ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2177/2016

Decizia

nr. 2177/2016

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/3/2011, la data de 10.06.2011, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Circul B. ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună mărirea remunerației din contractele de prestație artistică dintre reclamant și pârât, conform art. 43 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, la nivelul remunerației achitate de pârât către U.C.M.R.-A.D.A. și, în subsidiar, rezilierea contractelor de prestație artistică dintre părți, conform art. 41 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, cu daune-interese de 500.000 lei; cu cheltuieli de judecată.

Prin precizarea formulată la data de 7.02.2012, reclamantul a arătat că solicită mărirea remunerației din contractele de prestație artistică încheiate cu pârâtul cu suma de 500.000 lei.

Prin sentința nr. 2320 din 18 decembrie 2012, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul A.

În motivarea sentinței, tribunalul a reținut că suma globală a veniturilor obținute de pârât din spectacolele de circ pentru care reclamantul a realizat muzica este de 9.260.338,26 lei, suma încasată de către reclamant conform statelor de plată fiind de 286.337 lei.

Totodată, tribunalul a reținut că, în măsura în care sunt luate în considerare subvențiile și sponsorizările de care pârâtul a beneficiat în perioada de referință, conform concluziilor raportului de expertiză întocmit în cauză s-a constatat realizarea unui beneficiu total, în perioada 2006-2011 în sumă de 23.134.083 lei.

Tribunalul a apreciat că sponsorizările și subvențiile nu pot fi avute în vedere atunci când se dimensionează beneficiile pârâtului, în sensul dispozițiilor art. 43 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, text legal care reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamantului.

În ceea ce privește subvențiile încasate de pârât de la Primăria Municipiului București, tribunalul a reținut că subvenția nu poate face parte din baza de calcul a beneficiului realizat ori a remunerației datorate organismului de gestiune colectivă U.C.M.R.-A.D.A., la această din urmă remunerație referindu-se reclamantul pentru a justifica suma suplimentară pretinsă pârâtului. Subvenționarea activității pârâtului este realizată global, suma primită având destinația de a acoperi toate cheltuielile instituției, nu doar pe cele ale producțiilor culturale, fără a fi delimitată în niciun fel pe titluri de spectacole prezentate sau alte proiecte culturale. Ca urmare, această subvenție nu are natura unei beneficiu, ori a unei surse de realizare a unui eventual beneficiu, având numai rolul de a acoperi diferențele dintre veniturile realizate de pârât, până la concurența cheltuielilor necesare desfășurării în continuare, în condiții optime, a activității specifice instituției.

Prin răspunsul la obiecțiunile formulate de reclamant cu privire la raportul de expertiză, a fost detaliată destinația subvențiilor acordate, respectiv cheltuieli operaționale cu activitatea de bază, între 97,62% în 2006 și 49,14% în 2010 și cheltuieli de capital, amortizări, provizioane și alte cheltuieli operaționale, de la 2,38% în 2006, la 50,86% în 2010.

În ceea ce privește situația rezultatului economico-financiar, beneficiu/pierdere înregistrat de pârât în perioada 2006-2010, astfel cum se evidențiază în cuprinsul aceluiași răspuns la obiecțiuni, raportul dintre beneficiul și pierderea operațională este de 23.134.083 lei. Cu privire la acest excedent, tribunalul a apreciat ca fiind pertinente susținerile pârâtului, conform cărora excedentele rezultate din execuția bugetelor instituțiilor publice, finanțate în condițiile art. 62 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice se regularizează la sfârșitul anului cu bugetul din care sunt finanțate, în limita sumelor primite de la acesta. Excedentele bugetare anuale se restituie la sfârșitul anului ordonatorului principal, instituția publică de spectacole terminând anul bugetar pe zero.

În același timp, chiar prin raportare la suma globală a veniturilor obținute de pârât din spectacolele de circ pentru care reclamantul a realizat muzica, aceea de 9.260.338,26 lei menționată în concluziile raportului de expertiză, suma plătită reclamantului prin efectul contractelor de cesiune încheiate cu pârâtul, de 286.337 lei, nu poate fi considerată ca fiind în disproporție evidentă cu beneficiile instituției de spectacol.

