ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2016/2013

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. 25268/3/2009 la data de 12 iunie 2009, reclamanta SC I.R. SRL a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, A.N.A.F. solicitând instanței să pronunțe o hotărâre, în urma probelor care se vor administra, prin care să fie obligat pârâtul la plata sumei de 993.506,241 RON cu titlu de despăgubiri. În motivarea acțiunii, reclamanta a precizat că prin procesul-verbal de control, s-au reținut în sarcina sa o serie de obligații suplimentare de plată a TVA, respectiv majorări și penalități de întârziere. Reclamanta a mai arătat că a formulat contestație împotriva procesului-verbal menționat mai sus, contestație care a fost respinsă ca neîntemeiată, motiv pentru care a promovat acțiune la instanța de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1228/2004 pronunțată de Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a fost admisă în parte acțiunea și s-a constatat prescris dreptul pârâtului de a stabili TVA aferentă lunii ianuarie 1998. Recursul promovat împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia civilă nr. 2265/2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. A fost modificată în tot sentința recurată, a fost anulat procesul-verbal de control, a fost anulată decizia emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Ministerului Finanțelor Publice și a fost exonerată reclamanta de la plata TVA suplimentară, a majorărilor și penalităților de întârziere. Constatând că pârâtul se află în culpă procesuală, tribunalul l-a obligat la plata sumei de 7.503,4 RON cu titlu cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

Reclamanta a precizat că în cele două dosare anterior menționate a efectuat cheltuieli în cuantum total de 993.506,241 RON din care 119.622,241 RON reprezintă contravaloarea serviciilor de consultanță fiscală, 4.500 RON reprezintă onorariu de expert, iar suma de 869.384 RON reprezintă onorariu de avocat, cheltuieli care trebuie suportate de pârâtă. Prin sentința civilă nr. 655 din 4 mai 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost admisă în parte acțiunea și a fost obligat pârâtul la plata sumei de 127.733,5 RON cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate de reclamantă în Dosarele nr. 2145/2003 al Curții de Apel București și nr. 25436/1/2004 al Înaltei Curți de Casație și Justiție din care 21.233 RON reprezintă contravaloare consultanță fiscală, 4.500 RON reprezintă onorariu expert, iar suma de 102.000 RON reprezintă onorariu de avocat redus conform art. 274 alin. (3) C. proc.

civ. Constatând că pârâtul se află în culpă procesuală, tribunalul l-a obligat la plata sumei de 7.503,4 RON cu titlu cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin procesul-verbal de control s-a constatat că reclamanta SC I.R. SRL are de achitat suma de 13.245.952.908 ROL reprezentând TVA suplimentară și majorări. Prin decizia Direcției Generale de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Ministerului Finanțelor Publice, s-a respins ca neîntemeiată contestația formulată de reclamantă împotriva procesului-verbal mai sus menționat. Prin sentința civilă nr. 1228/2004 a Curții de Apel București s-a admis în parte acțiunea reclamantei SC I.R.

SRL și s-a constatat ca prescris dreptul Ministerului Finanțelor de a stabili TVA aferentă lunii ianuarie 2008. Prin decizia nr. 2265/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a respins recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, A.N.A.F., s-a admis recursul declarat de reclamanta SC I.R. SRL, s-a modificat în tot sentința menționată mai sus, s-a anulat procesul-verbal și decizia Direcției Generale de Soluționare a Contestațiilor și a fost exonerată reclamanta de la plata sumelor de 8.542.333.084 ROL, reprezentând TVA suplimentară, de plata sumei de 8.703.619.824 ROL reprezentând majorări de întârziere aferente și de plata sumei de 141.734.166 ROL reprezentând penalități de întârziere aferente.

