ÎCCJ, decizie (scj.ro #83084)

Contract de reasigurare cu element de extraneitate. Competența materială Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Competența instanțelor Index alfabetic: competența - contract de reasigurare - raporturi de drept internațional privat - reziliere Legea nr . 105/1992, art . 74, art . 154, art . 157 În cazul încheierii, prin corespondență, a unui contract de comerț internațional, în speță de reasigurare, prin care părțile trimit la un contract tip (poliță de asigurare Mar 91) care conține și o clauză de alegere a competenței unei instanțe străine și a legii aplicabile contractului în cauză, clauză nerenegociată de partenerii contractuali, competența de soluționare a litigiului nu poate aparține instanțelor judecătorești române, dacă nu sunt incidente ipotezele de excepție prevăzute de art . 154 din Legea nr . 105/1992.

Secția comercială, Decizia nr . 1500 din 29 aprilie 2010 Prin acțiunea înregistrată la 20 decembrie 2007, reclamanta SC A.R.A. SA, București a chemat în judecată pe pârâta A.S.I. Co, Emiratele Arabe Unite – Dubai , solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că a intervenit rezilierea contractului de reasigurare din 5 februarie 2007, încheiat între reclamantă în calitate de reasigurător și pârâtă în calitate de asigurat, din culpa exclusivă a asiguratului, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința comercială nr . 5699 din 18 aprilie 2008, Tribunalul București, Secția a VI-a comercială, a admis acțiunea reclamantei și a dispus rezilierea contractului de reasigurare din 5 februarie 2007, reținând că acțiunea formulată în temeiul art . 111 C. proc . civ . este admisibilă față de dispozițiile art . 9 din Legea nr . 136/1995 și ale art . 17 din aceeași lege, potrivit cărora, dacă nu s-a convenit altfel, contractul de asigurare se reziliază dacă prima de asigurare nu este plătită de asigurat la termenul prevăzut în contract, fiind incidente și dispozițiile art . 1021 C. civ . Prin decizia comercială nr . 46 din 30 ianuarie 2009, Curtea de Apel București, Secția a VI-a comercială, a admis apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței primei instanțe pe care a schimbat-o în tot și, pe fond, a admis excepția necompetenței materiale, invocată de intimata-pârâtă, respingând, în consecință, acțiunea ca nefiind de competența instanțelor judecătorești din România.

Pentru a decide astfel instanța de apel a reținut că instanța de fond a omis să-și verifice competența, așa cum prevăd dispozițiile art . 157 din Legea nr . 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internațional privat, ca și ale art . 158 C. proc . civ ., deși în litigiile de drept internațional privat competența este, în principiu, de ordine publică, așa cum reiese și din interpretarea sistematică a dispozițiilor art . 148-156 din Legea nr . 105/1992.

A mai reținut că, în speță, părțile au încheiat o poliță de asigurare prin corespondență în cuprinsul căreia se face trimitere la formularul Mar (91), formular în care, indiferent de variantă – cea emisă de Institutul Asigurătorilor Maritimi din Londra sau cea emisă de Lloyd's – se prevede jurisdicția exclusivă a instanțelor engleze, cu excepția cazurilor când expres, în cuprinsul poliței, părțile optează pentru o altă jurisdicție, ceea ce părțile la contractul de reasigurare în litigiu nu au prevăzut expres, intimata reclamantă cunoscând acest aspect, ca și opțiunea părților pentru aplicarea dreptului englez, ea însăși invocând – în acțiunea în rezilierea poliței de reasigurare – clauza „ Quatealy Premium Payment Clause ", clauză care numai conform dispozițiilor din dreptul englez menționa că nerespectarea termenului de trei luni de la scadență pentru plata primei de reasigurare atrage sancțiunea rezilierii contractului pentru neexecutarea culpabilă a acestuia.

Împotriva deciziei de mai sus reclamanta a declarat recurs solicitând, cu invocarea motivelor de nelegalitate prevăzute de art . 304 pct . 7 și 9 C. proc . civ ., admiterea acestuia, schimbarea în tot a deciziei recurate și menținerea sentinței primei instanțe, cu cheltuieli de judecată. A susținut recurenta, în fundamentarea recursului său, că instanța de apel a pronunțat o hotărâre ce cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii, reținând, eronat, ca izvor de drept în soluționarea necompetenței instanțelor române practica maritimă englezească, îngrădindu-i astfel accesul liber la justiție, contrar prevederilor art . 6 din CEDO, instanța dând eficiență – tot eronat – unor uzanțe comerciale convenționale, care au doar menirea de a explica și interpreta termenii contractului și nu pot determina jurisdicția și legea aplicabilă acestui contract.

Recurenta a criticat decizia instanței de apel și pentru greșita aplicare a legii, aceasta reținând greșit că simpla referire, în polița de asigurare inițială, la MAR 91 ar implica automat aplicarea legii engleze la polița de reasigurare, deși formularul respectiv nu îndeplinește condițiile de valabilitate, întrucât nu cuprinde ștampila departamentului de poliție al Institutului Asigurătorilor Maritimi din Londra, respectiv ștampila sindicatelor Lloyd care reasigură riscul, această ultimă variantă neputând angaja pe recurentă, care nu este inclusă în astfel de sindicate. Recurenta a mai reproșat instanței de apel și ignorarea aspectului că nu a înțeles niciun moment să insereze o clauză expresă de alegere a competenței – cum nici intimata nu a dovedit să fi încheiat un acord în acest sens cu recurenta, precum și a faptului că niciodată nu s-a discutat între părți aplicarea dreptului englez, așa cum tot eronat a reținut instanța.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat , cu cheltuieli de judecată. Examinând recursul recurentei pâtrâte prin prisma motivelor de nelegalitate invocate s-a constatat că acesta nu este fondat. S-a constatat, în acest sens că, subsumate motivelor de nelegalitate prevăzute de art . 304 pct . 9 C. proc . civ ., criticile recurentei nu precizează expres dispozițiile de lege încălcate de către instanța de apel, referindu-se în esență la o pretinsă încălcare a dispozițiilor contractului dintre părți, în care, a susținut recurenta, acestea nu au ales pentru litigiile născute în legătură cu contractul de asigurare dintre ele, încheiat prin corespondență, competența instanțelor engleze și ca lege aplicabilă dreptul englez.