Prin decizia nr. 517 din 29 iunie 2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de către reclamantul A. împotriva sentinței menționate.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a apreciat că nu poate fi primită critica privind nepronunțarea asupra capătului de cerere având ca obiect rezilierea contractelor, față de dispozițiile art. 281

1

C. proc. civ., potrivit cărora completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condițiile art. 281

2a

C. proc. civ.

Ipoteza prevăzută de art. 43 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, text pe care se întemeiază pretențiile reclamantului, este o excepție strictă de la principiul obligativității contractului, ceea ce presupune delimitarea situațiilor veritabile în care nu există echivalentul corespunzător și proporțional al obligației asumate și îndeplinite de cedent.

Împrejurarea că, ulterior încheierii contractului de cesiune, pârâta s-a aflat în avantaj din punct de vedere economic, nu are efect asupra opțiunii reclamantului, exprimată la momentul cedării drepturilor patrimoniale, decât dacă există un dezechilibru major și evident între prestațiile pe care părțile le-au efectuat, adică acest dezechilibru să fie atât de pregnant, încât îl pune pe cedent într-o situație extrem de gravă, de dezavantajoasă.

Nu este suficient ca disproporția între prestații să fie evidentă, fiind necesar, pe de o parte, ca izvorul acestui eveniment, care atrage disproporționalitatea prestațiilor să se situeze după încheierea contractului și, pe de altă parte, ca acest eveniment să nu fie cunoscut de partea contractantă, adică schimbarea împrejurărilor, precum și întinderea acesteia, nu au fost și nici nu puteau fi avute în vedere de către părți, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului.

Nu aceasta este situația în speță, beneficiul mai mare pentru cesionar putând fi anticipat de autorul compozițiilor muzicale, care avea controlul asupra negocierii unei remunerații sub forma unui procent din câștigul rezultat din utilizarea operei.

În literatura de specialitate, se consideră că se poate califica o obligație drept excesivă atunci când reiese cu claritate că una dintre părți nu ar fi contractat dacă ar fi prevăzut această situație înaintea încheierii contractului. Pentru adaptarea contractului, este necesar să se probeze faptul că dispozițiile contractuale au fost influențate într-un mod semnificativ de anumite aspecte obiective care nu puteau fi prevăzute de părți.

Nu se poate reține, deci, în cauză, că era imposibil de prevăzut că veniturile pârâtei realizate din spectacole puteau ajunge la sume considerabile, așa cum, dimpotrivă, veniturile puteau să fie atât de mici, încât remunerația stabilită prin contractul de cesiune în sumă fixă să fie foarte avantajoasă pentru autor. Dezechilibrul dintre contraprestațiile părților putea fi prevenit, așa cum s-a mai arătat, prin stabilirea remunerației sub formă de cotă procentuală din beneficiu, întrucât părțile trebuie să dea dovadă de maximă diligență în ceea ce privește negocierea unor acte juridice care sunt izvoare de obligații. Arhitectura unui contract poate fi schimbată atunci când, în caz de executare, i se produce unei părți o pagubă însemnată, care nu a fost prevăzută la încheierea contractului și nici nu putea fi prevăzută.

Chiar în ipoteza în care s-ar aprecia că profitul pârâtei nu putea fi anticipat, disproporția vădită între remunerație și beneficiu nu rezultă din probele administrate.

Din perspectiva art. 43 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, caracterul proporțional al remunerației se apreciază prin raportare la beneficiul realizat de cesionar, astfel că este lipsită suport legal susținerea apelantului potrivit căreia evaluarea sumei primite din contractul de cesiune are ca reper echivalentul remunerațiilor pe care autorul operei muzicale le-ar fi obținut de la organismul de gestiune colectivă, în situația în care nu ar fi transmis drepturile patrimoniale.

