ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2016/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2016/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând asupra recursului, din

examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. 25268/3/2009 la data de 12

iunie 2009, reclamanta SC I.R. SRL a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice, A.N.A.F. solicitând instanței să pronunțe o hotărâre, în urma probelor

care se vor administra, prin care să fie obligat pârâtul la plata sumei de

993.506,241 RON cu titlu de despăgubiri.

În motivarea acțiunii, reclamanta a precizat

că prin procesul-verbal de control, s-au reținut în sarcina sa o serie de obligații

suplimentare de plată a TVA, respectiv majorări și penalități de întârziere.

Reclamanta a mai arătat că a formulat contestație

împotriva procesului-verbal menționat mai sus, contestație care a fost respinsă

ca neîntemeiată, motiv pentru care a promovat acțiune la instanța de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1228/2004 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a fost admisă în

parte acțiunea și s-a constatat prescris dreptul pârâtului de a stabili TVA aferentă

lunii ianuarie 1998.

Recursul promovat împotriva acestei sentințe

a fost admis prin decizia civilă nr. 2265/2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție. A fost modificată în tot sentința recurată, a fost anulat procesul-verbal

de control, a fost anulată decizia emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor

din cadrul Ministerului Finanțelor Publice și a fost exonerată reclamanta de la

plata TVA suplimentară, a majorărilor și penalităților de întârziere. Constatând

că pârâtul se află în culpă procesuală, tribunalul l-a obligat la plata sumei de

7.503,4 RON cu titlu cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

Reclamanta a precizat că în cele două dosare

anterior menționate a efectuat cheltuieli în cuantum total de 993.506,241 RON din

care 119.622,241 RON reprezintă contravaloarea serviciilor de consultanță fiscală,

4.500 RON reprezintă onorariu de expert, iar suma de 869.384 RON reprezintă onorariu

de avocat, cheltuieli care trebuie suportate de pârâtă.

Prin sentința civilă nr. 655 din 4 mai

2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost admisă în

parte acțiunea și a fost obligat pârâtul la plata sumei de 127.733,5 RON cu titlu

de cheltuieli de judecată efectuate de reclamantă în Dosarele nr. 2145/2003 al Curții

de Apel București și nr. 25436/1/2004 al Înaltei Curți de Casație și Justiție din

care 21.233 RON reprezintă contravaloare consultanță fiscală, 4.500 RON reprezintă

onorariu expert, iar suma de 102.000 RON reprezintă onorariu de avocat redus conform

art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Constatând că pârâtul se află în culpă

procesuală, tribunalul l-a obligat la plata sumei de 7.503,4 RON cu titlu cheltuieli

de judecată reprezentând onorariu de avocat.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut

că prin procesul-verbal de control s-a constatat că reclamanta SC I.R. SRL are de

achitat suma de 13.245.952.908 ROL reprezentând TVA suplimentară și majorări.

Prin decizia Direcției Generale de Soluționare

a Contestațiilor din cadrul Ministerului Finanțelor Publice, s-a respins ca neîntemeiată

contestația formulată de reclamantă împotriva procesului-verbal mai sus menționat.

Prin sentința civilă nr. 1228/2004 a Curții

de Apel București s-a admis în parte acțiunea reclamantei SC I.R. SRL și s-a constatat

ca prescris dreptul Ministerului Finanțelor de a stabili TVA aferentă lunii ianuarie

2008.

Prin decizia nr. 2265/2006 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, s-a respins recursul declarat de pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice, A.N.A.F., s-a admis recursul declarat de reclamanta SC I.R.

SRL, s-a modificat în tot sentința menționată mai sus, s-a anulat procesul-verbal

și decizia Direcției Generale de Soluționare a Contestațiilor și a fost exonerată

reclamanta de la plata sumelor de 8.542.333.084 ROL, reprezentând TVA suplimentară,

de plata sumei de 8.703.619.824 ROL reprezentând majorări de întârziere aferente

și de plata sumei de 141.734.166 ROL reprezentând penalități de întârziere aferente.

Tribunalul a constatat că pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice, A.N.A.F. a căzut în pretenții, astfel că trebuie să suporte

cheltuielile de judecată efectuate de reclamantă în dosarele menționate.

