ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1980/2016

Suma de 100.000 lei, plus indicele de devalorizare din septembrie 1998, acordată cu titlu de împrumut pârâtului, astfel cum acesta s-a obligat la pct. 1 din Minută. Raportat la aceasta sumă, instanța a reținut că pct. 1 din minută se referă la împrumuturi și materiale date fără contracte, între cele două părți, începând cu data de 18 februarie 1998, care se coroborează cu înscrisul sub semnătură privată încheiat la data de 19 februarie 1994 între părți; potrivit acestui înscris pârâtul a recunoscut că este de acord cu datoriile dintre anii 1989 - 1990 și materialele menționate pe verso, pe care nu le-a achitat, urmând să le achite. Din examinarea conținutului actului pe verso-ul paginii, tribunalul a reținut că reclamantul a dat împrumut pârâtului mai multe sume de bani, în cuantum total de 224.383 lei, din care se specifică la rubrica" ce mi-ai dat tu înapoi" - că suma de 133.000 lei a fost restituită de pârât (printre sume fiind înserată și suma de 100.000 lei), rămânând o diferență de restituit de doar 91.383 lei. Or, este evident, că suma de 100.000 lei a fost achitată de către pârât, posibil după momentul datei de 19 februarie 1994.

Suma de 9.138.300 lei, plus indicele de devalorizare din februarie 1994, acordată cu titlu de împrumut pârâtului, astfel cum acesta s-a obligat la pct. 1 din Minuta. Instanța a constatat că aceasta coincide tocmai cu suma rămasă de restituit și identificată pe verso-ul înscrisului din data de 19 februarie 2014 și anume suma de 91.383 lei x 100 = 9.138.300 lei. Prin urmare, suma rămasă de restituit este în sumă de 91.383 lei și nu cea menționată de pârât (9.138.300 lei). Având în vedere sumele care au fost achitate din suma împrumutată - 224.383 lei -, prima instanță a apreciat că sunt nefondate pretențiile formulate de reclamant la punctele I.A)3 și I.A)4 din cererea de chemare în judecată, întemeiate pe același înscris și în baza aceluiași temei de drept.

În ceea ce privește sumele de 2.000.000 lei, respectiv 1.500 mărci, instanța a reținut că, potrivit înscrisului de la Dosarul nr. x/2001, raporturile obligaționale au vizat alte părți, decât cele din prezentul dosar, respectiv pârâtul și numitele C. și D.

Suma de 400.000 lei, plus indicele de devalorizare din august 1994, a fost trimisă cu mandat poștal pârâtului în 03 august 1994, obligație asumată la pct. 1 din minută. Cu privire la această sumă, instanța a reținut că a fost primită prin poștă de pârâtul B. potrivit chitanței nr. 0427626. Or, în condițiile în care nu există la dosar dovada restituirii acestei sume, această pretenție a fost reținută ca fiind întemeiată în opinia primei instanțe.

Suma de 1.500.000 lei, plus indicele de devalorizare din august 1994, achitată de reclamant în data de 03 august 1994 muncitorilor angajați la firma pârâtului, în numele acestuia, reprezintă obligație prevăzută la pct. 1 al Minutei din 18 februarie 1998 Cu privire la această sumă (în fapt suma a fost de 500.000 lei, însă, în anul 1994, de când a solicitat reclamantul devalorizarea acesteia, suma a fost cuantificată la 1.500.000 lei) s-a constatat că, se regăsește în conținutul înscrisului de la Dosar nr. x/2001, însă beneficiar nu apare pârâtul, ci o terță persoană, respectiv numitul K.. Ca atare, instanța a găsit neîntemeiata pretenția în contradictoriu cu pârâtul, nefiind făcută dovada raportului juridic contractual în raport cu acesta din urmă.

Suma de 67.500 lei predați pârâtului de către reclamant în anul 1990 plus indicele de devalorizare din octombrie 1990. Această sumă se regăsește pe verso-ul înscrisului, însă, beneficiar apare tatăl pârâtului, nu pârâtul; în aceste condiții, instanța a găsit pretenția nefondată în raport cu pârâtul, acesta din urmă nefiind beneficiarul sumei de 67.500 lei.