Tribunalul a constatat că pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, A.N.A.F. a căzut în pretenții, astfel că trebuie să suporte cheltuielile de judecată efectuate de reclamantă în dosarele menționate. În speță, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 119.506,241 ROL reprezentând contravaloarea serviciilor de consultanță fiscală, tribunalul apreciind că acestea sunt întemeiate în parte. S-a apreciat că, dintre cele 3 tipuri de prestații efectuate de D.&T. Consultanță SRL, pârâtul poate fi obligat numai la plata contravalorii serviciilor fiscale menționate la pct. 1. Astfel, pârâtul nu putea fi obligat la plata cheltuielilor efectuate cu redactarea cererii de chemare în judecată și reprezentarea reclamantei în proces, întrucât aceste activități nu pot fi realizate decât prin intermediul unui avocat având în vedere și dispozițiile Legii nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat.

De asemenea, tribunalul a constatat că potrivit art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 71/2001, privind organizarea și exercitarea activității de consultanță fiscală D.&T. Consultanță SRL putea acorda asistență fiscală numai în cauzele aflate pe rolul unei autorități jurisdicționale, nu și în fața instanțelor de judecată. Tot în baza acestor dispoziții legale, D.&T. Consultanță SRL putea acorda asistență și reprezentare în fața organelor fiscale nu și a instanțelor judecătorești. Tribunalul nu a reținut susținerile pârâtului în sensul că activitatea de consultanță fiscală a fost suspendată prin O.G. nr. 94/2004 privind reglementarea unor măsuri financiare. Este adevărat că prin art. XXXVII din O.G. nr. 94/2004 s-a suspendat aplicarea O.G.

nr. 71/2001 privind organizarea și exercitarea activității de consultanță fiscală până la data de 31 decembrie 2006, însă tribunalul a avut în vedere că această suspendare a avut loc începând cu luna august 2004, data intrării în vigoare a actului normativ menționat mai sus, or contractul s-a încheiat între reclamantă și D.&T. Consultanță SRL în anul 2003, iar serviciile au fost prestate până la data intrării în vigoare a O.G. nr. 94/2004. Au fost înlăturate susținerile pârâtului în sensul că nu au fost dovedite serviciile realizate de D.&T. Consultanță SRL, întrucât la dosar au fost depuse contractul de consultanță fiscală, precum și facturile emise de reclamantă și ordinele de plată. În privința onorariului de expert în cuantum de 4.500 RON, tribunalul a constatat că expertiza a fost dispusă de instanța de judecată, a fost avansat de reclamantă, motiv pentru care va trebui să fie suportat de pârât care a pierdut procesul.

În privința cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, tribunalul a făcut aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. S-a reținut că prin contractul de asistență juridică, C.A.A. M.&S. s-a obligat să asigure asistență juridică reclamantei în Dosarul nr. 7653/2004 al Înaltei Curți de Casație și Justiție. În contract, s-a menționat onorariul avocatului ca fiind de 2.000 RON, prevăzându-se și un onorariu de succes. La acest contract au fost încheiate două acte adiționale prin care s-a stabilit cuantumul onorariului de succes, respectiv 50% din sumele recuperate de la pârât. Astfel, reclamanta a plătit C.A.A. M.&S. suma de 869.384 RON.

Tribunalul a constatat că suma plătită de reclamantă cu titlu de onorariu de avocat, este nepotrivit de mare cu munca desfășurată de apărător în cadrul Dosarului nr. 7653/2004 al Înaltei Curți de Casație și Justiție și a redus onorariul avocatului reclamantei de la suma de 869.384 RON la suma de 102.000 RON, din care 2.000 RON reprezintă onorariu fix și 100.000 RON onorariu de succes. Împotriva sentinței civile nr. 655 din 4 mai 2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, A.N.A.F. a formulat apel, criticând sentința apelată pentru greșita acordare a sumelor menționate, în condițiile în care instanța de fond nu a avut în vedere apărările instituției apelante referitoare la cheltuielile cu serviciile de consultanță fiscală și cele referitoare la onorariul avocațial de succes.