Din examinarea actelor dosarului rezultă că, așa cum corect a stabilit și instanța de apel, contractul de reasigurare dintre părți este încheiat sub forma poliței transmise de reasigurat, prin intermediar, la data de 22 ianuarie 2007 care face trimitere la formularul MAR (91), fără nicio mențiune suplimentară referitoare la eventualele clauze ale acesteia, deși, atunci când părțile au dorit să nu aplice anumite clauze tip, au făcut-o expres, așa cum este cazul clauzei 1.4 sau parte din clauza 6.2.5 sau clauza 10 stabilite de Institute Time Clauses , cum precizează chiar recurenta reclamantă. Este adevărat că, așa cum menționează recurenta, potrivit art . 75 din Legea nr . 105/1992, părțile la contract pot alege legea aplicabilă totalității sau numai a unei anumite părți a contractului, numai că această alegere trebuie expres prevăzută și precizată în respectivul instrument juridic.

Or, în polița de reasigurare, referirea la formularul MAR 91 – respectiv la conținutul acestuia – este făcută global, fără ca părțile să precizeze care sunt clauzele pe care înțeleg să nu le aplice sau să le modifice. Fie că este o poliță de timp sau o poliță de voiaj, atât din condițiile generale de asigurare practicate de Lloyd , cât și din clauzele Institutului Asigurătorilor Maritimi, rezultă că acestea fac trimitere la polița tip Mar 91, care prevede cu privire la stabilirea instanțelor competente în soluționarea litigiilor și a legii aplicabile că asigurarea este supusă legii și jurisdicției engleze, cu excepția situației în care în mod expres în contractul de asigurare s-ar stabili altfel.

Contractul de reasigurare din litigiu are în vedere o poliță de asigurare de timp, care trimite la formularul tip de poliță de asigurare Mar 91 și la clauzele tip elaborate de Institutul Asigurătorilor Maritimi, cum rezultă din înscrisul depus la dosarul cauzei de recurenta reclamantă însăși și din acțiunea introductivă de instanță, care indică expres „Institute Time Clauses ” – Hulls (1.1083), astfel că părțile au înțeles, implicit, să aibă în vedere conținutul poliței tip Mar 91 la care fac referire clauzele Institutului Asigurătorilor Maritimi, polița în care se prevede competența instanțelor engleze și aplicarea legii engleze, dacă nu s-a prevăzut altfel în mod expres de către părți, or recurenta nu a probat că ar fi convenit cu intimata pârâtă o derogare de la prevederile cuprinse în polița tip Mar 91 în acest sens.

Soluția se impune și față de dispozițiile art . 154 din Legea nr . 105/1992, care prevăd posibilitatea părților la un litigiu internațional – ca cel de față – de a supune, prin convenție, litigiile ce se vor naște din contractul pe care l-au încheiat competenței unei anumite instanțe, sub condiția ca, în speță, litigiul să nu intre în competența exclusivă a unei instanțe române, ceea ce nu se prevede cu privire la pricina de față și raportat la dispozițiile art . 11 alin. (3) C. proc . civ . Cât privește stabilirea legii aplicabile, atât în conformitate cu art . 74 din Legea nr . 105/1992, cât și cu art . 3 alin. (1) din Convenția de la Roma din 1980 privind legea aplicabilă dispozițiilor contractuale, în vigoare la momentul încheierii contractului de reasigurare din litigiu, aceasta poate fi convenită de părțile la contract expres, sau prin trimitere la un formular tip incident în raport de natura contractului dintre părți, și în care legea aplicabilă, ca și instanța competentă, sunt determinate, cum este cazul, în speță, al formularului tip MAR 91 menționat în polița de reasigurare.

Este eronată susținerea recurentei cu privire la necesitatea ca formularul MAR 91 să fie ștampilat de emitent, câtă vreme polița de reasigurare nu se rezuma la acest formular ci, conform convenției părților, cuprinde și alte clauze, sau exclude unele clauze tip, ori le modifică – așa cum s-a procedat în speță. S-a reținut, de asemenea, că, aplicând legea română, respectiv dispozițiile art . 157 din Legea nr . 105/1992 și nu practica engleză – cum nefondat a susținut recurenta, instanța de apel și-a verificat competența de soluționare a cauzei, care este un litigiu născut dintr-un contract cu element de extraneitate, respectiv un litigiu privind raporturi de drept internațional privat, pronunțând o hotărâre legală și temeinică și aplicând corect dispozițiile de lege incidente, respectiv cele ale art . 157 din Legea nr . 105/1992, evocate, și clauzele poliței tip Mar 91, decizia fiind astfel și corect și coerent motivată.

Față de cele de mai sus, criticile recurentei împotriva deciziei instanței de apel fiind neîntemeiate, cu aplicarea dispozițiilor art . 312 alin. (1) C. proc . civ ., recursul recurentei a fost respins ca nefondat .