Suma de 11.741.000 lei reprezintă: contravaloarea a 7 saci de var = 453.250 lei; 18 buc. tablă zincată de 2× l = 5.364.000 lei; 1 bidon vopsea albă de 30 kg = 1.697.850 lei; 35 kg aracet = 905.905 lei; 225 kg bitum = 1699.425 lei; 12 kg palux = 696.000 lei; 7 buc. platbanda = 337.000 lei; 1 kg cafea = 160.000 lei, țeava zincată 6 ml ¾ = 260.000 lei; o butelie de încărcat gaz = 170.000 lei, conform pct. 1 din minută. Aceste materiale sunt înserate pe verso-ul înscrisului încheiat între părți la data de 19 februarie 2014; prin acest act juridic sub semnătură privată, pârâtul a specificat că este de acord cu aceste materiale și recunoaște că nu le-a achitat până la data prezentei. Așadar, prima instanță le-a considerat întemeiate pretențiile cu privire la această sumă.

Obligarea pârâtului să achite contravaloarea a 35 deplasări la procesele avute de reclamant în perioada în care a desfășurat activitate pentru firma E. Drobeta Turnu Severin, astfel cum s-a obligat pârâtul la pct. 3 din minuta anexă, respectiv 3.000.000 lei × 35 deplasări = 105.000.000 lei. Instanța a interpretat conținutul pct. 3 din minută, în sensul că între părți nu a existat un raport obligațional direct, aceste pretenții urmând să fie consemnate în operațiunile contabile ale societății comerciale SC E. Drobeta SA, la rubrica "cheltuieli." Așadar, instanța a apreciat că sunt nefondate pretențiile solicitate de reclamant cu acest titlu. Pentru suma de 1.000 dem, s-a reținut că a fost confiscată de la reclamant în timp ce acesta desfășura activitate la firma menționată mai sus, astfel încât nu poate fi obligat pârâtul persoană fizică. Prima instanță a analizat conținutul clauzelor înserate în minută la pct. 1 - 7 constatând că acestea se refera la plăți/dividende care s-au făcut în numele și în folosul societăților comerciale, contabilizate, respectiv vizează creanțe izvorâte din activitățile de comerț desfășurate de părți. Prin urmare, pârâtul persoana fizică nu poate fi implicat în raportul obligațional dedus judecății. Punctele A), B) și C) și IV.A din cererea de chemare în judecată au vizat obligarea pârâtului la plata în favoarea reclamantului a dividendelor încasate de la SC F. SRL în 1993 reactualizate - 11.000.000 lei × indice de devalorizare, respectiv cu titlu de plăți de la aceasta societate și de la SC G. SRL prin file CEC, toate aceste sume fiind solicitate în temeiul pct. 4 din minuta; de asemenea prin pct. IV A din cererea de chemare în judecată s-a solicitat obligarea pârâtului la plata dividendelor reactualizate cu indicele de inflație încasate de acesta de la SC H. SRL și SC I. SRL, conform pct. 5 și 7 din minută. Din analiza conținutului clauzelor de care se prevalează reclamantul - pct. 4, 5 și 7 din minută -, instanța a reținut că acestea se refera la plăți/dividende care s-au făcut în numele și în folosul societăților comerciale, contabilizate, respectiv creanțe izvorâte din activitățile de comerț desfășurate de părți. Prin urmare, pârâtul persoana fizică nu poate fi implicat în raportul obligațional dedus judecății. În același context, prima instanță a concluzionat că, reclamantul avea la îndemână alte mijloace juridice în vederea recuperării acestor sume și s-a avut în vedere că reclamantul a menționat în evocata minută că, nu are pretenții la anumite dividende în cazul în care pârâtul nu respectă anumite condiții ale minutei, fiind prevăzuți și banii ce i-a cheltuit B. Raportat la aceste aspecte, instanța a invocat în ședința publică din data de 24 octombrie 2013 excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, pe care, în urma punerii în discuția părților, a admis-o în ceea ce privește orice alte sume cu excepția dividendelor, pe considerentul că reclamantul a solicitat în nume propriu sumele ridicate de la societatea unde era acționar, caz în care doar societatea comercială are posibilitatea să ceară sumele ridicate de pârât cu titlu de plăți. Instanța a apreciat că dividendele nu pot fi achitate de pârât/persoană fizică, astfel că acestea au fost respinse ca neîntemeiate. Obligarea pârâtului la plata contravalorii actuale a tuturor materialelor și utilajelor proprietatea reclamantului încorporate în J. proprietatea pârâtului, s-a făcut ca urmare a nerespectării de către pârât a obligației prevăzute în înscrisul "Proces-verbal" din 18 februarie 1998, respectiv de obligare a pârâtului să achite cu titlu de folos nerealizat de către reclamant suma de 30.000.000 lei (câte 10.000.000 lei pe fiecare din ultimii 3 ani agricoli), urmare a deținerii abuzive a utilajelor agricole mai