ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1382/2017
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1382/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)
Decizia nr. 1382/2017
Asupra cauzei
de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe
rolul Curții de Apel București la data de 22 ianuarie 2013 sub nr.
x/2/2013, reclamantul A. i-a chemat în judecată pe pârâții Comisia
Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și Statul Român prin
Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, solicitând următoarele:
obligarea pârâților ca în termen de 10 zile de la rămânerea
definitivă a hotărârii pronunțate în cauză să
selecteze dosarul ce are drept obiect emiterea titlului de despăgubire în
baza dispoziției emise de Ministerul Administrației și Internelor
nr. 369 din 21 decembrie 2007, trimise către ANRP prin adresa nr. x din 21
iulie 2011; obligarea pârâților ca în termen de 10 zile de la
rămânerea definitivă a hotărârii pronunțate în prezenta
cauză, să desemneze un evaluator sau o societate de evaluare conform
art. 16 (5) din Legea nr. 247/2005, Titlul VII, care să evalueze imobilul
în suprafață de 37.410 mp, situat în Sibiu, înscris în CF Sibiu sub
nr. 12.303, având nr. topo 4030/1/1; obligarea pârâților ca în termen de
20 de zile de la însușirea formei finale a raportului de expertiză
să emită titlul de despăgubire conform sumei înscrise în
raportul de evaluare; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de
judecată.
Prin
încheierea pronunțată la data de 19 februarie 2013 în dos. nr.
x/2/2013, cauza a fost scoasă de pe rolul Curții de Apel București
și trimisă la Tribunalul București, secția de contencios
administrativ și fiscal, având în vedere dispozițiile art. XXIII
alin. (3) din Legea nr. 2/2013.
Cauza a fost
înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IX-a (în
prezent secția a II-a) de contencios administrativ și fiscal, la data
de 06 aprilie 2013, sub nr. x/3/2013.
La data de 06
iunie 2014, reclamantul a depus o cerere completatoare prin care a solicitat
introducerea în cauză a Comisiei Naționale pentru Compensarea
Imobilelor.
Reclamantul a
completat și obiectul acțiunii, solicitând următoarele:
obligarea pârâților ca în termen de 10 zile de la rămânerea
definitivă a hotărârii pronunțate în cauză să
selecteze dosarul ce are drept obiect emiterea titlului de despăgubire în
baza Dispoziției nr. 369 din 21 decembrie 2007 emise de Ministrul
Administrației și Internelor, trimise către ANRP prin adresa nr.
x din 21 iulie 2011, ce vizează despăgubiri aferente imobilului în
suprafață de 37.410 mp, situat în Sibiu, înscris în CF Sibiu sub nr.
12.303, având nr. topo 4030/1/1; să evalueze imobilul imposibil de
restituit în natură conform grilei notariale valabile la data de 20 mai
2013; obligarea pârâților ca în termen de 10 zile de la stabilirea valorii
imobilului imposibil de restituit în natură, dar nu mai târziu de 20 de
zile de la data rămânerii definitive a hotărârii pronunțate în
prezenta cauză, să emită decizia de compensare în puncte,
și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
Reclamantul a
arătat că, în opinia sa, se impune aplicarea dispozițiilor Legii
nr. 165/2013 cu privire la procedura de evaluare a imobilului imposibil de
retrocedat și cu privire la emiterea deciziei de către CNCI.
Prin
încheierea de ședință din data de 10 septembrie 2014, Tribunalul
București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, a
admis excepția necompetenței funcționale și a scos cauza de
pe rol, dispunând înaintarea dosarului, pentru a fi înregistrat pe rolul uneia
dintre secțiile civile ale Tribunalul București.
Cauza a fost
înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a
civilă, sub nr. x/3/2013**, la data de 24 octombrie 2014.
Prin
Sentința civilă nr. 348 din 11 martie 2015, tribunalul a admis
excepția prematurității și a respins ca prematur
formulată cererea reclamantului.
Împotriva
acestei sentințe a declarat apel reclamantul A., iar prin Decizia
civilă nr. 473/A din 13 octombrie 2015, Curtea de Apel București,
secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de
familie, a admis apelul, a anulat sentința atacată, a trimis cauza
spre rejudecare la aceeași instanță și a luat act că
apelantul nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Cauza a fost
reînregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a
civilă, sub nr. x/3/2013***, la data de 11 februarie 2016.
Prin Sentința
civilă nr. 615 din 4 mai 2016, Tribunalul București, secția a
IV-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale
pasive a pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea
Proprietăților (A.N.R.P.) și, în consecință, a respins
cererea reclamantului A. în contradictoriu cu această pârâtă, ca
fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate
procesuală pasivă; a admis în parte cererea de chemare în
judecată formulată de reclamantul A. și a obligat pe pârâta
C.N.C.I. să emită în favoarea reclamantului o decizie de compensare
prin puncte, în baza Dispoziției nr. 369 din 21 decembrie 2007 emisă
de Ministerul Internelor și Reformei Administrative, potrivit art. 21 din
Legea nr. 165/2013, pentru imobilul situat în Sibiu, compus din teren în
suprafață de 37.410 mp, înscris în CF Sibiu sub nr. 12.303, nr. topo
4030/1/1 și construcții edificate pe acesta.
