teoretice, instanța de apel nu confundă respectivele noțiuni.

Se mai susține că instanța de apel a aplicat eronat dispozițiile art. 86 alin. (3) din H.G. nr. 925/2006 și ale art. 2321 (3) C. civ. întrucât o garanție de bună execuție condiționată de culpă nu poate fi constituită printr-o garanție autonomă.

Aceste critici nu pot fi reținute. Temeiul acțiunii introductive îl reprezintă Legea nr. 136/1995, condițiile de asigurare ale garanției de bună execuție anexă la Polița din 24 noiembrie 2011, art. 2321 și urm. C. civ.

Potrivit Poliței privind asigurarea de garanție de bună execuție din 24 noiembrie 2011, beneficiar al garanției este A. Bacău, iar din polița de asigurare fac parte integrantă Condițiile de asigurare - Asigurarea garanției de bună execuție.

Prin scrisoarea de garanție de bună execuție recurenta B. a menționat: "ne angajăm prin prezenta irevocabil și necondiționat ca, imediat ce ne veți transmite o notificare scrisă prin care se menționează neîndeplinirea obligațiilor ce revin Concesionarului, inclusiv cele rezultate din condițiile precedente și perioada de tranziție, astfel cum sunt acestea prevăzute în Contractul de Concesiune și în ce constă această neîndeplinire. Vă vom plăti imediat sau după cum ne veți instructa, suma solicitată prin notificare scrisă, fie odată sau de mai multe ori și indiferent de orice obiecție ce ar putea fi ridicată de Concesionar. Plata se va face în termenul menționat în cerere, fără nicio altă formalitate suplimentară din partea Concedentului sau a Concesionarului și fără dreptul nostru de a opune orice excepții".

Prezenta garanție va fi guvernată de Regulile Uniforme pentru Garanțiile Solicitate (Uniform Rules for Demand Guarantees), Publicația ICC nr. 758".

Așadar, în acest mod au fost stabilite raporturile dinte părți, respectiv obligațiile pe care și le-au asumat în mod irevocabil, iar instanța de apel a analizat aceste raporturi juridice fără a încălca prevederile aplicabile contractului de asigurare.

Recurenta susține că instanța de apel ar fi trebuit să analizeze polița de asigurare, să verifice valabilitatea acesteia și să stabilească dacă se impunea despăgubirea reclamantei.

În cauză instanța de apel a răspuns tuturor acestor critici, reținând că natura juridică a scrisorii de garanție este aceea a unui angajament irevocabil și necondiționat prin care emitentul se obligă să facă această plată. Au fost respectate în acest mod dispozițiile art. 2321 C. civ. potrivit cărora: "emitentul nu poate opune beneficiarului excepțiile întemeiate pe raportul obligațional preexistent angajamentului asumat prin scrisoarea de garanție".

Dispozițiile exprese ale părților cuprinse în polița de asigurare și Condițiile generale la aceasta reprezintă legea părților.

Instanța de apel s-a pronunțat potrivit principiului disponibilității părților și al caracterului devolutiv al apelului, având în vedere temeiul de drept al acțiunii, respectiv dispozițiile art. 2321 și urm. C. civ., raportat la regulile uniforme pentru garanțiile solicitate din Publicația 728. Așa fiind, instanța nu a schimbat cauza cererii de chemare în judecată.

În ceea ce privește existența prejudiciului, instanța a reținut în mod corect faptul că acesta este real și cert, iar în cauză s-au efectuat două expertize, astfel că prejudiciul este dovedit.

Așa fiind, în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 488 pct. 8 Noul C. proc. civ., instanța nu a încălcat sau aplicat greșit normele de drept material.

Înalta Curte reține că recurenta-pârâtă a formulat motive de recurs exhaustive, invocând pe lângă motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 și pct. 8 Noul C. proc. civ. și motive ce privesc netemeinicia, care au fost susținute și în calea de atac a apelului. Asupra acestora, Înalta Curte nu se va pronunța având în vedere că recursul este calea de atac de reformare prin care se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate.

Instanța de apel a arătat în cadrul considerentelor hotărârii, obiectul și susținerile părților, expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, astfel că hotărârea cuprinde motivele pe care se întemeiază și nu cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Așa fiind în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 488 pct. 6 Noul C. proc. civ.

De asemenea, instanța de apel nu a încălcat dispozițiile art. 1270 C. civ. și ale regulilor de interpretare de la art. 1266 - 1269 C. civ.

Față de toate aceste considerente, potrivit dispozițiilor art. 496 alin. (1) Noul C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâta B. SA prin lichidator judiciar G. SPRL împotriva încheierilor de ședință din data de 8 iunie 2016, 10 iunie 2016, 28 septembrie 2016 și a Deciziei nr. 1.011 din 5 octombrie 2016 pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 4 mai 2017.

Procesat de GGC - N