sus arătate, proprietatea reclamantului. Referitor la această plată, prima instanță a reținut că reclamantul nu a depus dovada întocmirii inventarului care să prevadă materialele și produsele menționate în procesul-verbal de care se prevalează reclamantul și nu a făcut dovada deținerii abuzive a acestora de către pârât, precum și nici refuzul acestuia din urma de a restitui bunurile menționate în petit. A fost respinsă ca inadmisibilă cererea de la pct. VI având ca obiect instituirea sechestrului asigurator asupra bunurilor mobile și imobile ale pârâtului. Împotriva sentinței tribunalului, reclamantul A. a declarat apel solicitând admiterea apelului și în principal, anularea sentinței, trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, cu îndrumarul de a efectua expertiza contabilă solicitată în vederea "stabilirii valorii dividendelor actualizate cu indicele de inflație încasate de pârâtul intimat de la SC H. SRL și SC I. SRL, iar în subsidiar, modificarea sentinței în sensul admiterii acțiunii în pretenții, astfel cum a fost formulată și precizată, respectiv, obligarea pârâtului la plata sumei totale de 490.576,93 lei noi, ce urmează a fi actualizată potrivit indicelui de devalorizare a monedei naționale, pe perioada mai 2001 și până la data plății efective, apreciind că sentința instanței de fond este netemeinică și nelegală. Apelantul a contestat sentința primei instanțe cu privire la modul cum au fost stabilite sumele pretinse prin cererea de chemare în judecată, sens în care a dezvoltat pe larg fiecare sumă, arătând care este cuantumul real raportat la situația de fapt desfășurată între părțile litigante. Pe lângă acestea, reclamantul a criticat sentința apelată și sub aspectul nesocotirii voinței părților la momentul încheierii celor două înscrisuri numite "minută" și "proces-verbal", în sensul că le-a dat o altă interpretare decât cea vizată de părți, fiind încălcate prevederile art. 969 și 977 C. civ., în vigoarea la data încheierii convenției. O altă critică adusă de apelant sentinței atacate, a vizat obligarea pârâtului la plata dividendelor și a sumelor încasate de aceasta de la SC F. SRL și SC G. SRL, astfel cum s-au solicitat prin punctele III și IV din precizarea de acțiune, întemeiată pe pretenția prevăzută la punctul 4 din minuta încheiată la data de 18 februarie 1998 între părți. În ceea ce privește obligarea pârâtului la suma de 75.754,3 lei, reprezentând contravaloarea tuturor materialelor și utilajelor, încorporate în J., proprietatea pârâtului, apelantul a susținut că această obligație a fost recunoscută de către pârât prin procesul-verbal din data de 18 februarie 1998. În acest sens, apelantul a precizat că, s-a aflat în imposibilitate de a întocmi un inventar la societatea administrată și patronată de pârât, precum și faptul că nu se putea discuta despre o ridicare a bunurilor mobile, având în vedere că, exceptând utilajele arătate la pct. V 1, 2 și 3 din precizarea la acțiune, restul materialelor au fost încorporate în imobilele din J. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 282 C. proc. civ. Prin Decizia nr. 145/C/2016 - A din 12 mai 2016 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis apelul declarat de apelantul reclamant A. în contradictoriu cu intimatul pârât B. împotriva Sentinței nr. 160/LC din 26 noiembrie 2015 pronunțată de Tribunalul Satu Mare pe care a schimbat-o în parte în sensul că: A obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 19.777.400 rol, adică 1977,74 ron compusă din: 11.741.000 rol - punctul I E din precizarea la acțiune, suma de 7 808 400 rol punctul I B din precizarea la acțiune și suma de 228 000 rol punctul I A 2 din precizarea la acțiune cu titlu de pretenții, urmând ca această să fie actualizată conform indicelui de devalorizare a monedei naționale, începând cu perioada mai 2001 și până la data plății efective. S-au menținut restul dispozițiilor sentinței apelate. A obligat intimatul să achite apelantului suma de 340,8 lei, cheltuieli de judecată parțiale în apel, reprezentând taxa judiciară de timbru parțială. În ceea ce privește cererea apelantului reclamant A. de anulare a sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea efectuării unei expertize contabile prin care să se determine valoarea dividendelor actualizate cu indicele de inflație care i se cuvin pârâtului B. de la SC H. SRL și SC I. SRL, instanța de apel a apreciat-o ca neîntemeiată. Sub acest aspect, instanța de apel a constatat că argumentele formulate de reclamant nu se încadrează în niciuna dintre situațiile