Prin decizia civilă nr. 69 A din 27 ianuarie 2011, Curtea de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, A.N.A.F. și a fost respinsă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, ca nefondată. Nemulțumit de soluția pronunțată, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, A.N.A.F. a declarat recurs, care, prin decizia civilă nr. 1456 din 2 martie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost admis. A fost casată decizia recurată și a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel, apreciindu-se fondată critica cu privire stabilirea de către instanțe a onorariului de succes la suma de 100.000 RON, prin aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) din C. proc.

civ. În motivarea hotărârii, s-a reținut, în esență, că, în speță, prin acțiunea introductivă de instanță, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată suportate de societatea reclamantă, în legătură cu procesul civil ce a avut ca obiect anularea procesului-verbal de control din 16 aprilie 2003 și a deciziei nr. 171 din 6 iunie 2003 emise de pârâtă, din care 869.384 RON, reprezintă onorariu de avocat. S-a constatat că tribunalul a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul la plata sumei de 102.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, din care 2.000 RON pentru reprezentare în instanță și 100.000 RON, onorariu de succes, redus conform art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., soluție menținută de curtea de apel. Procedând la reducerea onorariului de succes achitat de reclamantă, s-a apreciat că instanțele de fond nu au arătat ce au avut în vedere și dacă s-au raportat la criteriile prevăzute de dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., respectiv munca depusă de avocat, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului. Înalta Curte a precizat că nu poate face ea însăși o apreciere a proporționalității onorariului cu valoarea litigiului și nici a complexității cauzei, deoarece recursul este o cale de atac care poate fi exercitată numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie.

Ca atare, s-a reținut că se impune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, pentru ca instanța să facă o apreciere a proporționalității onorariului de avocat cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului și ținând seama de principiul non reformatio in pejus, în sensul că reducerea onorariul de avocat rămâne câștigată cauzei, urmând ca instanța să aprecieze proporția acestei reduceri.

Pentru a efectua aceste constatări, s-a apreciat a fi necesar ca instanța să solicite dosarele pentru care se pretind cheltuielile de judecată, respectiv Dosarul nr. 2145/2003 al Curții de Apel București și Dosarul nr. 25436/1/2004 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, întrucât numai în acest fel se poate aprecia munca îndeplinită de avocat și în raport de aceasta, se poate stabili dacă onorariul stabilit este corespunzător acestei activități. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie sub nr. 25268/3/2009*. Verificând sentința apelată, în limitele cererii de apel, conform prevederilor art. 295 C. proc.

civ., dar și în limitele de casare impuse prin decizia instanței supreme, curtea a apreciat că limitele prezentei rejudecări sunt circumscrise de ultimele două motive de apel formulate, respectiv cel legat de aprecierea proporției cu care va fi redus onorariul de succes, în temeiul art. 274 pct. 3 C. proc. civ. și cel legat de greșita obligare a apelantului la plata cheltuielilor de judecată efectuate în prezentul litigiu (în faza procesuală a fondului).

S-a constatat că pe parcursul cauzei de contencios administrativ, reclamanta a fost asistată de mai multe case de avocatură, însă onorariul de succes a fost stabilit exclusiv în raport cu CAA M.&S., în temeiul contractului de asistență juridică din 5 noiembrie 2005 și al actelor adiționale la acesta, din 22 decembrie 2005 și 2 august 2006. Cuantumul acestui onorariu a fost stabilit în procent de 50% din valoarea pretențiilor deduse judecății în cauza administrativă care avea ca obiect anularea unor acte administrative fiscale emise de apelantul Ministerul Finanțelor Publice, A.N.A.F., de impunere a obligației de plată a TVA în sumă de 854.233,3084 RON și a penalităților și majorărilor de întârziere în sumă de 884.535,399 RON, deci un total 1.738.768,71 RON, ceea ce semnifică faptul că onorariul de succes a fost stabilit de părți, la cuantumul de 869.384,355 RON.