În ceea ce
privește fondul cauzei, tribunalul a reținut, în esență,
următoarele:
În baza
notificării formulate de numiții B., C. și D. (cu nr. x din 13
august 2001, dos. nr. x/3/2013 al secției a IX-a de contencios
administrativ și fiscal a Tribunalului București), s-a emis de
către Ministerul Internelor și Reformei Administrative,
Dispoziția nr. 369 din 21 decembrie 2007, prin care s-a respins cererea notificatorilor
de restituire în natură a imobilului (teren în suprafață de
37.410 mp), situat în mun. Sibiu, înscris în C.F. Sibiu sub nr. 12.303, cu nr.
topo 4030/1/1 și s-a propus acordarea de despăgubiri în
condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările
și completările ulterioare.
Prin
Sentința civilă nr. 1402 din 25 noiembrie 2009, pronunțată
de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a anulat
Dispoziția nr. 369 din 21 decembrie 2007, sentință care a fost
schimbată în tot prin Decizia civilă nr. 494 A din 11 mai 2011,
pronunțată de Curtea de Apel București, în sensul că s-a
respins plângerea formulată împotriva Dispoziției nr. 369/2007,
decizie ce a devenit irevocabilă prin nerecurare.
Prin
contractul de cesiune autentificat sub nr. 419 din 09 septembrie 2011 de B.N.P.
E., notificatorii F., G., H. și I. au cesionat, fiecare în parte, toate
drepturile de despăgubire cuvenite potrivit Dispoziției nr. 369 din
21 decembrie 2007 către A..
În baza
Dispoziției nr. 369 din 21 decembrie 2007, s-a înregistrat la
Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor Dosarul
nr. x.
În urma
solicitărilor notificatorilor asupra stadiului soluționării
dosarului, s-a răspuns prin adresa nr. x din 26 noiembrie 2012, în sensul
că există o ordine de analizare a dosarelor stabilită prin
Decizia nr. 10299 din 14 noiembrie 2012 a Comisiei Centrale pentru stabilirea
Despăgubirilor, iar dosarul reclamantului nu a fost încă repartizat
în vederea analizării.
Prin adresa
nr. x din 16 decembrie 2013 emisă de Autoritatea Națională
pentru Restituirea Proprietăților, reclamantului i se aduce la
cunoștință faptul că dosarul său nu a fost repartizat
și urmează a se aplica procedura de acordare a măsurilor
compensatorii reglementată de Legea nr. 165/2013.
Potrivit art.
21 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, "Dispozițiile
autorităților administrației publice locale emise potrivit Legii
nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările
ulterioare, se transmit Secretariatului Comisie Naționale după exercitarea
controlului de legalitate de către prefect".
Tribunalul a
apreciat că în prezenta cauză nu se mai impune efectuarea unui nou
control de legalitate al Dispoziției nr. 369/2007 emise de Ministerul
Administrației și Internelor, întrucât dispoziția menționată
a făcut obiectul analizei de către o instanță de
judecată și s-a stabilit cu caracter irevocabil, atât calitatea de
persoane îndreptățite a notificatorilor, cât și întinderea
și existența dreptului la restituire.
În acest
sens, s-a avut în vedere și Decizia nr. 686/2014 a Curții
Constituționale prin care "se constată că dispozițiile
art. 17 alin. (1) lit. a) și art. 21 alin. (5) și (8) din Legea nr.
165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în
natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în
perioada regimului comunist în România, sunt constituționale în
măsura în care nu se aplică deciziilor/dispozițiilor
entităților învestite cu soluționarea notificărilor, emise în
executarea unor hotărâri judecătorești prin care instanțele
s-au pronunțat irevocabil/definitiv asupra calității de persoane
îndreptățite și asupra întinderii dreptului de
proprietate".
În
consecință, s-a constatat că singura obligație care revine
pârâtei C.N.C.I., este aceea de a emite decizia de compensare prin puncte,
potrivit art. 21 alin. (9) din Legea nr. 165/2013, puncte care vor fi stabilite
cu respectarea dispozițiilor art. 24 din aceiași lege.
Împotriva
acestei sentințe a formulat apel pârâta Comisia Națională pentru
Compensarea Imobilelor, iar prin Decizia nr. 851A din data de 06 decembrie
2016, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și
pentru cauze cu minori și familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat
de apelanta pârâtă Comisia Națională pentru Compensarea
Imobilelor, și a luat act că intimatul reclamant nu a cerut
cheltuieli de judecată, reținând, în esență,
următoarele;
Primul motiv
de apel este nefondat, întrucât, contrar susținerii apelantei, calitatea
de persoane îndreptățite și existența dreptului la
restituire prin echivalent, au fost statuate, cu putere de lucru judecat, prin
Sentința civilă nr. 452 din 16 mai 2005 a Tribunalului
București, secția a V-a civilă, și prin Decizia civilă
nr. 494/A din 11 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a
IV-a civilă.
Astfel, se
observă (pe cale de deducție) faptul că dispoziția
administrativă nr. 369 din 21 decembrie 2007 a Ministerului Internelor
și Reformei Administrative a fost emisă urmare a
pronunțării Sentinței civile nr. 452 din 16 mai 2005 a
Tribunalului București, secția a V-a civilă (dos. apel prezent),
prin care s-a dispus anularea dispoziției anterioare emise de același
minister, nr. 391/2003 (prin care notificarea nr. 259 din 13 august 2001 fusese
respinsă) și a fost obligat intimatul să emită
dispoziție motivată asupra cererii contestatorilor B., H. și I.,
de restituire în natură a imobilului înscris în CF Sibiu nr. 12303 cu nr.
top. 4030/1/1 în suprafață de 37.410 mp, în condițiile art. 23
alin. (1) sau art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
În cuprinsul
respectivei hotărâri judecătorești (a cărei dovadă a
vreunei eventuale reformări nu s-a realizat în cauză, deși la
termenul din 08 noiembrie 2016 Curtea a solicitat depunerea hotărârilor
pronunțate în eventualele căi de atac împotriva ei), s-au stipulat,
în mod expres, în partea hotărârii destinată analizei proprii a
instanței de judecată, următoarele: "Reclamantul B., în
calitate de fost proprietar și reclamantele H. și I., în calitate de
moștenitoare ale fostei proprietare tabulare J., afirmă calitatea lor
de persoane îndreptățite conform art. 3 alin. (1) lit. a) și
art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 la măsuri reparatorii pentru
imobilul trecut în proprietatea statului în anul 1950" (pagina 4 a
respectivei sentințe).