Conform raportului de expertiză efectuat în cauză, veniturile obținute de pârâtă din spectacole au fost în sumă de 9.365.721,94 lei, în timp ce cheltuielile s-au ridicat la suma de 13.990.798,03 lei, diferența între cheltuieli și venituri fiind acoperită din alocațiile bugetare. Aceste alocații nu pot fi socotite, deci, un beneficiu al instituției publice de spectacole, din moment ce au rolul de a acoperi cheltuielile, așa cum corect a reținut tribunalul. Prin raportare la veniturile obținute de pârâtă din spectacole, de 9.365.721,94 lei, remunerația pentru cedarea drepturilor patrimoniale încasată de autorul muzicii, de 286.337 lei, nu poate fi socotită flagrant inechitabilă, beneficiul rezultat din vânzarea de bilete nefiind datorat exclusiv muzicii compuse de reclamant, întrucât spectacolele de circ includ diverse prestații artistice. Prin urmare, pentru a evalua raportul dintre remunerație și profit, soluția propusă de reclamant, de raportare la veniturile obținute din spectacolele complexe, ce nu se limitează la compoziții muzicale, nu este în acord cu sensul art. 43 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, care prevede în mod excepțional derogarea de la forța obligatorie a contractului, doar în condițiile unei pagube considerabile, vădite pentru cedent.

În același timp, nu poate fi omis caracterul speculativ economic firesc al actului de cesiune, fiind evident că scopul urmărit de pârâtă, scop licit, era cel al profitului. Succesul spectacolelor de circ și, în consecință, obținerea unor venituri mari de către pârâtă, nu se încadrează în sfera evenimentelor cu totul neprevăzute, ce afectează echilibrul contractului, riscul de a primi o sumă de bani redusă față de valoarea reală a prestației sale corelative fiind asumat de titularul dreptului de autor.

Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, prin care s-a solicitat casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare, s-au susținut, în esență, următoarele:

Instanța de apel nu a analizat motivele de apel, în conformitate cu prevederile art. 261 C. proc. civ., rezumându-se la a face considerații care nu au legătură cu apelul.

Totodată, este nelegală respingerea motivului de apel privind nepronunțarea de către tribunal asupra cererii subsidiare din acțiune, deoarece dispozițiile art. 282 C. proc. civ., la care face referire instanța de apel, privesc situațiile în care prima instanță a analizat în considerente cererea, argumentând asupra admiterii sau neadmiterii, însă a omis să se pronunțe prin dispozitivul hotărârii. Or, în speță, tribunalul nu a observat cererea subsidiară și nu a analizat-o în considerente, deci nu avea ce să omită a înscrie în dispozitiv.

Recurentul a mai susținut că instanța de apel a făcut o interpretare greșită a dispozițiilor art. 43 din Legea nr. 8/1996, în mod special a noțiunii de disproporție vădită între veniturile/profiturile cesionarului și remunerația cedentului stabilite prin contract.

Argumentația instanței în sensul că, pentru a se prevala de existența unei disproporții între remunerarea cedentului și profitul obținut de cesionar, cedentul trebuia să aibă reprezentarea, la momentul încheierii contractului de cesiune, că cesionarul va obține profit din utilizarea operelor sale, depășește intenția și exprimarea legiuitorului, care nu a condiționat aplicarea normei de prefigurarea psihologică a rezultatelor exploatării de către cesionar a operelor de proprietate intelectuală. Or, unde legea nu distinge, nici interpretul nu poate distinge.

De altfel, cesionarul nu este o societate comercială ce are ca scop obținerea de profit, fiind o entitate juridică ce urmărește scopuri culturale, aflată în subordonarea și subvenționată de Primăria Capitalei. Împrejurarea că din spectacole a obținut venituri (profituri) importante, se datorează și exploatării operelor sale muzicale și, în consecință, recurentul avea legitimarea să solicite cele menționate prin acțiune.

Recurentul a mai arătat că, pentru dezlegarea cauzei, era esențial ca instanța de apel să analizeze argumentele sale, prezentate în motivele de apel, precum și jurisprudența franceză indicată în concluziile scrise, pe care le menține în totalitate, ca parte integrantă a recursului.

Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat.

În ceea ce privește incidența cazului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se constată că recurentul-reclamant nu a dezvoltat susținerea privind neanalizarea motivelor de apel și nu a arătat argumentele pentru care considerentele din cuprinsul deciziei recurate nu ar avea legătură cu apelul.

Pe de altă parte, criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează tocmai considerentele prin care au fost analizate motivele de apel, în interpretarea și aplicarea prevederilor legale invocate de către reclamant, dar recurentul a solicitat pe acest temei casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Din acest motiv, se consideră că finalitatea acestor critici este aceeași cu finalitatea urmărită prin invocarea art. 304 pct. 7 C. proc. civ., astfel încât evaluarea recursului în contextul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. va avea în vedere motivarea corespunzătoare a hotărârii atacate, în raport de motivele de apel formulate și de prevederile legale aplicabile.