Raportat la data încheierii contractului de asistență juridică privind onorariul de succes, s-a reținut că asistenta juridică contractată a fost avută în vedere exclusiv pentru faza judecății recursului de la Înalta Curte de Casație și Justiție. Evaluând munca realizată de cabinetul de avocatură în faza evidențiată a recursului, curtea a constatat că C.A.A. M.&S. nu a fost singurul cabinet avocațial care a asigurat în recurs, asistența juridică a intimatei prezente. Astfel, potrivit delegației de la dosarul de recurs administrativ al Înaltei Curți de Casație și Justiție, C.I.A. P.D. a asigurat de asemenea, asistența juridică a aceluiași client, acest din urmă cabinet prezentându-se singur la cvasitotalitatea termenelor de judecată acordate în cauză.

În privința C.A.A. M.&S., s-a constatat că au fost efectuate exclusiv următoarele activități: redactare motive de recurs (circa 3 pagini) depuse împreună cu legislație aferentă (administrativ recurs); redactare întâmpinare la recursul advers (administrativ recurs); prezența la doar un termen de judecată (administrativ recurs) din cele șase acordate de instanța supremă, termen când cauza s-a amânat pentru a se lua cunoștință de întâmpinare; redactare concluzii scrise succinte (administrativ recurs) și depunerea mai multor înscrisuri redepuse ulterior la dosar pentru comunicare părții adverse. Analizând calitativ această activitate, instanța de control judiciar, lecturând decizia instanței de recurs de contencios administrativ, a constatat că înscrisurile evocate, administrate în cauză prin intermediul acestei case de avocatură C.A.A.

M.&S. și datate mult anterior (în ani) actelor fiscale contestate, nu au folosit în nici un fel dezlegării pricinii, nici unul dintre acestea nefiind indicat măcar tangențial, în algoritmul juridic al Înaltei Curți de Casație și Justiție. S-a reținut că hotărârea instanței supreme s-a grefat pe situația de fapt conturată de probele administrate în primă instanță, Înalta Curte indicând în acest sens, în mod expres, expertiza efectuată la fond și aspect important, modificând sentința exclusiv în temeiul aprecierii greșitei aplicări a legii de către instanța de fond. De asemenea, depunerea de acte normative la dosarul cauzei, nu poate avea semnificația unei munci susținute din partea acestei case de avocatură, întrucât folosindu-le în soluționarea cauzei, este evident că judecătorii fondului (și deci, cu atât mai mult, instanța supremă) cunoșteau aceste acte normative independent de depunerea lor la dosar.

Această concluzie este accentuată, de regula de drept iura novit curia (judecătorul cunoaște legea), obligație independentă de depunerea la dosar, de către părți, a textelor de lege. Sub același aspect, se constată că potrivit considerentelor deciziei administrative pronunțate în recurs, multiplele acte normative internaționale depuse o dată cu cererea de recurs, nu au servit deloc soluționării cauzei, ele nefiind ilustrate ca fiind incidente raționamentului juridic al speței.

S-a reținut că, raportând motivele de recurs formulate de această casă de avocatură, la considerentele instanței de recurs, doar ultimele două (ultimul chiar parțial) au fost apreciate întemeiate, primele două (și parțial, ultimul) motive de recurs nefiind nici măcar analizate de instanța de recurs, ceea ce denotă aprecierea implicită a instanței de recurs, a caracterului lor neîntemeiat, întrucât dacă ar fi fost constatate fondate, ele ar fi determinat o casare a hotărârii de fond cu trimiterea spre rejudecare cel puțin pentru motivul necercetării fondului (ca urmare a lipsei motivării).

