ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1382/2017

Decizia nr. 1382/2017 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 22 ianuarie 2013 sub nr. x/2/2013, reclamantul A. i-a chemat în judecată pe pârâții Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, solicitând următoarele: obligarea pârâților ca în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii pronunțate în cauză să selecteze dosarul ce are drept obiect emiterea titlului de despăgubire în baza dispoziției emise de Ministerul Administrației și Internelor nr. 369 din 21 decembrie 2007, trimise către ANRP prin adresa nr. x din 21 iulie 2011; obligarea pârâților ca în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii pronunțate în prezenta cauză, să desemneze un evaluator sau o societate de evaluare conform art. 16 (5) din Legea nr. 247/2005, Titlul VII, care să evalueze imobilul în suprafață de 37.410 mp, situat în Sibiu, înscris în CF Sibiu sub nr. 12.303, având nr. topo 4030/1/1; obligarea pârâților ca în termen de 20 de zile de la însușirea formei finale a raportului de expertiză să emită titlul de despăgubire conform sumei înscrise în raportul de evaluare; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea pronunțată la data de 19 februarie 2013 în dos. nr. x/2/2013, cauza a fost scoasă de pe rolul Curții de Apel București și trimisă la Tribunalul București, secția de contencios administrativ și fiscal, având în vedere dispozițiile art. XXIII alin. (3) din Legea nr. 2/2013. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IX-a (în prezent secția a II-a) de contencios administrativ și fiscal, la data de 06 aprilie 2013, sub nr. x/3/2013. La data de 06 iunie 2014, reclamantul a depus o cerere completatoare prin care a solicitat introducerea în cauză a Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor.

Reclamantul a completat și obiectul acțiunii, solicitând următoarele: obligarea pârâților ca în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii pronunțate în cauză să selecteze dosarul ce are drept obiect emiterea titlului de despăgubire în baza Dispoziției nr. 369 din 21 decembrie 2007 emise de Ministrul Administrației și Internelor, trimise către ANRP prin adresa nr. x din 21 iulie 2011, ce vizează despăgubiri aferente imobilului în suprafață de 37.410 mp, situat în Sibiu, înscris în CF Sibiu sub nr. 12.303, având nr. topo 4030/1/1; să evalueze imobilul imposibil de restituit în natură conform grilei notariale valabile la data de 20 mai 2013; obligarea pârâților ca în termen de 10 zile de la stabilirea valorii imobilului imposibil de restituit în natură, dar nu mai târziu de 20 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii pronunțate în prezenta cauză, să emită decizia de compensare în puncte, și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamantul a arătat că, în opinia sa, se impune aplicarea dispozițiilor Legii nr. 165/2013 cu privire la procedura de evaluare a imobilului imposibil de retrocedat și cu privire la emiterea deciziei de către CNCI. Prin încheierea de ședință din data de 10 septembrie 2014, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței funcționale și a scos cauza de pe rol, dispunând înaintarea dosarului, pentru a fi înregistrat pe rolul uneia dintre secțiile civile ale Tribunalul București. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/3/2013**, la data de 24 octombrie 2014. Prin Sentința civilă nr. 348 din 11 martie 2015, tribunalul a admis excepția prematurității și a respins ca prematur formulată cererea reclamantului.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul A., iar prin Decizia civilă nr. 473/A din 13 octombrie 2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul, a anulat sentința atacată, a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță și a luat act că apelantul nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/3/2013***, la data de 11 februarie 2016. Prin Sentința civilă nr. 615 din 4 mai 2016, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (A.N.R.P.) și, în consecință, a respins cererea reclamantului A. în contradictoriu cu această pârâtă, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. și a obligat pe pârâta C.N.C.I.

să emită în favoarea reclamantului o decizie de compensare prin puncte, în baza Dispoziției nr. 369 din 21 decembrie 2007 emisă de Ministerul Internelor și Reformei Administrative, potrivit art. 21 din Legea nr. 165/2013, pentru imobilul situat în Sibiu, compus din teren în suprafață de 37.410 mp, înscris în CF Sibiu sub nr. 12.303, nr. topo 4030/1/1 și construcții edificate pe acesta. În ceea ce privește fondul cauzei, tribunalul a reținut, în esență, următoarele: În baza notificării formulate de numiții B., C. și D. (cu nr. x din 13 august 2001, dos. nr. x/3/2013 al secției a IX-a de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului București), s-a emis de către Ministerul Internelor și Reformei Administrative, Dispoziția nr. 369 din 21 decembrie 2007, prin care s-a respins cererea notificatorilor de restituire în natură a imobilului (teren în suprafață de 37.410 mp), situat în mun.