În speță, reclamanta a solicitat obligarea

pârâtului la plata sumei de 119.506,241 ROL reprezentând contravaloarea serviciilor

de consultanță fiscală, tribunalul apreciind că acestea sunt întemeiate în parte.

S-a apreciat că, dintre cele 3 tipuri de

prestații efectuate de D.&T. Consultanță SRL, pârâtul poate fi obligat numai

la plata contravalorii serviciilor fiscale menționate la pct. 1.

Astfel, pârâtul nu putea fi obligat la

plata cheltuielilor efectuate cu redactarea cererii de chemare în judecată și reprezentarea

reclamantei în proces, întrucât aceste activități nu pot fi realizate decât prin

intermediul unui avocat având în vedere și dispozițiile Legii nr. 51/1995 pentru

organizarea și exercitarea profesiei de avocat.

De asemenea, tribunalul a constatat că

potrivit art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 71/2001, privind organizarea și exercitarea

activității de consultanță fiscală D.&T. Consultanță SRL putea acorda asistență

fiscală numai în cauzele aflate pe rolul unei autorități jurisdicționale, nu și

în fața instanțelor de judecată.

Tot în baza acestor dispoziții legale,

D.&T. Consultanță SRL putea acorda asistență și reprezentare în fața organelor

fiscale nu și a instanțelor judecătorești.

Tribunalul nu a reținut susținerile pârâtului

în sensul că activitatea de consultanță fiscală a fost suspendată prin O.G. nr.

94/2004 privind reglementarea unor măsuri financiare.

Este adevărat că prin art. XXXVII din O.G.

nr. 94/2004 s-a suspendat aplicarea O.G. nr. 71/2001 privind organizarea și exercitarea

activității de consultanță fiscală până la data de 31 decembrie 2006, însă tribunalul

a avut în vedere că această suspendare a avut loc începând cu luna august 2004,

data intrării în vigoare a actului normativ menționat mai sus, or contractul s-a

încheiat între reclamantă și D.&T. Consultanță SRL în anul 2003, iar serviciile

au fost prestate până la data intrării în vigoare a O.G. nr. 94/2004.

Au fost înlăturate susținerile pârâtului

în sensul că nu au fost dovedite serviciile realizate de D.&T. Consultanță SRL,

întrucât la dosar au fost depuse contractul de consultanță fiscală, precum și facturile

emise de reclamantă și ordinele de plată.

În privința onorariului de expert în cuantum

de 4.500 RON, tribunalul a constatat că expertiza a fost dispusă de instanța de

judecată, a fost avansat de reclamantă, motiv pentru care va trebui să fie suportat

de pârât care a pierdut procesul.

În privința cheltuielilor de judecată reprezentând

onorariu de avocat, tribunalul a făcut aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

S-a reținut că prin contractul de asistență

juridică, C.A.A. M.&S. s-a obligat să asigure asistență juridică reclamantei

în Dosarul nr. 7653/2004 al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În contract, s-a menționat onorariul avocatului

ca fiind de 2.000 RON, prevăzându-se și un onorariu de succes.

La acest contract au fost încheiate două

acte adiționale prin care s-a stabilit cuantumul onorariului de succes, respectiv

50% din sumele recuperate de la pârât.

Astfel, reclamanta a plătit C.A.A. M.&S.

suma de 869.384 RON.

Tribunalul a constatat că suma plătită

de reclamantă cu titlu de onorariu de avocat, este nepotrivit de mare cu munca desfășurată

de apărător în cadrul Dosarului nr. 7653/2004 al Înaltei Curți de Casație și Justiție

și a redus onorariul avocatului reclamantei de la suma de 869.384 RON la suma de

102.000 RON, din care 2.000 RON reprezintă onorariu fix și 100.000 RON onorariu

de succes.

Împotriva sentinței civile nr. 655 din

4 mai 2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice, A.N.A.F. a formulat apel, criticând sentința apelată pentru greșita acordare

a sumelor menționate, în condițiile în care instanța de fond nu a avut în vedere

apărările instituției apelante referitoare la cheltuielile cu serviciile de consultanță

fiscală și cele referitoare la onorariul avocațial de succes.

Prin decizia civilă nr. 69 A din 27

ianuarie 2011, Curtea de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a respins apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice, A.N.A.F. și a fost respinsă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată,

ca nefondată.