Având în vedere și împrejurarea că această casă de avocatură nu a fost prezentă decât la un singur termen de judecată din cele șase acordate, termen când, astfel cum s-a expus deja, nu au avut loc nici un fel de dezbateri, cauza amănându-se pentru studiul întâmpinării, în vreme ce la restul ședințelor de judecată, recurenta a fost asistată de către celălalt cabinet de avocatură angajat, C.I.A. P.D., Curtea apreciază raportat la toate aceste elemente individualizate că munca avocaților C.A.A. M.&S. în această cauză, a fost una minimală. Referitor la criteriile legate de complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului, Curtea a constatat că obiectul cauzei l-a reprezentat anularea unor acte administrative fiscale de stabilire a TVA-ului și a debitelor accesorii (penalități, majorări de întârziere), obiect întâlnit în mod deosebit de frecvent în cadrul litigiilor de contencios fiscal.

De asemenea, s-a apreciat că problema de drept a speței nu a prezentat nici caracter de noutate și nici de complexitate sau mare dificultate. Astfel, instanțele de contencios administrativ au avut a dezlega prin prisma prevederilor art. 266 din Regulamentul de aplicare a C. vam. (H.G. nr. 1114/2001), problema dacă intermedierea efectelor personale în străinătate constituie o operațiune independentă de transportul persoanei fizice la aceeași destinație, aspect cu incidență în privința exonerării de la obligațiile fiscale. Observând argumentele instanței de recurs care nu și-a însușit punctul de vedere sub acest aspect, al primei instanțe de judecată, Curtea de Apel a apreciat că problema de drept nu era dificilă, ea fiind rezolvată în temeiul exclusiv al analizei normei juridice interne evocate și al elementul de fapt al legăturii directe între călătoria persoanei și transportul bagajelor, efectelor sale personale.

S-a reținut că instanța de recurs nu a realizat nici un fel de considerații legate de survenirea în cauză, a unor elemente de noutate față de jurisprudența internă, neefectuând trimiteri nici la elemente de drept comparat sau de drept comunitar care să îi fi circumscris raționamentul juridic. Instanță de apel nu a constatat o situație contrară, atât timp cât transportul efectelor personale ale celor ce călătoresc (în interior sau în afara țării) nu reprezenta la acel moment, un fenomen social nou în realitatea românească, care să fi determinat caracterul nou al unei astfel de cauze și pe cale de consecință, o complexitate pentru început, atât în pregătirea apărării din partea avocaților, cât și în soluționarea pricinii de către instanța de judecată.

În temeiul tuturor acestor considerente expuse, curtea a reținut că munca concretă a avocaților C.A.A. M.&S. în cauza administrativă apreciată ca fiind un litigiu comun, a fost una obișnuită, chiar minimală. Cât privește criteriul valorii pricinii, instanța de apel a apreciat că onorariul respectiv este mult exagerat, întrucât valoarea obiectului pricinii de la acel moment (circa 471.211 euro, la cursul oficial valutar din 7 noiembrie 2005 de 1 euro/3,69 RON) nu poate fi apreciată ca putând determina în mod rezonabil, statuarea unui onorariu de circa 235.605 euro, în condițiile în care nici măcar în prezent, când valoarea unui euro este mult mai mare (cu consecința creșterii valorii litigiilor), nu se stabilesc în mod cotidian, onorarii într-un cuantum similar în practica avocațială pentru litigii de asemenea sume.

Nu în ultimul rând, curtea a reținut că interesul intimatei reclamante în operațiunea de stabilire a cuantumului onorariului reprezintă un element relevant în cadrul raportului juridic contractual stabilit între avocat și client, el neconstituind însă, un criteriu legal din perspectiva dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Prin prisma tuturor acestor considerente și reținând totodată și faptul că pentru activitatea de asistență juridică desfășurată, C.A.A. M.&S.