prevăzute la art. 297 C. proc. civ., reclamantul având la îndemână posibilitatea de a solicita administrarea probelor și în apel. Instanța de apel a avut în vedere concluziile rapoartele de expertiză efectuate în judecata fondului de către experții contabili L. și M., potrivit cărora nu au putut fi executate, deoarece nu au fost puse la dispoziția experților documentele contabile ale celor două societăți. În apel, apelantul a renunțat la proba cu expertiză, întrucât obiectivul vizat prin motivele de apel, nu a putut fi lămurit, pentru lipsa documentelor contabile ale celor două societăți. Referitor la cererea reclamantului de schimbare a sentinței vizând sumele cerute, instanța de apel a apreciat-o ca fiind fondată doar în parte. Astfel, suma de 100.000 lei vechi × indicele de devalorizare din septembrie 1998, acordată cu titlu de împrumut pârâtului, a constituit convenția încheiată la data de 02 noiembrie 1987, prin care reclamantul a acordat pârâtului suma de 100.000 lei vechi cu titlu de împrumut, până în septembrie 1988, fără dobândă. Prin înțelegerea încheiată între părți, concretizată în minuta întocmită la data de 18 februarie 1998, la punctul 1, părțile din litigiu au convenit să se respecte toate contractele de împrumut încheiate între aceștia, dar și acordul lor în privința materialelor predate fără contract, începând cu data de 18 februarie 1998. Potrivit înscrisul sub semnătură privată încheiat între părți la data de 19 februarie 1994 pârâtul a recunoscut datoriile din anii 1988 - 1990, dar și contravaloarea materialelor și produselor menționate pe verso, precum și faptul că nu le-a achitat. Din însemnările făcute pe a doua filă a înscrisul menționat, a reieșit că, reclamantul a acordat cu titlu de împrumut pârâtului mai multe sume de bani, în cuantum total de 224.383 lei vechi, dar și că acestuia din urmă i s-ar fi restituit suma de 133.000 lei, compusă din sumele de 3.000 lei, 100.000 lei și 30.000 lei vechi. Prin convenția de împrumut încheiată la data de 02 noiembrie 1987, respectiv minuta redactată la 19 februarie 1994 au fost reluate toate datoriile pârâtului, reprezentând împrumuturi, acceptate de către acesta, printre care nu este enumerată și suma de 100.000 lei vechi, ceea ce a condus la concluzia că, reclamantul a încasat această sumă. În ceea ce privește sumele de 2.000.000 lei vechi, respectiv 1.500 mărci, care formează obiectul pretențiilor reclamantului la punctele I.A). 3 și 4 din precizarea de acțiune, instanța a confirmat soluția primei instanțe. În ceea ce privește suma cerută de reclamant la punctul I A 2, instanța de apel a constatat că reclamantului i se cuvine numai suma de 91.383 lei vechi, deoarece, deducând din totalul sumelor de bani, în cuantum de 224.383 lei vechi, recunoscute de pârât prin înscrisul sub semnătură privată încheiat între părți la data de 19 februarie 1994, a fost restituită suma de 133.000 lei vechi rezultând diferența de 91.383 lei vechi. S-a statuat că, suma datorată de către pârât este de 228 000 lei vechi (fără multiplicarea cu 100), sumă ce va fi reactualizată începând cu 2001. Referitor la suma de 400.000 lei vechi × indice de devalorizare din august 1994, instanța de apel a stabilit în raport de înscrisurile menționate de reclamant prin cererea de chemare în judecată, că pârâtul trebuie să plătească suma de 7.808.400 lei vechi, ce va fi reactualizată începând cu anul 2001. Suma de 1.500.000 lei vechi care reprezenta în fapt suma de 500 000 lei vechi, actualizată la nivelul lunii august 1994, achitată de reclamant în data de 03 august 1994 muncitorilor angajați la firma pârâtului, în numele acestuia și a cărei restituire s-a cerut prin punctul I.C din precizarea de acțiune, fundamentată pe înțelegerea dintre părți încheiată la data de 18 februarie 1998, instanța de apel a confirmat soluția primei instanțe, în sensul că, beneficiarul acesteia este K. și nu intimatul; chiar dacă părțile s-au înțeles ca reclamantul să plătească muncitorilor intimatului, nu a existat temei pentru a cere acestuia suma cerută atâta timp cât nu i-a fost predată efectiv lui B. Aceeași situație s-a constatat în ceea ce privește cererea de la punctul I.D, prin care s-a cerut suma de 67.500 lei vechi × indicele de devalorizare din octombrie 1990, întrucât beneficiarul sumei era tatăl pârâtului și prin urmare, această obligație nu-i incumbă intimatului. S-au considerat întemeiate pretențiile apelantului formulate la punctul I.E din precizarea de acțiune, în cuantum de 11.741.000 lei, reprezentând contravaloarea a 7 saci de var = 453.250 lei; 18 