ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 215/2016

Obiectul acțiunii deduse judecății; Prin cererea înregistrată la Judecătoria Tecuci și ulterior pe rolul Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, ca urmare a declinării soluționării cauzei prin sentința nr. 2769/2010, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții SC B. SA, C., D. Galați și Guvernul României, obligarea C. să sesizeze Guvernul României, în temeiul art. 14 din Legea nr. 381/2002, cu privire la starea de calamitate a culturilor din anul 2008 din județul Galați; obligarea Guvernul României să declare, prin hotărâre, starea de calamitate a culturilor din Județul Galați, pentru a stabili nivelul despăgubirilor și să fie obligate toate pârâtele, în solidar, în baza hotărârii de guvern, să o despăgubească cu suma de 10.676,20 lei, actualizată până la momentul plății efective, precum și a majorărilor de întârziere conform Legii nr. 381/2001.

Prin sentința nr. 192 din 16 iunie 2011, Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul A., a obligat pârâtul C. la efectuarea procedurii necesare în vederea adoptării Hotărârii de Guvern ce constată starea de calamitate în județul Galați pe suprafețele asigurate de reclamant, a obligat Guvernul României să adopte hotărârea ce constată starea de calamitate, a obligat pârâtele SC B. SA, C., D. Galați și Guvernul României în solidar la plata sumei de 10.676,20 lei reprezentând pierderi suportate de reclamant cu majorări de întârziere și actualizate până la momentul plății și a respins ca nefondate excepțiile invocate de pârâtele Guvernul României, C. și D. Galați.

Prin Decizia nr. 3753 din 26 septembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursurile declarate de SC B. SA Sucursala Galați, C., D. Galați și Guvernul României împotriva sentinței nr. 192 din 16 iunie 2011 a Curții de Apel Galați, secția de contencios administrativ și fiscal, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe și Judecătoriei Tecuci, pentru competentă soluționare a capătului de cerere privind obligarea SC B. SA la despăgubiri conform contractului de asigurare.

În rejudecare, prin sentința nr. 157 din 27 iunie 2013, Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondate, excepțiile invocate de pârâta Guvernul României privind tardivitatea introducerii acțiunii invocate de pârâta Guvernul României privind tardivitatea introducerii acțiunii, tardivitatea modificării acesteia, netimbrarea acțiunii, lipsa plângerii administrative prealabile și lipsa calității procesuale pasive a Guvernului României, raportat la capetele 1 și 3 ale cererii de chemare în judecată; a respins, ca nefondate, excepțiile invocate de pârâta C. privind: tardivitatea acțiunii, inadmisibilitatea capătului 2 de cerere, lipsa de obiect a primului capăt de cerere, prematuritatea celui de-al doilea capăt de cerere; a admis, în parte, acțiunea precizată la data de 7 aprilie 2010 formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții C., D. Galați, Guvernul României, SC B. SA București și SC B. SA - Sucursala Galați și, în consecință, a obligat pârâtele Guvernul României, C. și D. Galați în solidar la plata către reclamant a sumei de 5.000 lei cu titlu de despăgubiri.