Nemulțumit de soluția pronunțată, pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice, A.N.A.F. a declarat recurs, care, prin decizia civilă

nr. 1456 din 2 martie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

I civilă, a fost admis. A fost casată decizia recurată și a fost trimisă cauza spre

rejudecare la aceeași curte de apel, apreciindu-se fondată critica cu privire stabilirea

de către instanțe a onorariului de succes la suma de 100.000 RON, prin aplicarea

dispozițiilor art. 274 alin. (3) din C. proc. civ.

În motivarea hotărârii, s-a reținut, în

esență, că, în speță, prin acțiunea introductivă de instanță, reclamanta a solicitat

obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată suportate de societatea reclamantă,

în legătură cu procesul civil ce a avut ca obiect anularea procesului-verbal de

control din 16 aprilie 2003 și a deciziei nr. 171 din 6 iunie 2003 emise de pârâtă,

din care 869.384 RON, reprezintă onorariu de avocat.

S-a constatat că tribunalul a admis în

parte acțiunea și a obligat pârâtul la plata sumei de 102.000 RON cu titlu de cheltuieli

de judecată, reprezentând onorariu de avocat, din care 2.000 RON pentru reprezentare

în instanță și 100.000 RON, onorariu de succes, redus conform art. 274 alin.

(3) C. proc. civ., soluție menținută de curtea de apel.

Procedând la reducerea onorariului de succes

achitat de reclamantă, s-a apreciat că instanțele de fond nu au arătat ce au avut

în vedere și dacă s-au raportat la criteriile prevăzute de dispozițiile art. 274

alin. (3) C. proc. civ., respectiv munca depusă de avocat, determinat de elemente

precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului.

Înalta Curte a precizat că nu poate face

ea însăși o apreciere a proporționalității onorariului cu valoarea litigiului și

nici a complexității cauzei, deoarece recursul este o cale de atac care poate fi

exercitată numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie.

Ca atare, s-a reținut că se impune casarea

deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, pentru ca instanța

să facă o apreciere a proporționalității onorariului de avocat cu volumul de muncă

presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de elemente precum complexitatea,

dificultatea sau noutatea litigiului și ținând seama de principiul non reformatio

in pejus, în sensul că reducerea onorariul de avocat rămâne câștigată cauzei, urmând

ca instanța să aprecieze proporția acestei reduceri.

Pentru a efectua aceste constatări, s-a

apreciat a fi necesar ca instanța să solicite dosarele pentru care se pretind cheltuielile

de judecată, respectiv Dosarul nr. 2145/2003 al Curții de Apel București și Dosarul

nr. 25436/1/2004 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ

și fiscal, întrucât numai în acest fel se poate aprecia munca îndeplinită de avocat

și în raport de aceasta, se poate stabili dacă onorariul stabilit este corespunzător

acestei activități.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții

de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie

sub nr. 25268/3/2009*.

Verificând sentința apelată, în limitele

cererii de apel, conform prevederilor art. 295 C. proc. civ., dar și în limitele

de casare impuse prin decizia instanței supreme, curtea a apreciat că limitele prezentei

rejudecări sunt circumscrise de ultimele două motive de apel formulate, respectiv

cel legat de aprecierea proporției cu care va fi redus onorariul de succes, în temeiul

art. 274 pct. 3 C. proc. civ. și cel legat de greșita obligare a apelantului la

plata cheltuielilor de judecată efectuate în prezentul litigiu (în faza procesuală

a fondului).

S-a constatat că pe parcursul cauzei de

contencios administrativ, reclamanta a fost asistată de mai multe case de avocatură,

însă onorariul de succes a fost stabilit exclusiv în raport cu CAA M.&S., în

temeiul contractului de asistență juridică din 5 noiembrie 2005 și al actelor adiționale

la acesta, din 22 decembrie 2005 și 2 august 2006.