buc. tablă zincată de 2× l = 5.364.000 lei; 1 bidon vopsea albă de 30 kg = 1.697.850 lei; 35 kg aracet = 905.905 lei; 225 kg bitum = 1699.425 lei; 12 kg palux = 696.000 lei; 7 buc. platbandă = 337.000 lei; 1 kg cafea = 160.000 lei, țeavă zincată 6 ml ¾ = 260.000 lei; o butelie de încărcat gaz = 170.000 lei. În privința acestora, pârâtul și-a asumat obligația plății lor reactualizate, conform pct. 1 al minutei. Din conținutul înscrisului încheiat de părți la data de 19 februarie 2014, a rezultat că materialele menționate sunt trecute pe verso-ul actului, iar pârâtul a precizat că este de acord cu plata contravalorii lor, recunoscând și faptul că nu le-a achitat până la data încheierii convenției din 19 februarie 1994. Așa fiind, instanța de apel a concluzionat că suma de 11.741.000 lei, va fi reactualizată începând cu anul 2001, cum just a stabilit prima instanță. Au fost înlăturate ca neîntemeiate susținerile apelantului potrivit cărora sentința este nelegală în privința modului de soluționare a petitelor III. A, B și C și IV.A din acțiunea precizată. Sub acest din urmă aspect, instanța de apel a analizat pe larg susținerile apelantului confirmând soluția primei instanțe. În concluzie, instanța de apel a considerat că tribunalul nu a încălcat prevederile art. 969 C. civ. și că în speță s-au respectat prevederile art. 977 C. civ. referitoare la modul de interpretare a contractelor. Împotriva deciziei pronunțate în apel, reclamantul a declarat recurs întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. Recurentul reproșează instanței de apel că și-a însușit în parte concluziile primei instanțe, ceea ce a creat o poziție contradictorie cu dispozițiile legale, practica judiciară și doctrina, care reglementează contractele legal încheiate între două părți, respectiv: interpretarea instanțelor anterioare, cu privire la o parte din clauzele contractului, generarea unor raporturi juridice deduse judecății contrar voinței părților. Astfel, intimatul și-a asumat prin "contract" anumite obligații precizate la punctele A)3; I A)4; I C; III; IV și V, însă instanțele au decis să cenzureze aceste obligații asumate care ar viza raporturi juridice dintre entități părți care nu sunt nici semnatare ale convenției și nici părți în proces. În opinia recurentului, raportat la principiul libertății contractuale, această interpretare este nelegală și îi cauzează un grav prejudiciu. Așa fiind, pârâtul prin semnarea contractului - sub forma unui proces-verbal și a unei minute - a recunoscut și a fost de acord cu achitarea unor creanțe acumulate prin plăți succesive, care nu numai că i-au profitat în mod direct intimatului, dar au fost făcute pentru el, la solicitarea lui. Din punct de vedere contractual - iar validitatea contractului nu mai poate fi pusă la îndoială - intimatul și-a asumat plata sumelor de bani evidențiate în precizarea de acțiune, și nu obligarea unor terțe persoane, cum în mod nelegal a statuat instanța anterioară. A doua critică vizează nelegalitatea deciziei atacate "raportat la o fractură în logica juridică a motivării", ceea ce lipsește practic de motivare hotărârea chiar sub aspectele în care a fost admisă hotărârea sa. Hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. În mod necesar, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele pro și contra care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile și apărările părților, iar, pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecații, în caz contrar aceasta este lipsită de suport probator și legal și pronunțată cu nerespectarea prevederilor C. proc. civ. Recurentul în argumentarea celei de-a doua critici, arată că, deși i s-a admis acțiunea cu privire la cele trei sume, totuși instanța de apel fără nicio motivare și niciun argument juridic nu a aplicat indicele de devalorizare de la data creanței, ci de la data precizării de acțiune. De asemenea fără nicio motivare și fără niciun argument juridic nu a aplicat indicele de inflație la sumele cuprinse în înscrisurile doveditoare lipsind practic de obiect întreaga acțiune. În opinia recurentului, nelegalitatea este evidentă și din modul în care instanțele au admis cererea pentru un total de 1.977,74 lei, în condițiile în care taxa de timbru a fost stabilită în cuantum de 4.255,38 lei doar în apel, deci calculul a fost făcut nelegal. Prin urmare - dacă instanța s-ar fi aplecat cu mai multă atenție asupra actelor din dosar - ar fi observat că și în condițiile admiterii în parte a acțiunii, cuantumul pretențiilor acordate, prin raportare la perioada mai 2001 