ÎCCJ, decizie (scj.ro #83084)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #83084) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Contract de reasigurare cu element de extraneitate.

Competența materială

Cuprins pe materii: Drept procesual civil.

Competența instanțelor

Index alfabetic: competența

- contract de

reasigurare

- raporturi de drept

internațional privat

- reziliere

Legea

nr

. 105/1992,

art

. 74,

art

. 154,

art

. 157

În cazul încheierii,

prin corespondență, a  unui contract de comerț internațional, în speță de

reasigurare, prin care părțile trimit la un contract tip (poliță de asigurare

Mar

91) care conține și o clauză de alegere a competenței

unei instanțe străine și a legii aplicabile contractului în cauză, clauză

nerenegociată

de partenerii contractuali, competența de

soluționare a litigiului nu poate aparține instanțelor judecătorești române,

dacă nu sunt incidente ipotezele de excepție prevăzute de

art

.

154 din Legea

nr

. 105/1992.

Secția

comercială, Decizia

nr

. 1500 din 29 aprilie 2010

Prin

acțiunea înregistrată la 20 decembrie 2007, reclamanta SC A.R.A. SA, București

a chemat în judecată pe pârâta A.S.I. Co, Emiratele Arabe Unite –

Dubai

, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va

pronunța să se constate că a intervenit rezilierea contractului de reasigurare

din 5 februarie 2007, încheiat între reclamantă în calitate de

reasigurător

și pârâtă în calitate de asigurat, din culpa

exclusivă a asiguratului, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința comercială

nr

. 5699 din 18 aprilie

2008, Tribunalul București, Secția a VI-a comercială, a admis acțiunea

reclamantei și a dispus rezilierea contractului de reasigurare din 5 februarie

2007, reținând că acțiunea formulată în temeiul

art

.

111 C.

proc

.

civ

. este

admisibilă față de dispozițiile

art

. 9 din Legea

nr

. 136/1995 și ale

art

. 17 din

aceeași lege, potrivit cărora, dacă nu s-a convenit altfel, contractul de

asigurare se reziliază dacă prima de asigurare nu este plătită de asigurat la

termenul prevăzut în contract, fiind incidente și dispozițiile

art

. 1021 C.

civ

.

Prin decizia comercială

nr

. 46 din 30 ianuarie 2009,

Curtea de Apel  București, Secția a VI-a comercială, a admis apelul

declarat de pârâtă împotriva sentinței primei instanțe pe care a schimbat-o în

tot și, pe fond, a admis excepția

necompetenței

materiale, invocată de intimata-pârâtă, respingând, în consecință, acțiunea ca

nefiind

de competența instanțelor judecătorești din

România.

Pentru a

decide astfel instanța de apel a reținut că instanța de fond a omis să-și

verifice competența, așa cum prevăd dispozițiile

art

.

157 din Legea

nr

. 105/1992 privind reglementarea

raporturilor de drept internațional privat, ca și ale

art

.

158 C.

proc

.

civ

., deși în

litigiile de drept internațional privat competența este, în principiu, de

ordine publică, așa cum reiese și din interpretarea sistematică a dispozițiilor

art

. 148-156 din Legea

nr

.

105/1992. A mai reținut că, în speță, părțile au încheiat o poliță de asigurare

prin corespondență în cuprinsul căreia se face trimitere la formularul

Mar

(91), formular în care, indiferent de variantă – cea

emisă de Institutul Asigurătorilor Maritimi din Londra sau cea emisă de

Lloyd's

– se prevede jurisdicția exclusivă a instanțelor

engleze, cu excepția cazurilor când expres, în cuprinsul poliței, părțile

optează pentru o altă jurisdicție, ceea ce părțile la contractul de reasigurare

în litigiu nu au prevăzut expres, intimata reclamantă cunoscând acest aspect,

ca și opțiunea părților pentru aplicarea dreptului englez, ea însăși invocând –

în acțiunea în rezilierea poliței de reasigurare – clauza „

Quatealy

Premium

Payment

Clause

", clauză care numai conform dispozițiilor din

dreptul englez menționa că

nerespectarea

termenului

de trei luni de la scadență pentru plata primei de reasigurare atrage

sancțiunea rezilierii contractului pentru

neexecutarea

culpabilă a acestuia.

Împotriva deciziei de mai sus reclamanta a declarat recurs solicitând, cu

invocarea motivelor de

nelegalitate

prevăzute de

art

. 304

pct

. 7 și 9 C.

proc

.

civ

., admiterea acestuia,

schimbarea în tot a deciziei

recurate

și menținerea

sentinței primei instanțe, cu cheltuieli de judecată.