Aceste
considerente dezleagă în mod direct aspectul dovedirii calității
de persoane îndreptățite, astfel încât, în temeiul puterii de lucru
judecat (reglementate implicit și de dispozițiile art. 166 C. proc.
civ.) și reținând, totodată, că Dispoziția nr. 369 din
21 decembrie 2007 a Ministerului Internelor și Reformei Administrative
este emisă urmare a acestei hotărâri judecătorești, acest
aspect nu mai poate fi evaluat de către o altă autoritate
judiciară, și cu atât mai puțin de o autoritate
administrativă precum intimata Comisia Națională pentru
Compensarea Imobilelor.
Dezlegarea
instanței respective de judecată își păstrează
valabilitatea în privința intimatului reclamant prezent A., atât timp cât,
pe de o parte, prin contractul de cesiune autentificat sub nr. 419 din 09
septembrie 2011 de B.N.P. E., notificatorii F., G., H. și I. au cesionat,
fiecare în parte, toate drepturile de despăgubire cuvenite potrivit
Dispoziției nr. 369 din 21 decembrie 2007 către intimatul prezent,
iar pe de altă parte, F. și G. sunt moștenitoarele
notificatorului B., conform certificatului de moștenitor nr. 84 din 14
decembrie 2005 emis de BNP K..
Același
paragraf al Sentinței civile nr. 452 din 16 mai 2005 a Tribunalului
București, secția a V-a civilă, atestă în partea sa
finală și dovedirea dreptului de proprietate al autorilor B. și
J., asupra imobilului litigios, precum și preluarea sa, în anul 1950, de
către Statul român, astfel încât și aceste aspecte, beneficiind de
aceeași putere de lucru judecat, nu mai pot face obiect al unei viitoare
reevaluări, astfel cum reclamă apelanta prin trimitere la
dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 165/2013.
În egală
măsură, Curtea a constatat că prin primul paragraf din analiza
proprie a instanței de apel ce a soluționat definitiv
contestația împotriva dispoziției administrative emise ulterior, nr.
369 din 21 decembrie 2007 a Ministerului Internelor și Reformei
Administrative, decizia civilă definitivă nr. 494/A din 11 mai 2011 a
Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, se statuează,
de asemenea, asupra determinării concrete a imobilului preluat de stat de
la autorii intimatului reclamant, asupra modalității concrete de
preluare (expropriere), precum și asupra îndreptățirii doar la
măsuri reparatorii prin echivalent, respectiv, că: "Prin
Decretul nr. 107/1950 s-a procedat la exproprierea mai multor imobile terenuri,
printre care și proprietatea numiților A. și soția sa, în
suprafață de 37.405 mp, înscris în CF 12303 nr. topo 4030/1/1,
situate pe teritoriul comunei urbane asimilate cu județul Sibiu, Dosar nr.
x/3/2008 - supliment al Tribunalului București, secția a IV-a
civilă. Terenurile expropriate au fost declarate de utilitate
publică, trecute în proprietatea statului și date în folosința
Ministerului Afacerilor Interne. (...) Din probele administrate, rezultă
că lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă
funcțional întregul teren ce a fost expropriat, motiv pentru care sunt
incidente dispozițiile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001,
contestatorii fiind îndreptățiți numai la măsuri
reparatorii".
Beneficiind
de putere de lucru judecat, nici aceste elemente (obiect, în principiu, al
controlului reglementat de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 165/2013), nu pot fi
reevaluate.
Așadar,
toate aceste elemente analizate de instanțe de judecată anterior nu
mai pot face obiect al analizei juridice, opunându-se impedimentul puterii de
lucru judecat, impediment recunoscut explicit și prin Decizia nr. 686/2014
a Curții Constituționale a României, invocate chiar de către
apelantă prin calea sa de atac.
În
privința secundului motiv de apel, relativ construcțiilor, Curtea a
reținut că dispozitivul sentinței apelate a vizat
construcțiile de pe teren doar pentru a ilustra configurația
actuală a imobilului, astfel cum a fost el identificat (relativ) în
prezent, prin expertizele realizate de experții L. și M., și
chiar și prin Dispoziția administrativă nr. 369 din 21 decembrie
2007 emisă de MIRA.
Obligația
apelantei de a emite în favoarea reclamantului o decizie de compensare prin
puncte va viza, însă, în algoritmul legal de calcul efectiv al
măsurilor compensatorii, în mod evident doar imobilul teren în
suprafață de 37.410 mp, aceasta fiind determinarea și
configurarea concretă a imobilului pentru care se impune acordarea de
măsuri reparatorii, această identificare fiind realizată conform
statuărilor obligatorii din hotărârile judecătorești
definitive, statuări expuse la pct. 1 din prezenta decizie.
Acest teren,
de altfel, a reprezentat și unicul imobil indicat și solicitat de
notificatori, prin notificarea nr. 259 din 13 august 2001 (dos. tribunal,
secția contencios administrativ și fiscal).