Sibiu, înscris în C.F. Sibiu sub nr. 12.303, cu nr. topo 4030/1/1 și s-a propus acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare. Prin Sentința civilă nr. 1402 din 25 noiembrie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a anulat Dispoziția nr. 369 din 21 decembrie 2007, sentință care a fost schimbată în tot prin Decizia civilă nr. 494 A din 11 mai 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, în sensul că s-a respins plângerea formulată împotriva Dispoziției nr. 369/2007, decizie ce a devenit irevocabilă prin nerecurare. Prin contractul de cesiune autentificat sub nr. 419 din 09 septembrie 2011 de B.N.P.

E., notificatorii F., G., H. și I. au cesionat, fiecare în parte, toate drepturile de despăgubire cuvenite potrivit Dispoziției nr. 369 din 21 decembrie 2007 către A.. În baza Dispoziției nr. 369 din 21 decembrie 2007, s-a înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor Dosarul nr. x. În urma solicitărilor notificatorilor asupra stadiului soluționării dosarului, s-a răspuns prin adresa nr. x din 26 noiembrie 2012, în sensul că există o ordine de analizare a dosarelor stabilită prin Decizia nr. 10299 din 14 noiembrie 2012 a Comisiei Centrale pentru stabilirea Despăgubirilor, iar dosarul reclamantului nu a fost încă repartizat în vederea analizării.

Prin adresa nr. x din 16 decembrie 2013 emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, reclamantului i se aduce la cunoștință faptul că dosarul său nu a fost repartizat și urmează a se aplica procedura de acordare a măsurilor compensatorii reglementată de Legea nr. 165/2013.

Potrivit art. 21 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, "Dispozițiile autorităților administrației publice locale emise potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se transmit Secretariatului Comisie Naționale după exercitarea controlului de legalitate de către prefect". Tribunalul a apreciat că în prezenta cauză nu se mai impune efectuarea unui nou control de legalitate al Dispoziției nr. 369/2007 emise de Ministerul Administrației și Internelor, întrucât dispoziția menționată a făcut obiectul analizei de către o instanță de judecată și s-a stabilit cu caracter irevocabil, atât calitatea de persoane îndreptățite a notificatorilor, cât și întinderea și existența dreptului la restituire.

În acest sens, s-a avut în vedere și Decizia nr. 686/2014 a Curții Constituționale prin care "se constată că dispozițiile art. 17 alin. (1) lit. a) și art. 21 alin. (5) și (8) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, sunt constituționale în măsura în care nu se aplică deciziilor/dispozițiilor entităților învestite cu soluționarea notificărilor, emise în executarea unor hotărâri judecătorești prin care instanțele s-au pronunțat irevocabil/definitiv asupra calității de persoane îndreptățite și asupra întinderii dreptului de proprietate". În consecință, s-a constatat că singura obligație care revine pârâtei C.N.C.I., este aceea de a emite decizia de compensare prin puncte, potrivit art. 21 alin. (9) din Legea nr. 165/2013, puncte care vor fi stabilite cu respectarea dispozițiilor art. 24 din aceiași lege.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, iar prin Decizia nr. 851A din data de 06 decembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta pârâtă Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, și a luat act că intimatul reclamant nu a cerut cheltuieli de judecată, reținând, în esență, următoarele; Primul motiv de apel este nefondat, întrucât, contrar susținerii apelantei, calitatea de persoane îndreptățite și existența dreptului la restituire prin echivalent, au fost statuate, cu putere de lucru judecat, prin Sentința civilă nr. 452 din 16 mai 2005 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, și prin Decizia civilă nr. 494/A din 11 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Astfel, se observă (pe cale de deducție) faptul că dispoziția administrativă nr. 369 din 21 decembrie 2007 a Ministerului Internelor și Reformei Administrative a fost emisă urmare a pronunțării Sentinței civile nr. 452 din 16 mai 2005 a Tribunalului București, secția a V-a civilă (dos. apel prezent), prin care s-a dispus anularea dispoziției anterioare emise de același minister, nr. 391/2003 (prin care notificarea nr. 259 din 13 august 2001 fusese respinsă) și a fost obligat intimatul să emită dispoziție motivată asupra cererii contestatorilor B., H. și I., de restituire în natură a imobilului înscris în CF Sibiu nr. 12303 cu nr. top. 4030/1/1 în suprafață de 37.410 mp, în condițiile art. 23 alin. (1) sau art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

În cuprinsul respectivei hotărâri judecătorești (a cărei dovadă a vreunei eventuale reformări nu s-a realizat în cauză, deși la termenul din 08 noiembrie 2016 Curtea a solicitat depunerea hotărârilor pronunțate în eventualele căi de atac împotriva ei), s-au stipulat, în mod expres, în partea hotărârii destinată analizei proprii a instanței de judecată, următoarele: "Reclamantul B., în calitate de fost proprietar și reclamantele H. și I., în calitate de moștenitoare ale fostei proprietare tabulare J., afirmă calitatea lor de persoane îndreptățite conform art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 la măsuri reparatorii pentru imobilul trecut în proprietatea statului în anul 1950" (pagina 4 a respectivei sentințe).