trebuia să fie de 247.549.985 lei vechi (24.754,98 lei noi) compusă din ; 11.741.000 lei (pct. I E din precizare) + 7.808.400 lei (pct. I B din precizare) + 228.000585 lei (pct. A 2 din precizare) și nu de 12.232.383 lei vechi (1223,2 lei noi) cât s-a reținut în mod eronat de către instanță. Un al treilea motiv de nelegalitate îl reprezintă stingerea de către instanța de judecată a unei obligații acceptate de părți fără să existe dovada efectivă a plății printr-o interpretare personală și nemotivată a actelor deduse judecății. Astfel, cu privire la împrumutul de 100.000 lei acordat intimatului B., instanța de apel a apreciat că, deși convenția de împrumut este într-adevăr din 1998, prin actul din 1994, s-a consfințit returnarea acelei sume la rubrica "ce mi-ai dat tu înapoi" deci cu 4 ani mai devreme. Această modalitate de respingere a unui capăt de cerere trebuia cenzurată de instanța de control judiciar. Fiind un mijloc de executare a obligațiilor și totodată o cauză de încetare a raportului obligațional dependentă de manifestarea de voință a părților raportului obligațional, plata este, în același timp, un fapt juridic și un act juridic. De aceea, dovada plății se va face după regulile dreptului comun. Legat de proba plății, este natural ca debitorul, făcând plata, să aibă dreptul să obțină de la creditor "o chitanță liberatorie" sau, dacă este cazul, chiar remiterea înscrisului original al creanței Or, în niciun caz chitanța liberatorie cuprinsă la rubrica "ce mi-ai dat tu înapoi" nu ar fi putut să stingă un împrumut care nu fusese încă acordat. Un ultim motiv de recurs îl constituie neacordarea cheltuielilor de judecată conform dispozițiilor legale, sens în care recurentul susține că nu i-a fost acordată nicio sumă cu acest titlu. Astfel, la fond i-au fost acordate cheltuieli de 102,35 lei, iar în apel cheltuieli sumă de 340 lei, asta în condițiile în care cheltuielile de judecată suportate de recurent sunt după cum urmează: 1. Onorarii de avocat în cuantum de: 1.500 lei; 2. Taxe de timbru în cuantum de: 12.765 lei Recurentul mai menționează că, deși în apel i-a fost acordată taxa de timbru fracționat, a fost dat deja în debit pentru întreaga taxă de timbru. Recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor expune în continuare: Circumscris motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., prima critică formulată de recurent este nefondată, întrucât nu arată în ce constă nelegalitatea interpretării clauzelor contractuale din perspectiva dispozițiilor art. 969 coroborat cu art. 977 C. civ. Prin modul în care înțelege recurentul să formuleze critica sub aspectul evocat, nu face decât să-și exprime formal nemulțumirea cu privire la cenzurarea obligațiilor pârâtului, în sensul că nu i s-a acordat ceea ce a cerut prin precizările la cererea de chemare în judecată; în fapt recurentul contestă cele statuate de instanța de apel privind împrejurarea că evocatele sume trebuiau acordate în sarcina pârâtului în temeiul convenției încheiate de părțile litigante. Or, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., impune dezvoltarea argumentelor care să susțină ipoteza existenței unui act juridic în înțelesul material al acestuia, ale cărui clauze clare, neîndoielnice să fi fost denaturate printr-o interpretare juridică greșită, ceea ce nu este cazul de față, câtă vreme recurentul se rezumă doar să-și exprime nemulțumirea cu privire la pretinsele sume precizate și indicate în cererea de recurs. Așa fiind, instanța de apel a dat o interpretare corectă clauzelor contractuale înserate în minută și convenția părților, ținând cont de dispozițiile art. 969 C. civ. De altfel, recurentul este nemulțumit că anumite sume le-a atribuit în sarcina societăților comerciale menționate și nu în sarcina pârâtului, însă, contrar susținerilor recurentului, instanța de apel a stabilit, în mod corect, că sumele respective nu pot fi imputate pârâtului, dat fiind că unele vizau strict activitatea societăților comerciale iar altele - așa cum rezultă din considerentele deciziei atacate din conținutul cărora rezultă examinarea punctuală a tuturor sumelor cerute de reclamant - aparțineau altor persoane fizice. Prin cea de-a doua critică, recurentul susține că hotărârea nu este motivată, în condițiile în care i s-a admis acțiunea cu privire la cele trei sume, fără vreo motivare sau argument juridic când instanța de apel a stabilit că, nu se aplică indicele de devalorizare de la data creanței, ci de la data precizării de acțiune, critică ce poate fi încadrată în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Nici această critică nu este fondată, întrucât hotărârea recurată este argumentată în fapt și în drept, neexistând nicio contradictorialitate în motivarea soluției, dezlegarea dată de instanța de apel problemelor de drept deduse judecății fiind susținută de considerentele și dispozitivul deciziei. Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere " când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii". Jurisprudența a asimilat nemotivării și contradicția dintre considerente și dispozitiv, când nu există nici o legătură între soluția pronunțată și motivele contradictorii. În cazul când dispozitivul hotărârii nu este concluzia logică a considerentelor de fapt și de drept avute în vedere de instanța de judecată, ci tocmai contrariul lor, hotărârea este nemotivată și lipsită de suportul juridic pe care se menține dispozitivul ei. Pe de altă parte, hotărârea cuprinde motive străine de natură pricinii când a fost pronunțată cu ignorarea obiectului și a cauzei raportului juridic dedus judecății, astfel că judecătorul chemat a statua asupra unui caz determinat, nu poate fi obligat a se pronunța asupra unor fapte ori argumente străine pricinii care, dacă ar fi examinate, n-ar fi hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii. Se impune a se preciza că aspectele invocate de recurent din considerentele deciziei, ca dovezi ale existenței motivelor contradictorii nu îndeplinesc această condiție, întrucât argumentele expuse de către judecătorii apelului sunt coerente și pertinente, toate motivele de apel formulate fiind corect examinate, fiecare beneficiind de o argumentare în fapt și în drept corespunzătoare cerințelor prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Mai mult decât atât, recurentul aduce în discuție cuantumul sumelor pretinse, ceea ce face ca această critică să fie de netemeinicie și nu de nelegalitate, întrucât conduce la o reapreciere a sumelor stabilite în sarcina pârâtului. Faptul că, instanța de apel a confirmat soluția primei instanțe cu privire la sumele evocate, contrar susținerilor recurentului, nu poate atrage modificarea deciziei recurate, având în vedere că apelul a fost judecat în limitele și rigorile legii, iar hotărârea recurată a fost motivată în fapt și în drept, conform exigențelor impuse de art. 261 pct. 5 C. proc. civ. De altfel, după cum se poate observa, instanța de apel a analizat înscrisurile - convenția și minuta - în conformitate cu dispozițiile art. 969 C. civ., pe care recurentul le contestă în mod formal, și nu din perspectiva motivelor de nelegalitate impuse în calea de atac exercitată. Aceasta întrucât din examinarea susținerilor recurentului rezultă că acesta expune un calcul cu privire la cuantumul sumelor contestate și nu formulează critici de nelegalitate din perspectiva controlului judiciar impus, în limitele motivelor de casare prevăzute expres și limitativ ale pct. 1 - 9 ale art. 304 C. proc. civ. Argumentele hotărârii Curții de Apel, astfel cum au fost expuse în apel, sunt analizate conform controlului judiciar impus în apel în lumina dispozițiilor legale incidente în cauză, cu interpretarea clauzelor contractuale conform voinței părților. Referitor la cea de-a treia critică formulată de recurent, așa cum se poate observa, vizează stingerea de către instanța de judecată a unei obligații acceptate de părți fără a exista dovada efectivă a plății printr-o interpretare personală și nemotivată a actelor deduse judecății. După modul în care este dezvoltată această critică, poate fi circumscrisă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., pe care Înalta Curte îl constată nefondat. În ce privește această critică, recurentul este nemulțumit de soluția din apel sub aspectul că suma de 100.000 lei a fost socotită achitată. În cauză, situația de fapt riguros stabilită de instanța de apel, constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuție în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, iar critica recurentului nu relevă nicio interpretare eronată sau omisiunea observării că nu s-a făcut dovada plății și nici o încălcare a dispozițiilor legale referitoare la stingerea plății referitoare la suma de 100.000 lei. Susținerile recurentului privind această sumă, nu sunt în conformitate cu realitatea, astfel cum se poate constata din examinarea considerentelor deciziei atacate, care a fost analizată în raport cu consfințeala părților în raport de dispozițiile art. 969 coroborat cu art. 977 C. civ. Că este așa, rezultă din convenția încheiată la data de 02 noiembrie 