În ceea ce privește critica vizând aprecierea instanței de apel în sensul incidenței dispozițiilor art. 281

2a

C. proc. civ., în situația în care prima instanță nu s-a pronunțat asupra cererii reclamantului având ca obiect rezilierea contractelor, întemeiată pe dispozițiile art. 41 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, formulată în subsidiar față de cererea întemeiată pe dispozițiile art. 43 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, se constată următoarele:

Recurentul-reclamant nu a infirmat faptul că hotărârea primei instanțe nu cuprinde soluția adoptată cu privire la cererea în discuție și nu a infirmat nici absența considerentelor din sentință care ar fi relevat examinarea efectivă a susținerilor și apărărilor părților, precum și, dacă este cazul, a probelor administrate. În schimb, a pretins că reglementarea completării hotărârii din art. 281

2

C. proc. civ. s-ar aplica în situația în care instanța nu a menționat în dispozitiv soluția adoptată asupra unei cereri deduse judecății, însă a arătat considerentele admiterii sau neadmiterii acesteia.

Această susținere nu conține, însă, o critică la adresa deciziei recurate, cât timp nu interesează dacă art. 281

2

C. proc. civ. s-ar aplica sau nu în situația pur ipotetică descrisă de către recurent, ci dacă se aplică în situația efectiv întrunită în speță și necontestată, aceea în care prima instanță nu a soluționat în mod efectiv cererea subsidiară, ci doar pe aceea de majorare a remunerației din contractele încheiate de părți.

Or, pe acest aspect, recurentul nu a expus vreun argument pentru care, în ipoteza din speță, nu ar fi fost deschisă procedura completării hotărârii reglementată de art. 281

2

C. proc. civ., care ar fi urmat să se finalizeze cu pronunțarea unei hotărâri distincte de hotărârea completată și supusă aceleiași căi de atac ca și hotărârea completată, conform art. 281

3

C. proc. civ.

În aceste condiții, nu pot fi primite susținerile recurentului referitoare la aplicarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 281

2a

C. proc. civ., pe temeiul cărora s-a considerat că motivul de apel vizând nepronunțarea de către tribunal asupra cererii subsidiare a reclamantului relevă o cerere de completare a hotărârii ce nu poate fi formulată pe calea apelului.

În ceea ce privește modul de interpretare și aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 43 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit acestei norme, „În cazul unei disproporții evidente între remunerația autorului operei și beneficiile celui care a obținut cesiunea drepturilor patrimoniale, autorul poate solicita organelor jurisdicționale competente revizuirea contractului sau mărirea convenabilă a remunerației.”

Recurentul-reclamant a criticat aprecierea instanței de apel privind existența unei condiții de aplicare a normei, constând în prefigurarea psihologică a rezultatelor exploatării de către cesionar a operelor de proprietate intelectuală, care ar echivala în speță cu reprezentarea, la momentul încheierii contractului de cesiune, a obținerii unui profit de către cesionar din utilizarea operelor sale. Recurentul a susținut că această condiție nu este prevăzută de lege.

În acest context, se observă că, prin cererea de chemare în judecată întemeiată pe dispozițiile art. 43 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, având ca obiect majorarea remunerației convenite cu pârâtul prin contractele de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor, reclamantul a arătat că s-a aflat în eroare cu privire la remunerația care i s-ar fi cuvenit în raport de beneficiile realizate de pârât, astfel cum acestea sunt reflectate în remunerația pentru comunicarea publică în scop lucrativ a operelor muzicale în cadrul spectacolelor de circ și cabaret, datorată de către pârât organismului de gestiune colectivă.

De asemenea, prin motivele de apel, reclamantul a mai arătat că sintagma „disproporție evidentă” din art. 43 alin. (3) al Legii nr. 8/1996 presupune ca judecătorul să stabilească, în funcție de situația de fapt, dacă între beneficiile obținute de cesionar prin exploatarea operei și remunerația cedentului, convenită la momentul încheierii contractului, există o disproporție atât de mare încât, dacă părțile contractante ar fi știut nivelul veniturilor încasate de cesionar în viitor, ar fi stabilit o valoare a remunerației mult mai mare.