a primit și un onorariu fix de 2.000 RON, Curtea de Apel a considerat, în conformitate cu statuarea instanței de casare, că onorariul de succes stabilit la suma de 869.384 RON trebuie să fie redus (ca și cheltuială de judecată) într-o proporție corespunzătoare, soluția primei instanțe de judecată ce a procedat la reducerea doar de circa 8 ori, fiind eronată, impunându-se în temeiul considerentelor expuse, reducerea acestuia până la cuantumul apreciat rezonabil în raport de criteriile evocate anterior, de 2.500 RON (două mii cinci sute RON). Din această perspectivă, s-a reținut că se impune reformarea sentinței în sensul diminuării sumei totale la care a fost obligat pârâtul cu titlu de cheltuieli de judecată în dosarele de contencios administrativ, la cuantumul de 30.233 RON (compus așadar, din 21.233 RON contravaloare consultanță fiscală, 4.500 RON onorariu expert, 2.000 RON onorariu fix și 2.500 RON onorariu de succes diminuat corespunzător).

În privința motivului de apel aferent greșitei obligări a apelantului la plata cheltuielilor de judecată efectuate în prezentul litigiu, curtea, în raport de soluția anterior expusă, de schimbare în parte a sentinței în sensul diminuării sumei pretențiilor solicitate în prezentul litigiu, a reținut, în esență, că în cauză, acest motiv de apel relativ eronatei obligări a pârâtului la cheltuieli de judecată devine întemeiat prin prisma incidenței art. 276 C. proc. civ., motiv pentru care, a apreciat că se impune reformarea sentinței fondului în sensul diminuării conform art. 276 C. proc. civ., a cheltuielilor de judecată aferente prezentei cauze (faza procesuală a fondului) la suma de 459 RON.

Astfel, prin decizia civilă nr. 263 A din 21 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis apelul formulat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, A.N.A.F. împotriva sentinței civile nr. 655 din 4 mai 2010, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă SC I.R. SRL. A fost schimbată în parte sentința, în sensul că suma totală la care este obligat pârâtul cu titlu de cheltuieli de judecată în Dosarele nr. 2145/2003 și nr. 25436/2004, este de 30.233 RON, ca urmare a reducerii onorariului de succes, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., la suma de 2.500 RON.

A fost diminuat cuantumul cheltuielilor de judecată aferente prezentei cauze (faza procesuală a fondului) la suma de 459 RON, conform art. 276 C. proc. civ. S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței. A fost respinsă cererea intimatei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată în apel, ca nefondată. Împotriva acestei decizii, reclamanta SC I.R. SRL a formulat recurs, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate în sensul menținerii sentinței civile nr. 655 din 4 mai 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin care s-a stabilit obligarea pârâtei la plata sumei de 100.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentate de onorariu de succes cheltuieli efectuate de către reclamantă în vederea soluționării a două dosare (Dosar nr. 2145/2003 al Curții de Apel București și Dosar nr. 25436/1/2004 al Înaltei Curți de Casație și Justiție).

În opinia recurentului, hotărârea atacată a fost dată cu greșita interpretare și aplicare a legii, respectiv a normelor care reglementează dreptul instanței de a reduce onorariul avocatului părții care a câștigat procesul ori de câte ori aceasta constată motivat că „sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau de muncă prestată”. Susține, în esență, că dreptul avocatului de a percepe onorariu de succes conform Statutului profesiei de avocat a fost determinat în baza criteriilor menționate în art. 132 și art. 133 din Statutul profesiei de avocat în vigoare la data semnării contractului de asistență juridică.

Astfel, conform articolelor menționate: (i) avocatul poate percepe onorarii de succes în mod legal; (ii) onorariul de succes poate fi fixat în completarea onorariului fix stabilit în mod liber de către avocat și client; (iii) atât onorariul de succes cât și onorariul fix poate fi stabilit de către părți (avocat și client) luând în considerare anumite criterii conform art. 132 alin. (3), printre care avantajele și rezultatele obținute pentru profitul clientului, ca urmare a muncii depuse de avocat. În ceea ce privește dreptul instanței de judecată de a reduce onorariul avocatului, conform dispozițiilor legale în vigoare, în materie de procedură civilă, onorariul avocatului poate fi redus sau mărit de către instanța de judecată dacă aceasta constată că în raport cu munca prestată de către avocat valoarea onorariului este mai mare sau mai mică, sens în care, instanța trebuie să motiveze o astfel de decizie.