În
privința motivului de apel relativ la încălcarea dispozițiilor
art. 17 alin. (1) lit. a) (inclusiv teza a II-a) și b), art. 21 alin. (5),
art. 21 - 26 din Legea nr. 165/2013, precum și a dispozițiilor
Deciziei Curții Constituționale nr. 269/2014, Curtea a constatat în
temeiul considerentelor expuse la pct. 1, pe care, pentru evitarea
repetiției, nu le-a mai reluat, că în cauză este aplicabilă
Decizia Curții Constituționale nr. 686/2014 care înlătură
posibilitatea invalidării parțiale sau totale în raport de aspectele
dezlegate cu putere de lucru judecat de către instanțele de
judecată anterioare.
Tot în
combaterea punctului de vedere al apelantei, Curtea a reținut că
potrivit art. 21 alin. (10) din același act normativ, introdus prin Legea
nr. 103/2016, "Prin excepție de la prevederile art. 17 alin. (1) lit.
a) și art. 21 alin. (5) și (8), în cazul dosarelor ce conțin
decizii ale entităților învestite cu soluționarea
notificărilor emise în executarea unor hotărâri
judecătorești prin care instanțele s-au pronunțat
irevocabil/definitiv asupra calității de persoane
îndreptățite la măsuri compensatorii, Comisia
Națională emite, la propunerea Secretariatului Comisiei
Naționale, decizia de compensare prin numărul de puncte stabilit
potrivit alin. (7)". Or, în cauză, la pct. 1 al prezentelor
considerente, s-a ilustrat deja că dispoziția administrativă nr.
369 din 21 decembrie 2007 emisă de MIRA, a fost dată în executarea
Sentinței civile nr. 452 din 16 mai 2005 a Tribunalului București,
secția a V-a civilă, prin care s-a statuat asupra calității
de persoane îndreptățite a notificatorilor.
În
privința motivului de apel relativ ordinii de soluționare a dosarului
de despăgubire, Curtea a constatat, sub un prim aspect, faptul că,
grefat pe constatarea finală din paragraful imediat anterior, constatare
susținută de argumentele expuse la pct. 1 din prezenta decizie,
intimatul reclamant se află în chiar ipoteza secund expusă de
apelantă, respectiv cea a dispozițiilor art. 34 alin. (5) lit. b),
care prevăd că, "Prin excepție de la prevederile alin. (4),
se soluționează cu prioritate: (...) b) dosarele în care, prin
hotărâri judecătorești irevocabile/definitive, instanțele
de judecată s-au pronunțat cu privire la existența și
întinderea dreptului, precum și la calitatea de persoană
îndreptățită".
Critica
relativă greșitei obligări de către tribunal la emiterea
deciziei de compensare în termen de 30 zile, s-a apreciat ca fiind lipsită
de obiect, întrucât instanța de fond nu a impus un termen de 30 zile
pentru îndeplinirea obligației statuate.
Critica
relativă necesității respectării termenului de 120 zile
reglementat de art. 32 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, a fost apreciată
ca nefondată, cu motivarea că dacă s-ar pleca de la teza
invocată de apelantă, respectiv, aceea că acest termen legal
este stipulat în favoarea notificatorilor pentru a-și dovedi dreptul de a
li se acorda beneficiul legilor de reparație, în cauză, oricum, s-a constatat
în temeiul considerentelor expuse deja că dreptul la despăgubiri al
intimatului-reclamant a fost deja statuat judiciar prin hotărâri
judecătorești definitive anterioare.
În fine,
argumentele expuse de apelantă la pct. V din motivele sale de apel,
arondate aceluiași aspect legat de termenul de soluționare a
dosarului administrativ, s-a reținut că sunt grefate de la bun
început, de apelantă, pe premisa inaplicabilității, în
cauză, a dispozițiilor art. 34 alin. (5) din lege, premisă neîntrunită,
însă, în dosar, potrivit elementelor ilustrate anterior.
Împotriva
acestei decizii a declarat recurs Comisia Națională pentru
Compensarea Imobilelor, care, în dezvoltarea criticilor formulate, după
expunerea istoricului cauzei, indicând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și
art. 304
1
C. proc. civ., a arătat următoarele:
Curtea de
Apel București în mod netemeinic și nelegal a reținut că
existența dreptului la restituire prin echivalent și calitatea de
persoană îndreptățită au fost statuate cu putere de lucru
judecat prin Sentința civilă nr. 452 din 16 mai 2005 a Tribunalului
București, secția a V-a civilă, și prin Decizia civilă
nr. 494/A din 11 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a
IV-a civilă.
Pentru a
ajunge la această soluție, instanța a reținut, pe cale de
deducție, faptul că Dispoziția administrativă nr. 369 din
21 decembrie 2007 a Ministerului Internelor și Reformei Administrative, a
fost emisă ca urmare a pronunțării Sentinței civile nr. 452
din 16 mai 2005 a Tribunalului București, prin care s-a dispus anularea
dispoziției anterioare emise de același minister, nr. 391/2003 (prin
care notificarea nr. 259 din 13 august 2001 fusese respinsă), și a
fost obligat intimatul să emită dispoziție motivată asupra
cererii contestatorilor B., H. și I., de restituire în natură a
imobilului înscris în CF Sibiu nr. 12.303, nr. top. 4030/1/1, în
suprafață de 37.410 mp, în condițiile art. 23 alin. (1) sau art.