Aceste considerente dezleagă în mod direct aspectul dovedirii calității de persoane îndreptățite, astfel încât, în temeiul puterii de lucru judecat (reglementate implicit și de dispozițiile art. 166 C. proc. civ.) și reținând, totodată, că Dispoziția nr. 369 din 21 decembrie 2007 a Ministerului Internelor și Reformei Administrative este emisă urmare a acestei hotărâri judecătorești, acest aspect nu mai poate fi evaluat de către o altă autoritate judiciară, și cu atât mai puțin de o autoritate administrativă precum intimata Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor. Dezlegarea instanței respective de judecată își păstrează valabilitatea în privința intimatului reclamant prezent A., atât timp cât, pe de o parte, prin contractul de cesiune autentificat sub nr. 419 din 09 septembrie 2011 de B.N.P.

E., notificatorii F., G., H. și I. au cesionat, fiecare în parte, toate drepturile de despăgubire cuvenite potrivit Dispoziției nr. 369 din 21 decembrie 2007 către intimatul prezent, iar pe de altă parte, F. și G. sunt moștenitoarele notificatorului B., conform certificatului de moștenitor nr. 84 din 14 decembrie 2005 emis de BNP K.. Același paragraf al Sentinței civile nr. 452 din 16 mai 2005 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, atestă în partea sa finală și dovedirea dreptului de proprietate al autorilor B. și J., asupra imobilului litigios, precum și preluarea sa, în anul 1950, de către Statul român, astfel încât și aceste aspecte, beneficiind de aceeași putere de lucru judecat, nu mai pot face obiect al unei viitoare reevaluări, astfel cum reclamă apelanta prin trimitere la dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 165/2013.

În egală măsură, Curtea a constatat că prin primul paragraf din analiza proprie a instanței de apel ce a soluționat definitiv contestația împotriva dispoziției administrative emise ulterior, nr. 369 din 21 decembrie 2007 a Ministerului Internelor și Reformei Administrative, decizia civilă definitivă nr. 494/A din 11 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, se statuează, de asemenea, asupra determinării concrete a imobilului preluat de stat de la autorii intimatului reclamant, asupra modalității concrete de preluare (expropriere), precum și asupra îndreptățirii doar la măsuri reparatorii prin echivalent, respectiv, că: "Prin Decretul nr. 107/1950 s-a procedat la exproprierea mai multor imobile terenuri, printre care și proprietatea numiților A. și soția sa, în suprafață de 37.405 mp, înscris în CF 12303 nr. topo 4030/1/1, situate pe teritoriul comunei urbane asimilate cu județul Sibiu, Dosar nr. x/3/2008 - supliment al Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Terenurile expropriate au fost declarate de utilitate publică, trecute în proprietatea statului și date în folosința Ministerului Afacerilor Interne. (...) Din probele administrate, rezultă că lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcțional întregul teren ce a fost expropriat, motiv pentru care sunt incidente dispozițiile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, contestatorii fiind îndreptățiți numai la măsuri reparatorii". Beneficiind de putere de lucru judecat, nici aceste elemente (obiect, în principiu, al controlului reglementat de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 165/2013), nu pot fi reevaluate. Așadar, toate aceste elemente analizate de instanțe de judecată anterior nu mai pot face obiect al analizei juridice, opunându-se impedimentul puterii de lucru judecat, impediment recunoscut explicit și prin Decizia nr. 686/2014 a Curții Constituționale a României, invocate chiar de către apelantă prin calea sa de atac.

În privința secundului motiv de apel, relativ construcțiilor, Curtea a reținut că dispozitivul sentinței apelate a vizat construcțiile de pe teren doar pentru a ilustra configurația actuală a imobilului, astfel cum a fost el identificat (relativ) în prezent, prin expertizele realizate de experții L. și M., și chiar și prin Dispoziția administrativă nr. 369 din 21 decembrie 2007 emisă de MIRA. Obligația apelantei de a emite în favoarea reclamantului o decizie de compensare prin puncte va viza, însă, în algoritmul legal de calcul efectiv al măsurilor compensatorii, în mod evident doar imobilul teren în suprafață de 37.410 mp, aceasta fiind determinarea și configurarea concretă a imobilului pentru care se impune acordarea de măsuri reparatorii, această identificare fiind realizată conform statuărilor obligatorii din hotărârile judecătorești definitive, statuări expuse la pct. 1 din prezenta decizie.

Acest teren, de altfel, a reprezentat și unicul imobil indicat și solicitat de notificatori, prin notificarea nr. 259 din 13 august 2001 (dos. tribunal, secția contencios administrativ și fiscal). În privința motivului de apel relativ la încălcarea dispozițiilor art. 17 alin. (1) lit. a) (inclusiv teza a II-a) și b), art. 21 alin. (5), art. 21 - 26 din Legea nr. 165/2013, precum și a dispozițiilor Deciziei Curții Constituționale nr. 269/2014, Curtea a constatat în temeiul considerentelor expuse la pct. 1, pe care, pentru evitarea repetiției, nu le-a mai reluat, că în cauză este aplicabilă Decizia Curții Constituționale nr. 686/2014 care înlătură posibilitatea invalidării parțiale sau totale în raport de aspectele dezlegate cu putere de lucru judecat de către instanțele de judecată anterioare.