În speță, arată recurenta, onorariul de succes a fost deja redus de către instanța de fond de aproape 9 ori de la suma de 869.384 RON la suma de 100.000 RON astfel că cea de a doua reducere, echivalează practic cu denaturarea noțiunii de „onorariu de succes” ducând în derizoriu valoarea acestuia în raport cu rezultatul obținut. În urma celei de-a doua reduceri a onorariului de succes la valoarea de 2.500 RON, o valoare derizorie, în opinia recurentei, s-a ajuns practic la un onorariu de succes într-un procent de 0.143% din valoarea obiectului litigiului ceea ce desființează practic toată munca avocaților depusă în sprijinul intereselor clientului, muncă care în final a fost încununată de decizia instanței de recurs.

Conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ. faptul că un onorariu este mare nu atrage ab initio reducerea acestuia ci doar în cazul în care acestea sunt nepotrivit de mari față de (i) valoarea pricinii sau (ii) a muncii depusă de avocat, judecătorul are facultatea de a decide micșorarea acestora. Or. această apreciere, arată recurenta a fost deja efectuată de către instanța de fond, aceasta reducându-l deja în mod substanțial. Consideră că onorariul de succes a fost stabilit cu respectarea criteriilor prevăzute de Statutul profesiei de avocat [art. 132 alin. (3) lit. c)] și astfel nu se poate considera că onorariu de succes determinat nu este rezonabil, dacă se ia în considerare importanța cazului pentru reclamanta SC I.R.

SRL și potențialele beneficii aduse de obținerea unei soluții favorabile în recurs. Totodată, susține reclamanta în motivarea recursului, instanța de apel nu a avut în vedere toate criteriile prevăzute de lege și de statutul profesiei, aceasta limitându-se doar la câteva criterii pe care, în opinia sa, instanța nu Ie-a motivat suficient având în vedere reducerea drastică operată. Astfel, pentru a putea fi pronunțată o hotărâre judecătorească legală și motivată, consideră recurenta, ar fi trebuit să fie luate în calcul și celelalte criterii prevăzute de Statutul profesiei de avocat, care în lipsa unor criterii din C. proc. civ. ar fi constituit o bază solidă pentru determinarea cât mai corectă a valorii onorariului de avocat.

Consideră că celelalte criterii precum: (i) importanta intereselor clientului în cauză; (ii) notorietatea, titlurile, vechimea în muncă, experiența, reputația și specializarea avocatului; (iii) avantajele și rezultatele obținute pentru profitul clientului, ca urmare a muncii depuse de avocat, nu au fost luate în considerare în motivarea soluției de reducere a onorariului de succes la suma derizorie de 2.500 RON, ceea ce a contribuit în mod evident la o aplicare greșită a legii. Concluzionând, dacă instanța ar fi utilizat și aceste criterii, apreciază că ar putut obținut o soluție corectă, care, în opinia recurentei, este aceea de păstrare a sumei de 100.000 RON ca fiind onorariul de succes corect stabilit de către instanța de fond.

Intimata-pârâtă A.N.A.F. București nu a formulat întâmpinare. Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată următoarele: Problema de drept care trebuie soluționată în cadrul recursului o constituie modul de stabilire a cuantumului onorariului avocațial de succes, de către curtea de apel, deoarece, după cum s-a arătat mai sus, reclamanta invocă drept temei de drept al recursului, dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând, în esență, că decizia a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii și anume a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. și ale art. 132 alin. (3) lit. c) din Statutul avocatului.