Cuantumul acestui onorariu a fost stabilit

în procent de 50% din valoarea pretențiilor deduse judecății în cauza administrativă

care avea ca obiect anularea unor acte administrative fiscale emise de apelantul

Ministerul Finanțelor Publice, A.N.A.F., de impunere a obligației de plată a TVA

în sumă de 854.233,3084 RON și a penalităților și majorărilor de întârziere în sumă

de 884.535,399 RON, deci un total 1.738.768,71 RON, ceea ce semnifică faptul că

onorariul de succes a fost stabilit de părți, la cuantumul de 869.384,355 RON.

Raportat la data încheierii contractului

de asistență juridică privind onorariul de succes, s-a reținut că asistenta juridică

contractată a fost avută în vedere exclusiv pentru faza judecății recursului de

la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Evaluând munca realizată de cabinetul de

avocatură în faza evidențiată a recursului, curtea a constatat că C.A.A. M.&S.

nu a fost singurul cabinet avocațial care a asigurat în recurs, asistența juridică

a intimatei prezente. Astfel, potrivit delegației de la dosarul de recurs administrativ

al Înaltei Curți de Casație și Justiție, C.I.A. P.D. a asigurat de asemenea, asistența

juridică a aceluiași client, acest din urmă cabinet prezentându-se singur la cvasitotalitatea

termenelor de judecată acordate în cauză.

În privința C.A.A. M.&S., s-a constatat

că au fost efectuate exclusiv următoarele activități: redactare motive de recurs

(circa 3 pagini) depuse împreună cu legislație aferentă (administrativ recurs);

redactare întâmpinare la recursul advers (administrativ recurs); prezența la doar

un termen de judecată (administrativ recurs) din cele șase acordate de instanța

supremă, termen când cauza s-a amânat pentru a se lua cunoștință de întâmpinare;

redactare concluzii scrise succinte (administrativ recurs) și depunerea mai multor

înscrisuri redepuse ulterior la dosar pentru comunicare părții adverse.

Analizând calitativ această activitate,

instanța de control judiciar, lecturând decizia instanței de recurs de contencios

administrativ, a constatat că înscrisurile evocate, administrate în cauză prin intermediul

acestei case de avocatură C.A.A. M.&S. și datate mult anterior (în ani) actelor

fiscale contestate, nu au folosit în nici un fel dezlegării pricinii, nici unul

dintre acestea nefiind indicat măcar tangențial, în algoritmul juridic al

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

S-a reținut că hotărârea instanței supreme

s-a grefat pe situația de fapt conturată de probele administrate în primă instanță,

Înalta Curte indicând în acest sens, în mod expres, expertiza efectuată la fond

și aspect important, modificând sentința exclusiv în temeiul aprecierii greșitei

aplicări a legii de către instanța de fond.

De asemenea, depunerea de acte normative

la dosarul cauzei, nu poate avea semnificația unei munci susținute din partea acestei

case de avocatură, întrucât folosindu-le în soluționarea cauzei, este evident că

judecătorii fondului (și deci, cu atât mai mult, instanța supremă) cunoșteau aceste

acte normative independent de depunerea lor la dosar. Această concluzie este accentuată,

de regula de drept iura novit curia (judecătorul cunoaște legea), obligație independentă

de depunerea la dosar, de către părți, a textelor de lege.

Sub același aspect, se constată că potrivit

considerentelor deciziei administrative pronunțate în recurs, multiplele acte normative

internaționale depuse o dată cu cererea de recurs, nu au servit deloc soluționării

cauzei, ele nefiind ilustrate ca fiind incidente raționamentului juridic al speței.

S-a reținut că, raportând motivele de recurs

formulate de această casă de avocatură, la considerentele instanței de recurs, doar

ultimele două (ultimul chiar parțial) au fost apreciate întemeiate, primele două

(și parțial, ultimul) motive de recurs nefiind nici măcar analizate de instanța

de recurs, ceea ce denotă aprecierea implicită a instanței de recurs, a caracterului

lor neîntemeiat, întrucât dacă ar fi fost constatate fondate, ele ar fi determinat

o casare a hotărârii de fond cu trimiterea spre rejudecare cel puțin pentru motivul

necercetării fondului (ca urmare a lipsei motivării).

Având în vedere și împrejurarea că această

casă de avocatură nu a fost prezentă decât la un singur termen de judecată din cele

șase acordate, termen când, astfel cum s-a expus deja, nu au avut loc nici un fel

de dezbateri, cauza amănându-se pentru studiul întâmpinării, în vreme ce la restul

ședințelor de judecată, recurenta a fost asistată de către celălalt cabinet de avocatură

angajat, C.I.A. P.D., Curtea apreciază raportat la toate aceste elemente individualizate

că munca avocaților C.A.A. M.&S. în această cauză, a fost una minimală.