24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Or, în
cuprinsul Dispoziției nr. 369/2007, contrar celor reținute de
instanța de apel, nu se face nicio mențiune cu privire la
Sentința civilă nr. 452 din 16 mai 2005 a Tribunalului
București.
Totodată,
instanța de apel a mai reținut faptul că primul paragraf din
Decizia civilă nr. 494/A din 11 mai 2011 a Curții de Apel
București statuează asupra determinării concrete a imobilului
preluat de stat de la autorii intimatului reclamant, asupra
modalități concrete de preluare (expropriere), precum și asupra
îndreptățirii doar la măsuri reparatoriii.
Inițial,
prin Sentința civilă nr. 1402 din 25 noiembrie 2009, pronunțată
în dos. nr. x/3/2008, a fost anulată Dispoziția nr. 369 din 21
decembrie 2007, însă soluția pronunțată a fost
schimbată în tot prin Decizia civilă nr. 494A din 11 mai 2011,
pronunțată de Curtea de Apel București, în sensul că s-a
respins plângerea formulată împotriva acestei dispoziții, decizie ce
a devenit revocabilă prin nerecurare.
În Dosarul
nr. x/3/2008, instanțele nu au stabilit cu caracter irevocabil nici
calitatea de persoane îndreptățite a notificatorilor, nici întinderea
și existența dreptului la restituire, având în vedere faptul că
Sentința civilă nr. 1402/2009 a Tribunalului București a fost
schimbată în totalitate de Decizia civilă nr. 494A/2011 a Curții
de Apel București.
De altfel,
prin Decizia nr. 686/2014, Curtea Constituțională a României a
statuat că dispozițiile art. 17 alin. (1) lit. a) și art. 21
alin. (5) și (8) din Lege nr. 165/2013 sunt constituționale în
măsura în care nu se aplică deciziilor/dispozițiilor
entităților învestite cu soluționarea notificărilor, emise
în executarea unor hotărâri judecătorești prin care
instanțele s-au pronunțat irevocabil/definitiv asupra
calității de persoane îndreptățite și asupra
întinderii dreptului de proprietate.
Or, cum în
speța de față, în urma admiterii apelurilor formulate de
pârâții din dosarul mai sus arătat, sentința
pronunțată pe fond a fost anulată, CNCI are obligația de a
verifica existența dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat,
de a aprecia cu privire la întinderea acestuia și de a evalua
despăgubirile cuvenite în cazul în care, după examinarea dosarului,
ajunge la concluzia că solicitantul este titularul dreptului de
proprietate, precum și de a emite decizia de compensare în puncte a
acestora, astfel cum s-a statuat prin decizia CCR nr. 269/2014.
Având în
vedere cele menționate, s-a conchis că atât instanța de fond,
cât și instanța de apel în mod netemeinic și nelegal au
reținut puterea de lucru judecat a Sentinței civile nr. 452 din 16
mai 2005 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, și
a Deciziei civile nr. 494/A din 11 mai 2011 a Curții de Apel
București, secția a IV-a civilă.
S-a mai
arătat, că atât prima instanță, cât și instanța
de apel au ignorat dispozițiile art. 17 alin. (1), lit. a), teza a II-a
din lege, potrivit cărora CNCI poate invalida în tot sau în parte
deciziile emise de entitățile investite de lege, atunci când a
obligat Comisie la emiterea deciziei de compensare, conform prevederilor art.
21 alin. (9) din Legea nr. 165/2013, pentru următoarele considerente:
Ca urmare a
publicării Legii nr. 165/2013 în M. Of. nr. 278 din 17 mai 2013, procedura
de soluționare a dosarelor de despăgubire constituite în temeiul
Legii nr. 10/2001 se desfășoară în conformitate cu
dispozițiile acesteia, astfel cum este prevăzut în mod expres la art.
4 din noua lege, conform căruia: "dispozițiile prezentei legi se
aplică (...) cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv
aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a prezentei
legi".
Totodată,
a fost înființată CNCI, care a preluat atribuțiile CCSD, iar
conform art. 17 alin. (1) lit. a) - b) din lege, noua comisie
validează/invalidează, în tot sau în parte, deciziile emise de
entitățile învestite de lege, care conțin propunerea de acordare
de măsuri reparatorii.
Potrivit
prevederilor art. 17 alin. (1) lit. a) și b), precum și art. 21 - 26
din lege, procedura de soluționare a dosarului de despăgubire se
finalizează prin validarea sau invalidarea, în tot sau în parte, de
către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a deciziei
entității învestite de lege (prin care s-a propus acordarea de
despăgubiri).
Totodată,
potrivit prevederilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, "evaluarea
imobilului ce face obiectul deciziei se face prin aplicarea grilei notariale
valabile la data intrării în vigoare a prezentei legi de către
Secretariatul Comisiei Naționale și se exprimă în puncte. Un
punct are valoarea de un leu."
Așadar,
CNCI, este obligată să pună în aplicare dispozițiile legale
adoptate de legiuitor, respectiv, art. 1, art. 17 și art. 21 - 26, care
prevăd expres compensarea prin puncte a imobilelor, validarea/invalidarea
de către Comisia Națională, și evaluarea imobilelor
potrivit grilei notariale.
Cu privire la
cuantumul ce va fi stabilit în cuprinsul deciziei de compensare, s-a
arătat că evaluarea imobilului ce face obiectul deciziei se face prin
aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a
prezentei legi de către Secretariatul Comisiei Naționale și se
exprimă în puncte. Un punct are valoarea de un leu. Numărul de puncte
se stabilește după scăderea valorii actualizate a
despăgubirilor încasate pentru imobilul evaluat.