Față de aceste susțineri ale reclamantului, se constată că reclamantul însuși, prin pretențiile formulate, a invocat o falsă reprezentare, la momentul contractării, a nivelului veniturilor pe care le-ar fi putut obține în viitor cesionarul din exploatarea operelor sale și în absența căreia ar fi stabilit o altă valoare a remunerației.

Așadar, considerentele din decizia recurată au fost expuse tocmai în analiza motivelor de apel și în cadrul fixat prin cererea de chemare în judecată, acceptându-se interpretarea dată de către reclamant sintagmei „disproporție evidentă” din art. 43 alin. (3) al Legii nr. 8/1996, în sensul că are în vedere reprezentarea de către cedent, la momentul contractării, a veniturilor și, implicit, a beneficiilor viitoare ale cedentului.

În aceste condiții, critica din motivarea recursului privind interpretarea greșită a normei în discuție contrazice înseși susținerile formulate de către reclamant pe parcursul judecății și, din acest motiv, nu poate fi primită.

Pornind de la premisa arătată, instanța de apel a analizat în concret dacă obținerea unui anumit nivel al veniturilor din exploatarea viitoare a operei cedentului era imposibil de prevăzut la momentul contractării, iar concluzia expusă în decizia recurată nu poate fi cenzurată de către această instanță de recurs, în condițiile în care recurentul nu a dezvoltat critici pe acest aspect.

În același timp, din considerentele deciziei recurate, rezultă că instanța de apel nu s-a limitat la evaluarea pretinsei erori de fapt în care s-ar fi aflat reclamantul la momentul contractării, ci a analizat chiar dacă există în speță o disproporție vădită între remunerație și beneficiu, pentru ipoteza în care s-ar aprecia că profitul pârâtei nu putea fi anticipat, astfel cum a pretins reclamantul.

În acest cadru, instanța de apel a apreciat că tribunalul a reținut în mod corect că alocațiile bugetare au rolul de a acoperi cheltuielile, astfel încât nu pot fi socotite un beneficiu al instituției publice de spectacole și nu pot fi incluse în veniturile obținute de pârâtă din spectacolele de circ pentru care reclamantul a realizat concepția muzicală.

Prin motivele de recurs, nu au fost formulate în concret critici la adresa acestor considerente esențiale în adoptarea soluției de respingere a apelului reclamantului, dar, ținându-se cont de faptul că recurentul a arătat că înțelege să mențină în totalitate argumentele prezentate în motivele de apel, ca parte integrantă a recursului, urmează a se constata, în aceste limite, că aprecierea instanței de apel este corectă.

După cum s-a arătat, pretenția reclamantului de majorare a remunerației convenite prin contractele de cesiune s-a raportat la remunerația datorată organismului de gestiune colectivă pentru comunicarea publică în scop lucrativ a operelor muzicale în cadrul spectacolelor de circ și cabaret, care s-ar calcula, potrivit reclamantului, pe baza veniturilor pârâtului obținute din această activitate, cu includerea subvențiilor; prin motivele de apel, reclamantul a susținut că acest mod de calcul ar rezulta din Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006 și ar fi confirmat prin Decizia O.R.D.A. nr. 189/2010.

Această susținere nu este fondată.

Pârâtul Circul B. este o instituție de spectacole și persoană juridică de drept public, conform art. 3 lit. b) din O.G. nr. 21/2007 privind instituțiile și companiile de spectacole sau concerte (respectiv art. 10 din Legea nr. 504/2004, ce reprezenta reglementarea similară anterioară), precum și desfășurarea activității de impresariat artistic, calitate în care este finanțată din venituri proprii și subvenții acordate de la bugetul de stat ori de la bugetele locale, astfel cum prevede art. 20 din ordonanță.

Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006 are ca obiect publicarea în Monitorul Oficial al României a Protocolului având drept obiect Metodologia privind utilizarea operelor muzicale prin comunicare publică și remunerațiile reprezentând drepturile patrimoniale cuvenite autorilor de opere muzicale, metodologie care și-a produs efectele până la publicarea în Monitorul Oficial (nr. 314 din 13 mai 2010), în baza Deciziei O.R.D.A. nr. 189/2010, a noii metodologii privind remunerațiile pentru comunicarea publică a operelor muzicale în concerte, spectacole ori manifestări artistice.