Referitor la criteriile legate de complexitatea,

dificultatea sau noutatea litigiului, Curtea a constatat că obiectul cauzei l-a

reprezentat anularea unor acte administrative fiscale de stabilire a TVA-ului și

a debitelor accesorii (penalități, majorări de întârziere), obiect întâlnit în mod

deosebit de frecvent în cadrul litigiilor de contencios fiscal.

De asemenea, s-a apreciat că problema de

drept a speței nu a prezentat nici caracter de noutate și nici de complexitate sau

mare dificultate. Astfel, instanțele de contencios administrativ au avut a dezlega

prin prisma prevederilor art. 266 din Regulamentul de aplicare a C. vam. (H.G.

nr. 1114/2001), problema dacă intermedierea efectelor personale în străinătate constituie

o operațiune independentă de transportul persoanei fizice la aceeași destinație,

aspect cu incidență în privința exonerării de la obligațiile fiscale.

Observând argumentele instanței de recurs

care nu și-a însușit punctul de vedere sub acest aspect, al primei instanțe de judecată,

Curtea de Apel a apreciat că problema de drept nu era dificilă, ea fiind rezolvată

în temeiul exclusiv al analizei normei juridice interne evocate și al elementul

de fapt al legăturii directe între călătoria persoanei și transportul bagajelor,

efectelor sale personale.

S-a reținut că instanța de recurs nu a

realizat nici un fel de considerații legate de survenirea în cauză, a unor elemente

de noutate față de jurisprudența internă, neefectuând trimiteri nici la elemente

de drept comparat sau de drept comunitar care să îi fi circumscris raționamentul

juridic.

Instanță de apel nu a constatat o situație

contrară, atât timp cât transportul efectelor personale ale celor ce călătoresc

(în interior sau în afara țării) nu reprezenta la acel moment, un fenomen social

nou în realitatea românească, care să fi determinat caracterul nou al unei astfel

de cauze și pe cale de consecință, o complexitate pentru început, atât în pregătirea

apărării din partea avocaților, cât și în soluționarea pricinii de către instanța

de judecată.

În temeiul tuturor acestor considerente

expuse, curtea a reținut că munca concretă a avocaților C.A.A. M.&S. în cauza

administrativă apreciată ca fiind un litigiu comun, a fost una obișnuită, chiar

minimală.

Cât privește criteriul valorii pricinii,

instanța de apel a apreciat că onorariul respectiv este mult exagerat, întrucât

valoarea obiectului pricinii de la acel moment (circa 471.211 euro, la cursul oficial

valutar din 7 noiembrie 2005 de 1 euro/3,69 RON) nu poate fi apreciată ca putând

determina în mod rezonabil, statuarea unui onorariu de circa 235.605 euro, în condițiile

în care nici măcar în prezent, când valoarea unui euro este mult mai mare (cu consecința

creșterii valorii litigiilor), nu se stabilesc în mod cotidian, onorarii într-un

cuantum similar în practica avocațială pentru litigii de asemenea sume.

Nu în ultimul rând, curtea a reținut că

interesul intimatei reclamante în operațiunea de stabilire a cuantumului onorariului

reprezintă un element relevant în cadrul raportului juridic contractual stabilit

între avocat și client, el neconstituind însă, un criteriu legal din perspectiva

dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Prin prisma tuturor acestor considerente

și reținând totodată și faptul că pentru activitatea de asistență juridică desfășurată,

C.A.A. M.&S. a primit și un onorariu fix de 2.000 RON, Curtea de Apel a considerat,

în conformitate cu statuarea instanței de casare, că onorariul de succes stabilit

la suma de 869.384 RON trebuie să fie redus (ca și cheltuială de judecată) într-o

proporție corespunzătoare, soluția primei instanțe de judecată ce a procedat la

reducerea doar de circa 8 ori, fiind eronată, impunându-se în temeiul considerentelor

expuse, reducerea acestuia până la cuantumul apreciat rezonabil în raport de criteriile

evocate anterior, de 2.500 RON (două mii cinci sute RON).