Tot în combaterea punctului de vedere al apelantei, Curtea a reținut că potrivit art. 21 alin. (10) din același act normativ, introdus prin Legea nr. 103/2016, "Prin excepție de la prevederile art. 17 alin. (1) lit. a) și art. 21 alin. (5) și (8), în cazul dosarelor ce conțin decizii ale entităților învestite cu soluționarea notificărilor emise în executarea unor hotărâri judecătorești prin care instanțele s-au pronunțat irevocabil/definitiv asupra calității de persoane îndreptățite la măsuri compensatorii, Comisia Națională emite, la propunerea Secretariatului Comisiei Naționale, decizia de compensare prin numărul de puncte stabilit potrivit alin. (7)". Or, în cauză, la pct. 1 al prezentelor considerente, s-a ilustrat deja că dispoziția administrativă nr. 369 din 21 decembrie 2007 emisă de MIRA, a fost dată în executarea Sentinței civile nr. 452 din 16 mai 2005 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, prin care s-a statuat asupra calității de persoane îndreptățite a notificatorilor.

În privința motivului de apel relativ ordinii de soluționare a dosarului de despăgubire, Curtea a constatat, sub un prim aspect, faptul că, grefat pe constatarea finală din paragraful imediat anterior, constatare susținută de argumentele expuse la pct. 1 din prezenta decizie, intimatul reclamant se află în chiar ipoteza secund expusă de apelantă, respectiv cea a dispozițiilor art. 34 alin. (5) lit. b), care prevăd că, "Prin excepție de la prevederile alin. (4), se soluționează cu prioritate: (...) b) dosarele în care, prin hotărâri judecătorești irevocabile/definitive, instanțele de judecată s-au pronunțat cu privire la existența și întinderea dreptului, precum și la calitatea de persoană îndreptățită". Critica relativă greșitei obligări de către tribunal la emiterea deciziei de compensare în termen de 30 zile, s-a apreciat ca fiind lipsită de obiect, întrucât instanța de fond nu a impus un termen de 30 zile pentru îndeplinirea obligației statuate.

Critica relativă necesității respectării termenului de 120 zile reglementat de art. 32 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, a fost apreciată ca nefondată, cu motivarea că dacă s-ar pleca de la teza invocată de apelantă, respectiv, aceea că acest termen legal este stipulat în favoarea notificatorilor pentru a-și dovedi dreptul de a li se acorda beneficiul legilor de reparație, în cauză, oricum, s-a constatat în temeiul considerentelor expuse deja că dreptul la despăgubiri al intimatului-reclamant a fost deja statuat judiciar prin hotărâri judecătorești definitive anterioare. În fine, argumentele expuse de apelantă la pct. V din motivele sale de apel, arondate aceluiași aspect legat de termenul de soluționare a dosarului administrativ, s-a reținut că sunt grefate de la bun început, de apelantă, pe premisa inaplicabilității, în cauză, a dispozițiilor art. 34 alin. (5) din lege, premisă neîntrunită, însă, în dosar, potrivit elementelor ilustrate anterior.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, care, în dezvoltarea criticilor formulate, după expunerea istoricului cauzei, indicând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și art. 304 1 C. proc. civ., a arătat următoarele: Curtea de Apel București în mod netemeinic și nelegal a reținut că existența dreptului la restituire prin echivalent și calitatea de persoană îndreptățită au fost statuate cu putere de lucru judecat prin Sentința civilă nr. 452 din 16 mai 2005 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, și prin Decizia civilă nr. 494/A din 11 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Pentru a ajunge la această soluție, instanța a reținut, pe cale de deducție, faptul că Dispoziția administrativă nr. 369 din 21 decembrie 2007 a Ministerului Internelor și Reformei Administrative, a fost emisă ca urmare a pronunțării Sentinței civile nr. 452 din 16 mai 2005 a Tribunalului București, prin care s-a dispus anularea dispoziției anterioare emise de același minister, nr. 391/2003 (prin care notificarea nr. 259 din 13 august 2001 fusese respinsă), și a fost obligat intimatul să emită dispoziție motivată asupra cererii contestatorilor B., H. și I., de restituire în natură a imobilului înscris în CF Sibiu nr. 12.303, nr. top. 4030/1/1, în suprafață de 37.410 mp, în condițiile art. 23 alin. (1) sau art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Or, în cuprinsul Dispoziției nr. 369/2007, contrar celor reținute de instanța de apel, nu se face nicio mențiune cu privire la Sentința civilă nr. 452 din 16 mai 2005 a Tribunalului București. Totodată, instanța de apel a mai reținut faptul că primul paragraf din Decizia civilă nr. 494/A din 11 mai 2011 a Curții de Apel București statuează asupra determinării concrete a imobilului preluat de stat de la autorii intimatului reclamant, asupra modalități concrete de preluare (expropriere), precum și asupra îndreptățirii doar la măsuri reparatoriii. Inițial, prin Sentința civilă nr. 1402 din 25 noiembrie 2009, pronunțată în dos. nr. x/3/2008, a fost anulată Dispoziția nr. 369 din 21 decembrie 2007, însă soluția pronunțată a fost schimbată în tot prin Decizia civilă nr. 494A din 11 mai 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, în sensul că s-a respins plângerea formulată împotriva acestei dispoziții, decizie ce a devenit revocabilă prin nerecurare.