O primă observație care se impune a fi făcută se referă la prevederile art. 304 C. proc. civ. care stipulează expres că modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere, numai pentru motive de nelegalitate și în consecință din întreaga economie a recursului, rezultă, în esență, că, deși invocă art. 304 pct. 9 C. proc. civ., privind încălcarea sau aplicarea greșită a legii, în realitate reclamanta-recurentă critică decizia sub aspectul netemeiniciei, în sensul că în aplicarea dispozițiilor legale în materie, din C. proc. civ. și statutul profesiei de avocat, curtea de apel a redus cuantumul onorariului de succes achitat de reclamantă, modificând sentința tribunalului, sentință prin care se redusese deja acest cuantum.

Astfel fiind, faptul că instanța de apel, în raport de dispozițiile legale incidente precitate, a stabilit un cuantum al onorariului de succes, care nu concordă cu opinia reclamantei referitor la modul de calcul al acestui onorariu sau la criticile de stabilire a lui, și totodată Curtea de Apel a motivat amplu și convingător soluția adoptată, nu înseamnă că s-ar fi încălcat sau aplicat greșit legea. Într-adevăr, Statutul profesiei de avocat reglementează în articolele precitate, dreptul avocatului de a stabili onorariu de succes, însă acest act normativ nu prevede obligația părții adverse de a achita acest onorariu și nici nu ar putea să prevadă, deoarece partea adversă a clientului avocatului are calitatea de terț față de acest contract prin care se stabilește onorariul de succes.

Osebit de aceasta, unul dintre principiile procesului civil este contradictorialitatea materializată în obligația părților de a expune în fața judecătorului toate problemele de drept și de fapt care fac obiectul unui proces, deci și cele referitoare la cheltuielile de judecată, pentru a da posibilitatea judecătorului să dispună cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată, potrivit dispozițiilor art. 274 alin. (1) și (3), incidente în speța de față. Deși dosarul a parcurs mai multe grade de jurisdicție, cheltuielile de judecată reprezentând onorariul de succes achitat de reclamantă, nu a fost pus în discuția părților, în ședință publică, pentru ca pârâta-intimată să-și facă apărări pe acest aspect și în consecință nu este echitabil și cu atât mai puțin juridic să se solicite aceste pretenții față de care partea a fost în imposibilitate să-și exprime opinia, deoarece nu avea cunoștință de ele.

După cum s-a statuat constant în jurisprudență, onorariul de succes, stabilit potrivit dispozițiilor din Statutul avocatului este calificat ca un act de generozitate, din partea clientului care l-a plătit și acest onorariu de succes nu poate fi impus în sarcina părții care a pierdut procesul, deoarece plata acestuia nu s-a făcut până la data soluționării definitive a cauzei și în consecință nu este imputabilă părții care, potrivit dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. a căzut în pretenții și va fi obligată, la cerere să plătească cheltuieli de judecată, achitate de partea care le solicită și dovedite cu înscrisuri depuse la dosar, asupra cărora, după cum s-a arătat mai sus, în mod legal și procedural partea căzută în pretenții avea posibilitatea să-și facă apărări privind cuantumul lor.

Referitor la acordarea cheltuielilor de judecată, jurisprudență C.E.D.O. este în sensul că partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea acestor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil. Astfel fiind, în spiritul jurisprudenței C.E.D.O. se constată că, în speță, onorariul de succes este real (a fost achitat) însă referitor la necesitatea și caracterul rezonabil este evident că el reprezintă o recompensă suplimentară a muncii avocatului și poate fi apreciat ca o manifestare voluntară și o cheltuială voluptorie a părții care l-a achitat și în consecință, sub aceste două aspecte, în mod legal, a fost stabilit de instanța de apel în raport de dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., care stipulează expres că „judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tablourile onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat”. Înalta Curte constată că, în raport de dispozițiile procedurale precitate, instanța de apel a micșorat, în mod legal și motivat onorariul de succes achitat de reclamantă și în consecință, față de considerentele expuse motivele de recurs sunt nefondate, astfel că, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC I.R. SRL București împotriva deciziei civile nr. 263 A din 21 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 mai 2013.