Din această perspectivă, s-a reținut că

se impune reformarea sentinței în sensul diminuării sumei totale la care a fost

obligat pârâtul cu titlu de cheltuieli de judecată în dosarele de contencios administrativ,

la cuantumul de 30.233 RON (compus așadar, din 21.233 RON contravaloare consultanță

fiscală, 4.500 RON onorariu expert, 2.000 RON onorariu fix și 2.500 RON onorariu

de succes diminuat corespunzător).

În privința motivului de apel aferent greșitei

obligări a apelantului la plata cheltuielilor de judecată efectuate în prezentul

litigiu, curtea, în raport de soluția anterior expusă, de schimbare în parte a sentinței

în sensul diminuării sumei pretențiilor solicitate în prezentul litigiu, a reținut,

în esență, că în cauză, acest motiv de apel relativ eronatei obligări a pârâtului

la cheltuieli de judecată devine întemeiat prin prisma incidenței art. 276 C. proc.

civ., motiv pentru care, a apreciat că se impune reformarea sentinței fondului în

sensul diminuării conform art. 276 C. proc. civ., a cheltuielilor de judecată aferente

prezentei cauze (faza procesuală a fondului) la suma de 459 RON.

Astfel, prin decizia civilă nr. 263 A din

21 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a fost admis apelul formulat de pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice, A.N.A.F. împotriva sentinței civile nr. 655 din 4 mai 2010,

pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă

SC I.R. SRL. A fost schimbată în parte sentința, în sensul că suma totală la care

este obligat pârâtul cu titlu de cheltuieli de judecată în Dosarele nr. 2145/2003

și nr. 25436/2004, este de 30.233 RON, ca urmare a reducerii onorariului de succes,

conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., la suma de 2.500 RON. A fost diminuat

cuantumul cheltuielilor de judecată aferente prezentei cauze (faza procesuală a

fondului) la suma de 459 RON, conform art. 276 C. proc. civ.

S-au menținut celelalte dispoziții ale

sentinței.

A fost respinsă cererea intimatei-reclamante

de acordare a cheltuielilor de judecată în apel, ca nefondată.

Împotriva acestei decizii, reclamanta SC

I.R. SRL a formulat recurs, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând

admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate în sensul menținerii sentinței

civile nr. 655 din 4 mai 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, prin care s-a stabilit obligarea pârâtei la plata sumei de 100.000 RON cu

titlu de cheltuieli de judecată, reprezentate de onorariu de succes cheltuieli efectuate

de către reclamantă în vederea soluționării a două dosare (Dosar nr. 2145/2003 al

Curții de Apel București și Dosar nr. 25436/1/2004 al Înaltei Curți de Casație și

Justiție).

În opinia recurentului, hotărârea atacată

a fost dată cu greșita interpretare și aplicare a legii, respectiv a normelor care

reglementează dreptul instanței de a reduce onorariul avocatului părții care a câștigat

procesul ori de câte ori aceasta constată motivat că „sunt nepotrivit de mici sau

de mari față de valoarea pricinii sau de muncă prestată”.

Susține, în esență, că dreptul avocatului

de a percepe onorariu de succes conform Statutului profesiei de avocat a fost determinat

în baza criteriilor menționate în art. 132 și art. 133 din Statutul profesiei de

avocat în vigoare la data semnării contractului de asistență juridică.

Astfel, conform articolelor menționate:

(i) avocatul poate percepe onorarii de succes în mod legal; (ii) onorariul de succes

poate fi fixat în completarea onorariului fix stabilit în mod liber de către avocat

și client; (iii) atât onorariul de succes cât și onorariul fix poate fi stabilit

de către părți (avocat și client) luând în considerare anumite criterii conform

art. 132 alin. (3), printre care avantajele și rezultatele obținute pentru profitul

clientului, ca urmare a muncii depuse de avocat.

În ceea ce privește dreptul instanței de

judecată de a reduce onorariul avocatului, conform dispozițiilor legale în vigoare,

în materie de procedură civilă, onorariul avocatului poate fi redus sau mărit de

către instanța de judecată dacă aceasta constată că în raport cu munca prestată

de către avocat valoarea onorariului este mai mare sau mai mică, sens în care, instanța

trebuie să motiveze o astfel de decizie.