În Dosarul nr. x/3/2008, instanțele nu au stabilit cu caracter irevocabil nici calitatea de persoane îndreptățite a notificatorilor, nici întinderea și existența dreptului la restituire, având în vedere faptul că Sentința civilă nr. 1402/2009 a Tribunalului București a fost schimbată în totalitate de Decizia civilă nr. 494A/2011 a Curții de Apel București. De altfel, prin Decizia nr. 686/2014, Curtea Constituțională a României a statuat că dispozițiile art. 17 alin. (1) lit. a) și art. 21 alin. (5) și (8) din Lege nr. 165/2013 sunt constituționale în măsura în care nu se aplică deciziilor/dispozițiilor entităților învestite cu soluționarea notificărilor, emise în executarea unor hotărâri judecătorești prin care instanțele s-au pronunțat irevocabil/definitiv asupra calității de persoane îndreptățite și asupra întinderii dreptului de proprietate.

Or, cum în speța de față, în urma admiterii apelurilor formulate de pârâții din dosarul mai sus arătat, sentința pronunțată pe fond a fost anulată, CNCI are obligația de a verifica existența dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, de a aprecia cu privire la întinderea acestuia și de a evalua despăgubirile cuvenite în cazul în care, după examinarea dosarului, ajunge la concluzia că solicitantul este titularul dreptului de proprietate, precum și de a emite decizia de compensare în puncte a acestora, astfel cum s-a statuat prin decizia CCR nr. 269/2014. Având în vedere cele menționate, s-a conchis că atât instanța de fond, cât și instanța de apel în mod netemeinic și nelegal au reținut puterea de lucru judecat a Sentinței civile nr. 452 din 16 mai 2005 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, și a Deciziei civile nr. 494/A din 11 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

S-a mai arătat, că atât prima instanță, cât și instanța de apel au ignorat dispozițiile art. 17 alin. (1), lit. a), teza a II-a din lege, potrivit cărora CNCI poate invalida în tot sau în parte deciziile emise de entitățile investite de lege, atunci când a obligat Comisie la emiterea deciziei de compensare, conform prevederilor art. 21 alin. (9) din Legea nr. 165/2013, pentru următoarele considerente: Ca urmare a publicării Legii nr. 165/2013 în M. Of.

nr. 278 din 17 mai 2013, procedura de soluționare a dosarelor de despăgubire constituite în temeiul Legii nr. 10/2001 se desfășoară în conformitate cu dispozițiile acesteia, astfel cum este prevăzut în mod expres la art. 4 din noua lege, conform căruia: "dispozițiile prezentei legi se aplică (...) cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a prezentei legi". Totodată, a fost înființată CNCI, care a preluat atribuțiile CCSD, iar conform art. 17 alin. (1) lit. a) - b) din lege, noua comisie validează/invalidează, în tot sau în parte, deciziile emise de entitățile învestite de lege, care conțin propunerea de acordare de măsuri reparatorii.

Potrivit prevederilor art. 17 alin. (1) lit. a) și b), precum și art. 21 - 26 din lege, procedura de soluționare a dosarului de despăgubire se finalizează prin validarea sau invalidarea, în tot sau în parte, de către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a deciziei entității învestite de lege (prin care s-a propus acordarea de despăgubiri). Totodată, potrivit prevederilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, "evaluarea imobilului ce face obiectul deciziei se face prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a prezentei legi de către Secretariatul Comisiei Naționale și se exprimă în puncte. Un punct are valoarea de un leu." Așadar, CNCI, este obligată să pună în aplicare dispozițiile legale adoptate de legiuitor, respectiv, art. 1, art. 17 și art. 21 - 26, care prevăd expres compensarea prin puncte a imobilelor, validarea/invalidarea de către Comisia Națională, și evaluarea imobilelor potrivit grilei notariale.

Cu privire la cuantumul ce va fi stabilit în cuprinsul deciziei de compensare, s-a arătat că evaluarea imobilului ce face obiectul deciziei se face prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a prezentei legi de către Secretariatul Comisiei Naționale și se exprimă în puncte. Un punct are valoarea de un leu. Numărul de puncte se stabilește după scăderea valorii actualizate a despăgubirilor încasate pentru imobilul evaluat.

Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 269/2014, s-a pronunțat asupra excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 4 teza a doua raportate la art. 7 alin. (1), art. 11 alin. (1) și (2), art. 16, art. 17 alin. (1) lit. a), art. 21 alin. (6) și (8), art. 31 alin. (5), art. 34 alin. (1), art. 35 alin. (2) și art. 50 lit. b) teza întâi din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natura sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România (publicată în M. Of. nr. 513/9.07.2014), și a reținut că CNCI are obligația de a verifica existența dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, de a aprecia cu privire la întinderea acestuia și de a evalua despăgubirile cuvenite în cazul în care, după examinarea dosarului, aceasta ajunge la concluzia că solicitantul este titularul dreptului de proprietate, precum și de a emite decizia de compensare în puncte a acestora.

S-a concluzionat, că instanța de fond, obligând pe recurentă la emiterea unei decizii de compensare, a ignorat dispozițiile legale ce se regăsesc la art. 21 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, potrivit cărora SCNCI verifică dosarul de despăgubire sub aspectul existenței dreptului persoanei ce se consideră îndreptățite și, în egală măsură, pe cele ce se găsesc la art. 17 alin. (1) lit. a), teza a II-a din același act normativ, potrivit cărora CNCI poate invalida în tot sau în parte deciziile emise de entitățile investite de lege, atunci când a obligat-o pe pârâta la emiterea deciziei de compensare, conform prevederilor art. 21 alin. (9) din Legea nr. 165/2013, pentru că numai în situația în care dosarul este validat de către CNCI aceasta emite o decizie de compensare prin puncte a despăgubirilor acordate pentru imobilul preluat abuziv de stat.

În continuare, referitor la situația dosarului de despăgubire aferent Deciziei nr. 369/2007 emisă de Ministerul Administrației și Internelor, și înregistrat sub nr. x, s-a arătat că va fi soluționat cu respectarea dispozițiilor legale prevăzute de Legea nr. 165/2013, precum și cu respectarea ordinii de înregistrare a dosarelor de despăgubire stabilită prin Legea nr. 103 din 23 mai 2016 privind aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 21/2015 pentru modificarea și completarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.

Prin Legea nr. 103/2016, s-au introdus la art. 34 din Legea nr. 165/2013 alin. (4) și (5). Prin alin. (4) a fost introdusă cu valoare de principiu regula conform căreia dosarele de despăgubire se soluționează în ordinea înregistrării lor la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, respectiv, Secretariatul Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor.

Prin excepție de la această regulă, alin. (5) prevede că au prioritate la soluționare dosarele în care SCNCI a solicitat documente potrivit art. 21 alin. (5), dosarele în care deciziile entităților învestite cu soluționarea notificărilor au fost emise în executarea unor hotărâri judecătorești irevocabile/definitive, prin care s-a constatat dreptul de proprietate și întinderea acestuia, și dosarele constituite în baza cererilor formulate de persoanele prevăzute la art. 33 alin. (4) introdus prin Legea nr. 103/2016, iar Dosarul nr. x nu se află în niciuna dintre situațiile de excepție de mai sus și, prin urmare, va fi soluționat cu respectarea principiului ordinii de înregistrare. Intimatul reclamant a invocat excepția nulității recursului declarat de pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, potrivit art. 306 C. proc.

civilă, cu motivarea că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 304 1 C. proc. civ., și că dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au fost invocate pur formal de către pârâta recurentă, întrucât niciuna din criticile formulate de aceasta nu poate fi calificată ca motiv de nelegalitate. Această excepție este nefondată, urmând a fi respinsă, pentru cele ce succed: Potrivit art. 304 1 C. proc. civ., "Recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 304, instanța putând să examineze cauza sub toate aspectele". Hotărârea ce face obiectul prezentului recurs a fost pronunțată în apelul declarat de pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor împotriva sentinței pronunțate de tribunal în primă instanță.

Prin urmare, câtă vreme hotărârea primei instanțe a fost atacată cu apel, potrivit legii, în recursul declarat împotriva deciziei pronunțate în apel controlul judiciar se face numai în limitele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., și nu sub toate aspectele, astfel cum prevede art. 304 1 C. proc. civ. În ceea ce privește criticile potrivit cărora recursul declarat de pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor este nul, deoarece niciuna din criticile formulate prin cererea de recurs nu poate fi calificată ca motiv de nelegalitate potrivit art. 304 C. proc. civ., art. 304 pct. 9 C. proc. civ., fiind invocat pur formal de către pârâtă, se constată că sunt nefondate. Potrivit art. 306 (3) C. proc.