Curtea
Constituțională, prin Decizia nr. 269/2014, s-a pronunțat asupra
excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 4 teza a doua
raportate la art. 7 alin. (1), art. 11 alin. (1) și (2), art. 16, art. 17
alin. (1) lit. a), art. 21 alin. (6) și (8), art. 31 alin. (5), art. 34
alin. (1), art. 35 alin. (2) și art. 50 lit. b) teza întâi din Legea nr.
165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în
natura sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada
regimului comunist în România (publicată în M. Of. nr. 513/9.07.2014),
și a reținut că CNCI are obligația de a verifica
existența dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, de a
aprecia cu privire la întinderea acestuia și de a evalua
despăgubirile cuvenite în cazul în care, după examinarea dosarului,
aceasta ajunge la concluzia că solicitantul este titularul dreptului de
proprietate, precum și de a emite decizia de compensare în puncte a
acestora.
S-a
concluzionat, că instanța de fond, obligând pe recurentă la
emiterea unei decizii de compensare, a ignorat dispozițiile legale ce se
regăsesc la art. 21 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, potrivit cărora
SCNCI verifică dosarul de despăgubire sub aspectul existenței
dreptului persoanei ce se consideră îndreptățite și, în
egală măsură, pe cele ce se găsesc la art. 17 alin. (1)
lit. a), teza a II-a din același act normativ, potrivit cărora CNCI
poate invalida în tot sau în parte deciziile emise de entitățile
investite de lege, atunci când a obligat-o pe pârâta la emiterea deciziei de
compensare, conform prevederilor art. 21 alin. (9) din Legea nr. 165/2013,
pentru că numai în situația în care dosarul este validat de
către CNCI aceasta emite o decizie de compensare prin puncte a
despăgubirilor acordate pentru imobilul preluat abuziv de stat.
În
continuare, referitor la situația dosarului de despăgubire aferent
Deciziei nr. 369/2007 emisă de Ministerul Administrației și
Internelor, și înregistrat sub nr. x, s-a arătat că va fi
soluționat cu respectarea dispozițiilor legale prevăzute de
Legea nr. 165/2013, precum și cu respectarea ordinii de înregistrare a
dosarelor de despăgubire stabilită prin Legea nr. 103 din 23 mai 2016
privind aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 21/2015
pentru modificarea și completarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile
pentru finalizarea procesului de restituire în natură sau prin echivalent
a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.
Prin Legea
nr. 103/2016, s-au introdus la art. 34 din Legea nr. 165/2013 alin. (4) și
(5). Prin alin. (4) a fost introdusă cu valoare de principiu regula
conform căreia dosarele de despăgubire se soluționează în
ordinea înregistrării lor la Secretariatul Comisiei Centrale pentru
Stabilirea Despăgubirilor, respectiv, Secretariatul Comisiei
Naționale pentru Compensarea Imobilelor. Prin excepție de la
această regulă, alin. (5) prevede că au prioritate la
soluționare dosarele în care SCNCI a solicitat documente potrivit art. 21
alin. (5), dosarele în care deciziile entităților învestite cu
soluționarea notificărilor au fost emise în executarea unor
hotărâri judecătorești irevocabile/definitive, prin care s-a
constatat dreptul de proprietate și întinderea acestuia, și dosarele
constituite în baza cererilor formulate de persoanele prevăzute la art. 33
alin. (4) introdus prin Legea nr. 103/2016, iar Dosarul nr. x nu se află
în niciuna dintre situațiile de excepție de mai sus și, prin
urmare, va fi soluționat cu respectarea principiului ordinii de
înregistrare.
Intimatul
reclamant a invocat excepția nulității recursului declarat de
pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, potrivit art.
306 C. proc. civilă, cu motivarea că în cauză nu sunt incidente
prevederile art. 304
1
C. proc. civ., și că
dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au fost invocate pur formal de
către pârâta recurentă, întrucât niciuna din criticile formulate de
aceasta nu poate fi calificată ca motiv de nelegalitate.
Această
excepție este nefondată, urmând a fi respinsă, pentru cele ce
succed:
Potrivit art.
304
1
C. proc. civ., "Recursul declarat împotriva unei
hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este
limitat la motivele de casare prevăzute de art. 304, instanța putând
să examineze cauza sub toate aspectele".
Hotărârea
ce face obiectul prezentului recurs a fost pronunțată în apelul
declarat de pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor
împotriva sentinței pronunțate de tribunal în primă
instanță.
Prin urmare,
câtă vreme hotărârea primei instanțe a fost atacată cu
apel, potrivit legii, în recursul declarat împotriva deciziei pronunțate
în apel controlul judiciar se face numai în limitele de nelegalitate
prevăzute de art. 304 C. proc. civ., și nu sub toate aspectele,
astfel cum prevede art. 304
1
C. proc. civ.
În ceea ce
privește criticile potrivit cărora recursul declarat de pârâta
Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor este nul, deoarece
niciuna din criticile formulate prin cererea de recurs nu poate fi
calificată ca motiv de nelegalitate potrivit art. 304 C. proc. civ., art.
304 pct. 9 C. proc. civ., fiind invocat pur formal de către pârâtă,
se constată că sunt nefondate.
Potrivit art.
306 (3) C. proc. civ., "indicarea greșită a motivelor de recurs
nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face
posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art.
304".