În speță, arată recurenta, onorariul de

succes a fost deja redus de către instanța de fond de aproape 9 ori de la suma de

869.384 RON la suma de 100.000 RON astfel că cea de a doua reducere, echivalează

practic cu denaturarea noțiunii de „onorariu de succes” ducând în derizoriu valoarea

acestuia în raport cu rezultatul obținut.

În urma celei de-a doua reduceri a onorariului

de succes la valoarea de 2.500 RON, o valoare derizorie, în opinia recurentei, s-a

ajuns practic la un onorariu de succes într-un procent de 0.143% din valoarea obiectului

litigiului ceea ce desființează practic toată munca avocaților depusă în sprijinul

intereselor clientului, muncă care în final a fost încununată de decizia instanței

de recurs.

Conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

faptul că un onorariu este mare nu atrage ab initio reducerea acestuia ci doar în

cazul în care acestea sunt nepotrivit de mari față de (i) valoarea pricinii sau

(ii) a muncii depusă de avocat, judecătorul are facultatea de a decide micșorarea

acestora. Or. această apreciere, arată recurenta a fost deja efectuată de către

instanța de fond, aceasta reducându-l deja în mod substanțial.

Consideră că onorariul de succes a fost

stabilit cu respectarea criteriilor prevăzute de Statutul profesiei de avocat [art.

132 alin. (3) lit. c)] și astfel nu se poate considera că onorariu de succes determinat

nu este rezonabil, dacă se ia în considerare importanța cazului pentru reclamanta

SC I.R. SRL și potențialele beneficii aduse de obținerea unei soluții favorabile

în recurs.

Totodată, susține reclamanta în motivarea

recursului, instanța de apel nu a avut în vedere toate criteriile prevăzute de lege

și de statutul profesiei, aceasta limitându-se doar la câteva criterii pe care,

în opinia sa, instanța nu Ie-a motivat suficient având în vedere reducerea drastică

operată.

Astfel, pentru a putea fi pronunțată o

hotărâre judecătorească legală și motivată, consideră recurenta, ar fi trebuit să

fie luate în calcul și celelalte criterii prevăzute de Statutul profesiei de avocat,

care în lipsa unor criterii din C. proc. civ. ar fi constituit o bază solidă pentru

determinarea cât mai corectă a valorii onorariului de avocat.

Consideră că celelalte criterii precum:

(i) importanta intereselor clientului în cauză; (ii) notorietatea, titlurile, vechimea

în muncă, experiența, reputația și specializarea avocatului; (iii) avantajele și

rezultatele obținute pentru profitul clientului, ca urmare a muncii depuse de avocat,

nu au fost luate în considerare în motivarea soluției de reducere a onorariului

de succes la suma derizorie de 2.500 RON, ceea ce a contribuit în mod evident la

o aplicare greșită a legii.

Concluzionând, dacă instanța ar fi utilizat

și aceste criterii, apreciază că ar putut obținut o soluție corectă, care, în opinia

recurentei, este aceea de păstrare a sumei de 100.000 RON ca fiind onorariul de

succes corect stabilit de către instanța de fond.

Intimata-pârâtă A.N.A.F. București nu a

formulat întâmpinare.

Analizând decizia recurată, în limitele

controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și temeiurile de drept

invocate, Înalta Curte constată următoarele:

Problema de drept care trebuie soluționată

în cadrul recursului o constituie modul de stabilire a cuantumului onorariului avocațial

de succes, de către curtea de apel, deoarece, după cum s-a arătat mai sus, reclamanta

invocă drept temei de drept al recursului, dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., susținând, în esență, că decizia a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită

a legii și anume a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. și ale art. 132

alin. (3) lit. c) din Statutul avocatului.

O primă observație care se impune a fi

făcută se referă la prevederile art. 304 C. proc. civ. care stipulează expres că

modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere, numai pentru motive de nelegalitate

și în consecință din întreaga economie a recursului, rezultă, în esență, că, deși

invocă art. 304 pct. 9 C. proc. civ., privind încălcarea sau aplicarea greșită a

legii, în realitate reclamanta-recurentă critică decizia sub aspectul netemeiniciei,

în sensul că în aplicarea dispozițiilor legale în materie, din C. proc. civ. și

statutul profesiei de avocat, curtea de apel a redus cuantumul onorariului de succes

achitat de reclamantă, modificând sentința tribunalului, sentință prin care se redusese

deja acest cuantum.