civ., "indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304". Prin cererea de recurs, recurenta pârâtă a indicat ca temei legal al criticilor formulate art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea acestora a susținut că decizia atacată s-a pronunțat cu încălcarea dispozițiilor art. 17 alin. (1) lit. a) teza a II-a și ale art. 21 alin. (5) și (9) din Legea nr. 165/2013. De asemenea, a mai susținut că, în speță, nu operează puterea de lucru judecat în raport de Sentința civilă nr. 452 din 16 mai 2005 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, și de Decizia civilă nr. 494/A din 11 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Aceste critici se circumscriu motivului de recurs indicat de pârâtă prin cererea de recurs, astfel că excepția nulității recursului pendinte invocată de intimatul reclamant este nefondată, urmând a fi respinsă în consecință. Examinând decizia atacată în limita criticilor de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., instanța constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 452 din 16 mai 2005, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a dispus anularea Dispoziției nr. 391 din 18 februarie 2003 emisă de Ministerul Administrației și Internelor, în soluționarea Notificării nr. 259 din 13 august 2001 formulată de numiții B., H. și I., în baza Legii nr. 10/2001, și a fost obligat intimatul să emită decizie sau dispoziție motivată asupra cererii contestatorilor de restituire a imobilului înscris în CF Sibiu nr. 12.303, nr. top 4030/1/1, în suprafață de 37.400 mp., în condițiile art. 23 alin. (1) sau art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Recurenta-pârâtă nu a făcut dovada reformării acestei hotărâri, deși instanța de apel a solicitat depunerea hotărârilor pronunțate în eventualele căii de atac exercitate împotriva acesteia.

Prin această hotărâre judecătorească, s-a statuat, cu putere de lucru judecat, că reclamanții din cauza respectivă au calitatea de persoane îndreptățite, conform art. 3 alin. (1) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, la măsuri reparatorii pentru imobilul înscris în CF Sibiu nr. 12.303, nr. top 4030/1/1, în suprafață de 37.400 mp. De asemenea, prin aceeași hotărâre judecătorească, s-a atestat dovedirea dreptului de proprietate al autorilor B. și J. asupra imobilului în litigiu, precum și preluarea acestuia de către Statul Român, în anul 1950. Aceste dezlegări intrate în puterea lucrului judecat nu mai pot face obiect de analiză în litigiile subsecvente, în prezentul litigiu opunându-se efectul pozitiv al acestei hotărâri judecătorești, ca de altfel și în litigiul prin care s-a soluționat contestația împotriva Dispoziției nr. 369 din 21 decembrie 2007 emisă de Ministerul Internelor și Reformei Administrative.

Prin Decizia civilă nr. 494/A din 11 mai 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, definitivă și irevocabilă prin nerecurare, s-au admis ambele apeluri declarate de Ministerul Administrației și Internelor și de intervenientul Centrul Chinologic "Dr. N." Sibiu; s-a anulat sentința primei instanțe, prin care s-a admis în parte acțiunea contestatorilor, s-a anulat Dispoziția nr. 369 din 21 decembrie 2007 și a fost obligat Ministerul Administrației și Internelor la restituirea în natură, în deplină proprietate și posesie, a imobilului teren în suprafață de 34.167 mp., situat în Sibiu, înscris în CF Sibiu nr. 12.303, nr. top 4030/1/1, și s-a respins, ca neîntemeiată, plângerea împotriva Dispoziției nr. 369 din 21 decembrie 2007 emisă de Ministerul Administrației și Reformei Administrative.

Pentru a hotărî astfel, instanța a statuat asupra determinării concrete a imobilului preluat de stat de la autorii contestatorilor, asupra modalității concrete de preluare - prin expropriere, precum și asupra îndreptățirii contestatorilor numai la măsuri reparatorii prin echivalent, dezlegări care, de asemenea, au intrat în puterea lucrului judecat, și care nu mai pot face obiect de analiză în prezentul litigiu. Rezultă că, în litigiu soluționat irevocabil prin Decizia civilă nr. 494/2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, Dispoziția nr. 369/2007 emisă de Ministerul Administrației și Reformei Administrative a fost supusă controlului judiciar, în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001, astfel că în prezentul litigiu nu se mai impune un nou control de legalitate asupra acestei decizii, așa cum corect au stabilit instanțele de fond.

Prin contractul de cesiune autentificat sub nr. 419 din 9 septembrie 2011 de B.N.P. E., s-au cesionat către intimatul reclamant toate drepturile de despăgubire pentru imobilul în litigiu. Față de aceste considerente, criticile formulate de recurenta pârâtă potrivit cărora nelegal instanța de apel a reținut puterea de lucru judecat a chestiunilor de fapt și de drept dezlegate irevocabil prin hotărârile judecătorești mai sus precizate, sunt nefondate, urmând a fi respinse în consecință.