Potrivit pct. 6 din Titlul II al metodologiei din anul 2006, baza de calcul a remunerațiilor procentuale este reprezentată, în primul rând [conform lit. a)], de „veniturile obținute din vânzarea de bilete, publicitate, programe, materiale promoționale, consumații etc.”.

Subvențiile pe care le primește instituția de spectacole nu sunt expres menționate, iar împrejurarea că enumerarea veniturilor de la pct. 6 lit. a) nu este una limitativă nu înseamnă că sfera acestora poate fi extinsă la orice venituri angajate în realizarea spectacolului în care se utilizează opere muzicale. Includerea altor venituri decât cele expres enumerate nu poate viza decât venituri din aceeași categorie, respectiv venituri obținute din „vânzarea” spectacolelor de teatru în care se utilizează opere muzicale, deoarece norma se referă la încasările din vânzarea de bilete, programe, vânzarea de publicitate a spectacolului.

Contrar susținerilor reclamantului, Metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 189/2010 nu confirmă includerea subvențiilor încasate de pârât de la bugetul local, respectiv al Municipiului București, în baza de calcul a remunerației.

Este adevărat că, potrivit art. 5 pct. A lit. e) din această metodologie, „alocațiile sau alte finanțări bugetare destinate subvenționării prețului biletelor spectacolului, concertului ori manifestării artistice” intră în mod expres în baza de calcul a remunerației, însă acest efect se produce doar dacă este îndeplinită condiția, expres prevăzută, ca finanțarea bugetară să aibă destinația de subvenționare a prețului biletelor spectacolului.

Potrivit art. 21 din O.G. nr. 21/2007 privind instituțiile și companiile de spectacole sau concerte, precum și desfășurarea activității de impresariat artistic, subvențiile acordate de la bugetele locale sunt destinate finanțării cheltuielilor necesare funcționării instituțiilor de spectacole sau concerte, respectiv pentru cheltuielile necesare realizării programului minimal anual prevăzut în contractul de management [lit. a)], cheltuielile necesare realizării proiectelor, altele decât cele din programul minimal (lit. b)), cheltuieli de personal [lit. c)], cheltuielile necesare pentru întreținerea, reabilitarea și dezvoltarea bazei materiale [lit. d)].

Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale este aplicabilă și bugetelor instituțiilor publice finanțate integral sau parțial din bugetele locale [conform art. 1 alin. (2) lit. b)], precum pârâtul din cauză.

Potrivit art. 7 din lege, veniturile [printre care și subvențiile, conform art. 5 alin. (1) lit. c)] se includ în buget în totalitate, în sume brute, neputând fi afectate direct unei cheltuieli bugetare anume (cu excepția donațiilor și sponsorizărilor, care au stabilite destinații distincte).

Așadar, nu ar putea fi acordate subvenții, potrivit legii, pentru acoperirea unei diferențe de preț a biletelor, ci doar pentru acoperirea cheltuielilor necesare funcționării instituției publice, în mod generic, în condițiile O.G. nr. 21/2007.

În conformitate cu prevederile art. 14 alin. (2) și (4) din Legea nr. 273/2006, „cheltuielile bugetare au destinație precisă și limitată” și „nicio cheltuială din fonduri publice locale nu poate fi angajată, ordonanțată și plătită dacă nu este aprobată, potrivit legii, și dacă nu are prevederi bugetare și surse de finanțare”. Așadar, este obligatorie respectarea destinației cheltuielilor, astfel cum a fost prevăzută în buget.

În cauză, subvențiile bugetare au avut destinația acoperirii cheltuielilor necesare funcționării teatrului, conform art. 21 din O.G. nr. 21/2007, iar referirea din Metodologia publicată prin Decizia Oficiul Român pentru Drepturile de Autor nr. 189/2010 la destinația subvenției bugetare nu poate avea în vedere decât destinația legală a facilității fiscale acordate, iar aceasta este, potrivit legii, aceea a finanțării cheltuielilor necesare funcționării instituțiilor de spectacole sau concerte, astfel cum, în mod corect, a apreciat instanța de apel.

Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul este nefondat și îl va respinge ca atare, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 517/A din 29 iunie 2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 noiembrie 2016.