Astfel fiind, faptul că instanța de apel,

în raport de dispozițiile legale incidente precitate, a stabilit un cuantum al onorariului

de succes, care nu concordă cu opinia reclamantei referitor la modul de calcul al

acestui onorariu sau la criticile de stabilire a lui, și totodată Curtea de Apel

a motivat amplu și convingător soluția adoptată, nu înseamnă că s-ar fi încălcat

sau aplicat greșit legea.

Într-adevăr, Statutul profesiei de avocat

reglementează în articolele precitate, dreptul avocatului de a stabili onorariu

de succes, însă acest act normativ nu prevede obligația părții adverse de a achita

acest onorariu și nici nu ar putea să prevadă, deoarece partea adversă a clientului

avocatului are calitatea de terț față de acest contract prin care se stabilește

onorariul de succes.

Osebit de aceasta, unul dintre principiile

procesului civil este contradictorialitatea materializată în obligația părților

de a expune în fața judecătorului toate problemele de drept și de fapt care fac

obiectul unui proces, deci și cele referitoare la cheltuielile de judecată, pentru

a da posibilitatea judecătorului să dispună cu privire la acordarea cheltuielilor

de judecată, potrivit dispozițiilor art. 274 alin. (1) și (3), incidente în speța

de față.

Deși dosarul a parcurs mai multe grade

de jurisdicție, cheltuielile de judecată reprezentând onorariul de succes achitat

de reclamantă, nu a fost pus în discuția părților, în ședință publică, pentru ca

pârâta-intimată să-și facă apărări pe acest aspect și în consecință nu este echitabil

și cu atât mai puțin juridic să se solicite aceste pretenții față de care partea

a fost în imposibilitate să-și exprime opinia, deoarece nu avea cunoștință de ele.

După cum s-a statuat constant în jurisprudență,

onorariul de succes, stabilit potrivit dispozițiilor din Statutul avocatului este

calificat ca un act de generozitate, din partea clientului care l-a plătit și acest

onorariu de succes nu poate fi impus în sarcina părții care a pierdut procesul,

deoarece plata acestuia nu s-a făcut până la data soluționării definitive a cauzei

și în consecință nu este imputabilă părții care, potrivit dispozițiilor art. 274

alin. (1) C. proc. civ. a căzut în pretenții și va fi obligată, la cerere să plătească

cheltuieli de judecată, achitate de partea care le solicită și dovedite cu înscrisuri

depuse la dosar, asupra cărora, după cum s-a arătat mai sus, în mod legal și procedural

partea căzută în pretenții avea posibilitatea să-și facă apărări privind cuantumul

lor.

Referitor la acordarea cheltuielilor de

judecată, jurisprudență C.E.D.O. este în sensul că partea care a câștigat procesul

nu va putea obține rambursarea acestor cheltuieli decât în măsura în care se constată

realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil.

Astfel fiind, în spiritul jurisprudenței

C.E.D.O. se constată că, în speță, onorariul de succes este real (a fost achitat)

însă referitor la necesitatea și caracterul rezonabil este evident că el reprezintă

o recompensă suplimentară a muncii avocatului și poate fi apreciat ca o manifestare

voluntară și o cheltuială voluptorie a părții care l-a achitat și în consecință,

sub aceste două aspecte, în mod legal, a fost stabilit de instanța de apel în raport

de dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., care stipulează expres că „judecătorii

au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele

prevăzute în tablourile onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat

că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită

de avocat”.

Înalta Curte constată că, în raport de

dispozițiile procedurale precitate, instanța de apel a micșorat, în mod legal și

motivat onorariul de succes achitat de reclamantă și în consecință, față de considerentele

expuse motivele de recurs sunt nefondate, astfel că, în temeiul art. 312 alin. (1)

C. proc. civ. recursul urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta

SC I.R. SRL București împotriva deciziei civile nr. 263 A din 21 iunie 2012 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și

de familie, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22

mai 2013.