Prin Decizia nr. 54 din 15 ianuarie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a respins recursurile declarate de C. și Guvernul României împotriva sentinței nr. 157 din 27 iunie 2013 a Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondate; a admis recursul declarat de A. împotriva aceleiași sentințe, a modificat sentința atacată în sensul că a obligat Guvernul României, C. și D. Galați, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 10.676,20 lei, cu titlu de despăgubiri și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate. În ceea ce privește recursurile declarate de C. și Guvernul României, instanța de control judiciar le-a respins ca nefondate, constatând din probatoriul administrat în cauză, că sunt întrunite condițiile cerute de art. 2 alin. (1) lit. i) cu raportare la art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 privind existența refuzului nejustificat. În ceea ce privește recursul declarat de reclamantul A., instanța de recurs a reținut că, în mod greșit, instanța de fond a admis în parte acțiunea acestuia, obligând autoritățile pârâte la plata sumei de 5.000 lei cu titlu de despăgubiri, deși cuantumul acestora este de 10.676,20 lei, necontestat, după cum rezultă din cuprinsul procesului-verbal definitiv de constatare a gradului de afectare din 6 octombrie 2008 depus la dosarul cauzei, proces-verbal ce a fost semnat și însușit de asigurător, de E. - F., Primăria com. Ghidigeni, G. Galați - H. Ghidigeni, județul Galați. II. Contestația în anulare; Împotriva Deciziei nr. 54 din 15 ianuarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, C. a formulat contestație în anulare, invocând dispozițiile art. 318 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor căii de atac exercitate, contestatorul a susținut, în esență, că instanța de recurs a aplicat greșit cadrul legal incident cauzei și nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor de recurs pe care C. le-a invocat, considerând că se impune admiterea contestației în anulare, anularea Deciziei civile nr. 54 din 15 ianuarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, cu consecința reluării judecății pentru a se pronunța o soluție nouă. Contestatorul minister a precizat că Decizia civilă nr. 54 din 15 ianuarie 2015 a fost pusă în executare de C. cu respectarea prevederilor Legii nr. 554/2004, solicitând, în cazul admiterii contestației în anulare, ca instanța să dispună cu privire la punerea în situația anterioară executării titlului menționat. În primul rând, consideră că instanța de recurs s-a substituit legislativului, neprocedând la verificarea situației expusă judecății, astfel încât chiar și în ipoteza existenței temeiului legal necesar pentru a putea pretinde acordarea despăgubirilor-ajutorului de stat, era obligatoriu să se facă dovada îndeplinirii procedurii prealabile, precum și a condițiilor instituite de Legea nr. 381/2002 și Ordinul nr. 419/2002 pentru încasarea efectivă a despăgubirilor. Or, instanța nu numai că a ignorat acest aspect, ci și condiția de „areal extins” impusă de legiuitor pentru etapa care vizează emiterea unui act administrativ cu caracter normativ, respectiv o hotărâre de Guvern (etapa întâi), fără de care nu se poate vorbi despre o eventuală despăgubire-ajutor de stat. Tocmai faptul că ministerul a fost obligat de către instanța de judecată să plătească în favoarea reclamantului despăgubiri cu titlu de prejudiciu produs prin starea de calamitate, înseamnă că s-a admis ca ministerul să deroge de la normele juridice care reglementează finanțele publice (cu precădere a celor reglementate de Legea nr. 500/2002), ceea ce este vădit inadmisibil, angajarea și ordonanțarea la plată putând fi făcută în limita bugetului alocat, potrivit destinației acestuia. În al doilea rând, referitor la inaplicabilitatea prevederilor art. 989-999 C. civ., învederează că instanța de recurs s-a aflat într-o gravă eroare în aprecierea cadrului legislativ incident în speța de față. Astfel, pentru a putea pretinde acordarea despăgubirilor-ajutorului de stat, era obligatoriu să se facă atât dovada îndeplinirii procedurii prealabile, cât și a condițiilor instituite de Legea nr. 381/2002 și Ordinul nr. 419/2002, în caz contrar, cererea de obligare la sesizarea Guvernului României în vederea emiterii hotărârii de Guvern fiind lipsită de finalitate. Or, instanța de fond nu numai că a ignorat acest aspect, ci și condiția impusă de legiuitor pentru etapa care vizează sesizarea Guvernului. Prin