Prin cererea
de recurs, recurenta pârâtă a indicat ca temei legal al criticilor
formulate art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea acestora a
susținut că decizia atacată s-a pronunțat cu
încălcarea dispozițiilor art. 17 alin. (1) lit. a) teza a II-a
și ale art. 21 alin. (5) și (9) din Legea nr. 165/2013. De asemenea,
a mai susținut că, în speță, nu operează puterea de
lucru judecat în raport de Sentința civilă nr. 452 din 16 mai 2005 a
Tribunalului București, secția a V-a civilă, și de Decizia
civilă nr. 494/A din 11 mai 2011 a Curții de Apel București,
secția a IV-a civilă.
Aceste
critici se circumscriu motivului de recurs indicat de pârâtă prin cererea
de recurs, astfel că excepția nulității recursului pendinte
invocată de intimatul reclamant este nefondată, urmând a fi
respinsă în consecință.
Examinând
decizia atacată în limita criticilor de nelegalitate întemeiate pe
dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța constată
următoarele:
Prin
Sentința civilă nr. 452 din 16 mai 2005, pronunțată de
Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a dispus anularea
Dispoziției nr. 391 din 18 februarie 2003 emisă de Ministerul
Administrației și Internelor, în soluționarea Notificării
nr. 259 din 13 august 2001 formulată de numiții B., H. și I., în
baza Legii nr. 10/2001, și a fost obligat intimatul să emită
decizie sau dispoziție motivată asupra cererii contestatorilor de
restituire a imobilului înscris în CF Sibiu nr. 12.303, nr. top 4030/1/1, în
suprafață de 37.400 mp., în condițiile art. 23 alin. (1) sau
art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Recurenta-pârâtă
nu a făcut dovada reformării acestei hotărâri, deși
instanța de apel a solicitat depunerea hotărârilor pronunțate în
eventualele căii de atac exercitate împotriva acesteia.
Prin
această hotărâre judecătorească, s-a statuat, cu putere de
lucru judecat, că reclamanții din cauza respectivă au calitatea
de persoane îndreptățite, conform art. 3 alin. (1) și art. 4
alin. (2) din Legea nr. 10/2001, la măsuri reparatorii pentru imobilul
înscris în CF Sibiu nr. 12.303, nr. top 4030/1/1, în suprafață de
37.400 mp.
De asemenea,
prin aceeași hotărâre judecătorească, s-a atestat dovedirea
dreptului de proprietate al autorilor B. și J. asupra imobilului în
litigiu, precum și preluarea acestuia de către Statul Român, în anul
1950.
Aceste
dezlegări intrate în puterea lucrului judecat nu mai pot face obiect de
analiză în litigiile subsecvente, în prezentul litigiu opunându-se efectul
pozitiv al acestei hotărâri judecătorești, ca de altfel și
în litigiul prin care s-a soluționat contestația împotriva Dispoziției
nr. 369 din 21 decembrie 2007 emisă de Ministerul Internelor și
Reformei Administrative.
Prin Decizia
civilă nr. 494/A din 11 mai 2011, pronunțată de Curtea de Apel
București, secția a IV-a civilă, definitivă și
irevocabilă prin nerecurare, s-au admis ambele apeluri declarate de Ministerul
Administrației și Internelor și de intervenientul Centrul
Chinologic "Dr. N." Sibiu; s-a anulat sentința primei
instanțe, prin care s-a admis în parte acțiunea contestatorilor, s-a
anulat Dispoziția nr. 369 din 21 decembrie 2007 și a fost obligat Ministerul
Administrației și Internelor la restituirea în natură, în
deplină proprietate și posesie, a imobilului teren în
suprafață de 34.167 mp., situat în Sibiu, înscris în CF Sibiu nr.
12.303, nr. top 4030/1/1, și s-a respins, ca neîntemeiată, plângerea
împotriva Dispoziției nr. 369 din 21 decembrie 2007 emisă de
Ministerul Administrației și Reformei Administrative.
Pentru a
hotărî astfel, instanța a statuat asupra determinării concrete a
imobilului preluat de stat de la autorii contestatorilor, asupra modalității
concrete de preluare - prin expropriere, precum și asupra
îndreptățirii contestatorilor numai la măsuri reparatorii prin
echivalent, dezlegări care, de asemenea, au intrat în puterea lucrului
judecat, și care nu mai pot face obiect de analiză în prezentul
litigiu.
Rezultă
că, în litigiu soluționat irevocabil prin Decizia civilă nr.
494/2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă,
Dispoziția nr. 369/2007 emisă de Ministerul Administrației
și Reformei Administrative a fost supusă controlului judiciar, în
raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001, astfel că în prezentul
litigiu nu se mai impune un nou control de legalitate asupra acestei decizii,
așa cum corect au stabilit instanțele de fond.
Prin
contractul de cesiune autentificat sub nr. 419 din 9 septembrie 2011 de B.N.P.
E., s-au cesionat către intimatul reclamant toate drepturile de
despăgubire pentru imobilul în litigiu.
Față
de aceste considerente, criticile formulate de recurenta pârâtă potrivit
cărora nelegal instanța de apel a reținut puterea de lucru
judecat a chestiunilor de fapt și de drept dezlegate irevocabil prin
hotărârile judecătorești mai sus precizate, sunt nefondate,
urmând a fi respinse în consecință.
Criticile
formulate de recurenta-pârâtă potrivit cărora decizia atacată a
fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 17 alin. (1) lit. a)
teza a II-a și ale art. 21 alin. (5) și (9) din Legea nr. 165/2013,
în sensul că greșit s-a reținut că CNCI nu poate invalida
în tot sau în parte decizia emisă de entitatea notificată, atunci
când a obligat-o pe pârâta la emiterea deciziei de compensare conform art. 21
alin. (9) din Legea nr. 165/2013, și că greșit au obligat-o
instanțele de fond pe recurenta pârâtă la emiterea deciziei de
compensare fără ca aceasta să verifice dosarul de despăgubire
sub aspectul existenței dreptului persoanei ce se consideră
îndreptățită, se constată că sunt nefondate, pentru
cele ce succed;
Potrivit art.