Criticile formulate de recurenta-pârâtă potrivit cărora decizia atacată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 17 alin. (1) lit. a) teza a II-a și ale art. 21 alin. (5) și (9) din Legea nr. 165/2013, în sensul că greșit s-a reținut că CNCI nu poate invalida în tot sau în parte decizia emisă de entitatea notificată, atunci când a obligat-o pe pârâta la emiterea deciziei de compensare conform art. 21 alin. (9) din Legea nr. 165/2013, și că greșit au obligat-o instanțele de fond pe recurenta pârâtă la emiterea deciziei de compensare fără ca aceasta să verifice dosarul de despăgubire sub aspectul existenței dreptului persoanei ce se consideră îndreptățită, se constată că sunt nefondate, pentru cele ce succed; Potrivit art. 17 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 165/2013; "În vederea finalizării procesului de restituire în natură sau, după caz, în echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, se constituie Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, denumită în continuare Comisia Națională, care funcționează în subordinea Cancelariei Primului-ministru și are, în principal, următoarele atribuții: a) validează/invalidează în tot sau în parte deciziile emise de entitățile investite de lege, care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii",

iar potrivit art. 21 alin. (5) și (9) din același act normativ: "Secretariatul Comisiei Naționale, în baza documentelor transmise, procedează la verificarea dosarelor din punct de vedere al existentei dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii. Pentru clarificarea aspectelor din dosar, Secretariatul Comisiei Naționale poate solicita documente în completare entităților investite de lege, titularilor dosarelor și oricăror altor instituții care ar putea deține documente relevante", și "În cazul validării deciziei entității investite de lege, Comisia Națională emite decizia de compensare prin puncte a imobilului preluat în mod abuziv". În speță, în raport de circumstanțele cauzei, astfel cum au fost expuse mai sus, se constată că legal prima instanță a obligat pe pârâta C.N.C.I.

să emită în favoarea reclamantului o decizie de compensare prin puncte în baza Dispoziției nr. 369 din 21 decembrie 2007 emisă de Ministerul Internelor și Reformei Administrative, potrivit art. 21 din Legea nr. 165/2013, pentru imobilul în litigiu, soluție ce a fost menținută prin decizia atacată, deoarece decizia emisă de entitatea notificată a fost supusă controlului judiciar, situație în care nu se mai impune verificarea legalității acesteia în prezentul litigiu, potrivit art. 21 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, pe de o parte, iar pe de altă parte, aceasta a fost emisă în executarea unei hotărâri judecătorești prin care s-a constatat calitatea de persoane îndreptățite a notificatorilor, existența dreptului de proprietate al acestora asupra imobilului în litigiu, și întinderea acestuia, situație în care nu se impune, conform art. 17 alin. (1) lit. a) teza a doua din lege, invalidarea acesteia dispoziții de către CNCI în tot sau în parte.

Astfel, se constată că Dispoziția nr. 369/2007 a Ministerul Internelor și Reformei Administrative a fost emisă în executarea Sentinței civile nr. 452/2005, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, ceea ce rezultă din împrejurarea că aceasta a fost emisă ulterior pronunțări acestei hotărârii judecătorești, prin care s-a anulat prima dispoziție emisă de entitatea notificată în baza Legii nr. 10/2001, și a fost obligată entitatea notificată să emită notificatorilor o nouă dispoziție, situație în care este fără relevanță faptul că în cuprinsul Dispoziției nr. 369/2007 nu s-a făcut o mențiune expresă în acest sens.

Întrucât Dispoziția nr. 369/2007 a Ministerului Administrației și Reformei Administrative a fost emisă în executarea unei hotărâri judecătorești prin care instanța s-a pronunțat cu privire la calitatea notificatorilor de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, la existența dreptului de proprietate al notificatorilor asupra imobilului în litigiu, și la întinderea acestuia, potrivit Legii nr. 10/2001, se constată că instanța de apel, cu aplicarea dispozițiilor art. 21 alin. (10) din Legea nr. 165/2013, modificată, potrivit cărora: "Prin excepție de la prevederile art. 17 alin. (1) lit. a) și art. 21 alin. (5) și (8), în cazul dosarelor ce conțin decizii ale entităților învestite cu soluționarea notificărilor emise în executarea unor hotărâri judecătorești prin care instanțele s-au pronunțat irevocabil/definitiv asupra calității de persoane îndreptățite la măsuri compensatorii, Comisia Națională emite, la propunerea Secretariatului Comisiei Naționale, decizia de compensare prin numărul de puncte stabilit potrivit alin. (7)", și cu respectarea dispozițiilor Deciziei nr. 686/2014 a Curții Constituționale, a pronunțat decizia atacată, reținând corect că singura obligație care revine recurentei pârâte, în situația dată, este aceea de a emite decizia de compensare prin puncte, potrivit art. 21 alin. (9) din Legea nr. 165/2013, modificată,

și că intimatul reclamant se află în una din situațiile de excepție prevăzute de art. 34 alin. (5) din Legea nr. 165/2013. În ceea ce privește celelalte critici formulate de pârâtă, așa cum au fost expuse mai sus, se constată că sunt străine de natura pricinii, iar sancțiunea este aceea a neanalizării lor. Pentru considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge excepția nulității recursului. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor împotriva Deciziei nr. 851A din data de 06 decembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, în Dosarul nr. x/3/2013***. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 septembrie 2017. Procesat de GGC - CT