urmare, a fost admisă o cerere prematură, plata făcându-se după declararea stării de calamitate naturală prin Hotărâre de Guvern, nefiind aplicabile așadar speței, prevederile art. 989-999 C. civ. În al treilea rând, cu privire la abrogarea Legii nr. 381/2002 înainte de promovarea prezentei acțiuni, arată că atât timp cât există norme comunitare aplicabile direct (Tratat și Regulament) care înlătură legea națională (Legea nr. 381/2002), pretenția reclamantei de a obliga ministerul și Guvernul României să acorde o sumă ce reprezintă despăgubiri-ajutor de stat este inadmisibilă. Potrivit principiului primordialității normei comunitare, obligație de rezultat, chiar dacă Legea nr. 381/2002 nu ar fi fost abrogată, incumbă obligația înlăturării acesteia, potrivit art. 148 alin. (2) din Constituția României. III. Considerentele asupra contestației în anulare; Cu titlu prealabil, în ceea ce privește cererea de suspendare a judecății, formulată de lichidatorul judiciar SC I. SPRL al asigurătorului SC B. SA - Sucursala Galați în temeiul art. 262 alin. (4) și art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, Înalta Curte apreciază că este nefondată, urmând a o respinge. Astfel, potrivit art. 262 din Legea nr. 85/2014, „(4) Hotărârea de deschidere a procedurii falimentului are ca efect suspendarea de drept a tuturor acțiunilor judiciare sau extrajudiciare și a măsurilor de executare silită îndreptate împotriva societății de asigurare/reasigurare debitoare. Creanțele pretinse în aceste procese se înregistrează la dosarul de faliment al tribunalului și se supun examinării și înscrierii lor în tabelul creanțelor, potrivit prezentei legi. Efectele procedurii de faliment asupra unui proces civil în curs privind un bun sau un drept de care a fost deposedată societatea de asigurare/reasigurare sunt reglementate de legea statului membru în care procesul este în curs.”, iar potrivit art. 75 alin. (1) din aceeași lege, „De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului. Valorificarea drepturilor acestora se poate face numai în cadrul procedurii insolvenței, prin depunerea cererilor de admitere a creanțelor. Repunerea pe rol a acestora este posibilă doar în cazul desființării hotărârii de deschidere a procedurii, a revocării încheierii de deschidere a procedurii sau în cazul închiderii procedurii în condițiile art. 178. În cazul în care hotărârea de deschidere a procedurii este desființată sau, după caz, revocată, acțiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului pot fi repuse pe rol, iar măsurile de executare silită pot fi reluate. La data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, atât acțiunea judiciară sau extrajudiciară, cât și executările silite suspendate încetează.” Având în vedere temeiul de drept invocat, nu se poate dispune suspendarea judecății prezentei contestații în anulare, în raport de obiectul căii extraordinare de atac de retractare care trebuie verificată sub aspectul admisibilității, precum și de etapa procesuală a speței dedusă judecății. Înalta Curte constată că este inadmisibilă contestația în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ., pentru următoarele motive: Potrivit art. 318 C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare. Prin urmare, dispozițiile art. 318 C. proc. civ. se referă la erori materiale evidente în legătură cu aspecte formale ale judecării recursului pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului, printre acestea neregăsindu-se presupusa eroare materială de care se prevalează contestatorul, respectiv că instanța de recurs s-ar fi substituit legislativului prin aceea că a dispus obligarea executivului la plata de despăgubiri, inaplicabilitatea prevederilor art. 998-999 C. civ. sau abrogarea Legii nr. 381/2002, anterior promovării acțiunii în despăgubiri. Or, aceste aspecte exced noțiunii de „greșeală materială” în sensul dispozițiilor art. 318 din C. proc. civ., ele constituind veritabile critici aduse legalității și temeiniciei deciziei atacate. Dat fiind specificul contestației în anulare de a fi o cale extraordinară de atac de retractare, este necesar ca motivele invocate de contestator să se înscrie în cele expres și limitativ prevăzute de textul legal ce reglementează această cale, fără a putea fi extinsă norma de drept la alte situații ce exced condițiilor strict prevăzute în C. proc. civ. În consecință, văzând și dispozițiile art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare ca inadmisibilă.