17 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 165/2013; "În vederea finalizării
procesului de restituire în natură sau, după caz, în echivalent, a
imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, se constituie
Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, denumită în
continuare Comisia Națională, care funcționează în
subordinea Cancelariei Primului-ministru și are, în principal,
următoarele atribuții: a) validează/invalidează în tot sau
în parte deciziile emise de entitățile investite de lege, care
conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii", iar
potrivit art. 21 alin. (5) și (9) din același act normativ:
"Secretariatul Comisiei Naționale, în baza documentelor transmise,
procedează la verificarea dosarelor din punct de vedere al existentei
dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri
reparatorii. Pentru clarificarea aspectelor din dosar, Secretariatul Comisiei
Naționale poate solicita documente în completare entităților
investite de lege, titularilor dosarelor și oricăror altor
instituții care ar putea deține documente relevante", și
"În cazul validării deciziei entității investite de lege,
Comisia Națională emite decizia de compensare prin puncte a
imobilului preluat în mod abuziv".
În
speță, în raport de circumstanțele cauzei, astfel cum au fost
expuse mai sus, se constată că legal prima instanță a
obligat pe pârâta C.N.C.I. să emită în favoarea reclamantului o
decizie de compensare prin puncte în baza Dispoziției nr. 369 din 21
decembrie 2007 emisă de Ministerul Internelor și Reformei
Administrative, potrivit art. 21 din Legea nr. 165/2013, pentru imobilul în
litigiu, soluție ce a fost menținută prin decizia atacată,
deoarece decizia emisă de entitatea notificată a fost supusă
controlului judiciar, situație în care nu se mai impune verificarea
legalității acesteia în prezentul litigiu, potrivit art. 21 alin. (5)
din Legea nr. 165/2013, pe de o parte, iar pe de altă parte, aceasta a
fost emisă în executarea unei hotărâri judecătorești prin
care s-a constatat calitatea de persoane îndreptățite a
notificatorilor, existența dreptului de proprietate al acestora asupra
imobilului în litigiu, și întinderea acestuia, situație în care nu se
impune, conform art. 17 alin. (1) lit. a) teza a doua din lege, invalidarea
acesteia dispoziții de către CNCI în tot sau în parte.
Astfel, se
constată că Dispoziția nr. 369/2007 a Ministerul Internelor
și Reformei Administrative a fost emisă în executarea Sentinței
civile nr. 452/2005, pronunțată de Tribunalul București,
secția a IV-a civilă, ceea ce rezultă din împrejurarea că
aceasta a fost emisă ulterior pronunțări acestei hotărârii
judecătorești, prin care s-a anulat prima dispoziție emisă
de entitatea notificată în baza Legii nr. 10/2001, și a fost
obligată entitatea notificată să emită notificatorilor o
nouă dispoziție, situație în care este fără
relevanță faptul că în cuprinsul Dispoziției nr. 369/2007
nu s-a făcut o mențiune expresă în acest sens.
Întrucât
Dispoziția nr. 369/2007 a Ministerului Administrației și
Reformei Administrative a fost emisă în executarea unei hotărâri
judecătorești prin care instanța s-a pronunțat cu privire
la calitatea notificatorilor de persoane îndreptățite la măsuri
reparatorii, la existența dreptului de proprietate al notificatorilor
asupra imobilului în litigiu, și la întinderea acestuia, potrivit Legii
nr. 10/2001, se constată că instanța de apel, cu aplicarea dispozițiilor
art. 21 alin. (10) din Legea nr. 165/2013, modificată, potrivit
cărora: "Prin excepție de la prevederile art. 17 alin. (1) lit.
a) și art. 21 alin. (5) și (8), în cazul dosarelor ce conțin
decizii ale entităților învestite cu soluționarea notificărilor
emise în executarea unor hotărâri judecătorești prin care
instanțele s-au pronunțat irevocabil/definitiv asupra
calității de persoane îndreptățite la măsuri
compensatorii, Comisia Națională emite, la propunerea Secretariatului
Comisiei Naționale, decizia de compensare prin numărul de puncte
stabilit potrivit alin. (7)", și cu respectarea dispozițiilor
Deciziei nr. 686/2014 a Curții Constituționale, a pronunțat
decizia atacată, reținând corect că singura obligație care
revine recurentei pârâte, în situația dată, este aceea de a emite
decizia de compensare prin puncte, potrivit art. 21 alin. (9) din Legea nr.
165/2013, modificată, și că intimatul reclamant se află în
una din situațiile de excepție prevăzute de art. 34 alin. (5)
din Legea nr. 165/2013.
În ceea ce
privește celelalte critici formulate de pârâtă, așa cum au fost
expuse mai sus, se constată că sunt străine de natura pricinii,
iar sancțiunea este aceea a neanalizării lor.
Pentru
considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 (1) C. proc. civ., va
respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Comisia Națională
pentru Compensarea Imobilelor.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE
LEGII
D E C I D E
Respinge
excepția nulității recursului.
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de pârâta Comisia Națională pentru
Compensarea Imobilelor împotriva Deciziei nr. 851A din data de 06 decembrie
2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a
III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, în Dosarul
nr. x/3/2013***.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 28 septembrie 2017.
Procesat
de GGC - CT