1987, prin care reclamantul a acordat pârâtului suma de 100.000 lei vechi cu titlu de împrumut, până în septembrie 1988, fără dobândă, iar prin înscrisul sub semnătură privată încheiat de părțile din litigiu la data de 19 februarie 1994, pârâtul a recunoscut datoriile din anii 1988 - 1990, dar și contravaloarea materialelor și produselor menționate pe verso, precum și faptul că nu le-a achitat. De asemenea, prin înțelegerea încheiată între părți, concretizată în minuta întocmită la data de 18 februarie 1998, la punctul 1, părțile din litigiu au convenit să respecte toate contractele de împrumut încheiate între aceștia, dar și acordul lor în privința materialelor predate fără contract, începând cu data de 18 februarie 1998; conform acestui înscris s-a stabilit că din suma totală de 224.383 lei vechi s-a restituit reclamantului suma de 133.000 lei, compusă din sumele de 3.000 lei, 100.000 lei și 30.000 lei vechi. Având în vedere încheierea înscrisului - minuta din 19 februarie 1994 - ulterior convenției de împrumut din data de 02 noiembrie 1987, potrivit căruia au fost reluate toate datoriile pârâtului, reprezentând împrumuturi acceptate de către acesta, în mod corect instanța de apel a statuat că, suma de 100.000 lei vechi a fost încasată de reclamant, situație în raport cu care - aceasta nu se mai regăsea printre sumele datorate cu titlu de împrumut - acesta nu mai putea fi pretindea această sumă. Astfel, toate susținerile recurentului cu privire la nedovedirea plății și modul în care a soluționat instanța de apel sunt neîntemeiate. În plus, argumentele aduse de recurent în dezvoltarea menționatei critici, nu își găsesc suportul legal în prezenta speță, în condițiile în care instanța de apel a interpretat și stabilit corect nedatorarea pretinsei sume din perspectiva dispozițiile art. 969 și art. 977 C. civ. În ce privește ultima critica a recurentului referitoare la pretinsa neacordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte o încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Nici această critică nu este fondată. Cheltuielile de judecată se acordă la cererea părții care are câștig de cauză, care este obligată să depune înscrisuri doveditoare, din conținutul cărora să rezulte cuantumul cheltuielilor de judecată. De asemenea, trebuie menționat faptul că, temeiul acordării cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală. În plus, dacă pretențiile au fost admise numai în parte, cum este cazul în speță, instanța va acorda celui care a câștigat procesul, numai cheltuielile de judecată corespunzătoare pretențiilor admise. În apel, instanța de judecată în conformitate cu dispozițiile art. 274 C. proc. civ., a acordat suma de 340, 80 lei cheltuieli de judecată parțiale, reprezentând taxa judiciară de timbru parțială justificată prin chitanța depusă la dosar. De observat că, recurentul nu motivează această din urmă critică, din perspectiva nelegalității deciziei atacate în concordanță cu art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., acesta invocând numai neacordarea lor. În afara celor arătate, recurentul nu a indicat cuantumul pretinselor cheltuieli de judecată justificate cu înscrisurile doveditoare puse la dosarul cauzei. Este evident că, recurentul menționează formal cheltuielile de judecată - sumele pretinse în fond și în apel -, fără să motiveze în ce constă nelegalitatea deciziei atacate și să precizeze de unde a rezultat cuantumul cerut în cererea de recurs. Pe lângă cele arătate anterior, Înalta Curte observă că, recurentul arată că a fost dat în debit pentru întreaga sumă reprezentând taxă judiciară de timbru, deși taxa judiciară de timbru datorată în apel, i-a fost acordată fracționat. Sub acest din urmă aspect, recurentul nu face decât să își exprime, de asemenea nemulțumirea, fără să arate în ce constă nelegalitatea deciziei atacate. Referitor la suma indicată în cererea de recurs, reprezentând onorariu de avocat, se poate constata că recurentul nu a dezvoltat această critică din perspectiva încălcării art. 274 C. proc. civ. și nici nu a indicat/menționat actele justificative care să ateste cuantumul precizat cu titlu de onorariu de avocat. Față de considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că, instanța de apel a analizat și a răspuns tuturor criticilor formulate, în cauză neexistând motive de nelegalitate, astfel încât, decizia atacată este la adăpost de orice critică, urmând ca, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 145/C/2016 - A din 12 mai 2016, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.