A susținut recurenta, în fundamentarea recursului său, că instanța de apel a

pronunțat o hotărâre ce cuprinde motive contradictorii și străine de natura

pricinii, reținând, eronat, ca izvor de drept în soluționarea

necompetenței

instanțelor române practica maritimă

englezească, îngrădindu-i astfel accesul liber la justiție, contrar

prevederilor

art

. 6 din CEDO, instanța dând eficiență

– tot eronat – unor uzanțe comerciale convenționale, care au doar menirea de a

explica și interpreta termenii contractului și nu pot determina jurisdicția și

legea aplicabilă acestui contract.

Recurenta a criticat

decizia instanței de apel și pentru greșita aplicare a legii, aceasta reținând

greșit că simpla referire, în polița de asigurare inițială, la

MAR

91 ar implica automat

aplicarea legii engleze la polița de reasigurare, deși formularul respectiv nu

îndeplinește condițiile de valabilitate, întrucât nu cuprinde ștampila

departamentului de poliție al Institutului Asigurătorilor Maritimi din Londra,

respectiv ștampila sindicatelor

Lloyd

care reasigură

riscul, această ultimă variantă

neputând

angaja pe

recurentă, care nu este inclusă în astfel de sindicate. Recurenta a mai

reproșat instanței de apel și ignorarea aspectului că nu a înțeles

niciun

moment să insereze o clauză expresă de alegere a

competenței – cum nici intimata nu a dovedit să fi încheiat un acord în acest

sens cu recurenta, precum și a faptului că niciodată nu s-a discutat între

părți aplicarea dreptului englez, așa cum tot eronat a reținut instanța.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata pârâtă a solicitat respingerea

recursului ca

nefondat

, cu cheltuieli de judecată.

Examinând recursul recurentei

pâtrâte

prin prisma

motivelor de

nelegalitate

invocate s-a constatat că

acesta nu este fondat.

S-a constatat, în acest sens că, subsumate motivelor de

nelegalitate

prevăzute de

art

. 304

pct

.

9 C.

proc

.

civ

., criticile

recurentei nu precizează expres dispozițiile de lege încălcate de către

instanța de apel, referindu-se în esență la o pretinsă încălcare a

dispozițiilor contractului dintre părți, în care, a susținut recurenta, acestea

nu au ales pentru litigiile născute în legătură cu contractul de asigurare

dintre ele, încheiat prin corespondență, competența instanțelor engleze și ca

lege aplicabilă dreptul englez.

Din examinarea actelor

dosarului rezultă că, așa cum corect a stabilit și instanța de apel, contractul

de reasigurare dintre părți este încheiat sub forma poliței transmise de

reasigurat, prin intermediar, la data de 22 ianuarie 2007 care face trimitere

la formularul

MAR

(91), fără

nicio

mențiune suplimentară referitoare la eventualele clauze ale acesteia, deși,

atunci când părțile au dorit să nu aplice anumite clauze tip, au făcut-o

expres, așa cum este cazul clauzei 1.4 sau parte din clauza 6.2.5 sau clauza 10

stabilite de Institute

Time

Clauses

,

cum precizează chiar recurenta reclamantă.

Este adevărat că, așa

cum menționează recurenta, potrivit

art

. 75 din Legea

nr

. 105/1992, părțile la contract pot alege legea aplicabilă

totalității sau numai a unei anumite părți a contractului, numai că această

alegere trebuie expres prevăzută și precizată în respectivul instrument

juridic.

Or, în polița de

reasigurare, referirea la formularul

MAR

91 – respectiv la

conținutul acestuia – este făcută global, fără ca părțile să precizeze care

sunt clauzele pe care înțeleg să nu le aplice sau să le modifice.

Fie că este o poliță

de timp sau o poliță de voiaj, atât din condițiile generale de asigurare

practicate de

Lloyd

, cât și din clauzele Institutului

Asigurătorilor Maritimi, rezultă că acestea fac trimitere la polița tip

Mar

91, care prevede cu privire la stabilirea instanțelor

competente în soluționarea litigiilor și a legii aplicabile că asigurarea este

supusă legii și jurisdicției engleze, cu excepția situației în care în mod

expres în contractul de asigurare s-ar stabili altfel.

Contractul de

reasigurare din litigiu are în vedere o poliță de asigurare de timp, care

trimite la formularul tip de poliță de asigurare

Mar

91 și la clauzele tip elaborate de Institutul Asigurătorilor Maritimi, cum

rezultă din înscrisul depus la dosarul cauzei de recurenta reclamantă însăși și

din acțiunea introductivă de instanță, care indică expres „Institute

Time

Clauses

” –

Hulls

(1.1083), astfel că părțile au înțeles, implicit, să

aibă în vedere conținutul poliței tip

Mar

91 la care

fac referire clauzele Institutului Asigurătorilor Maritimi, polița în care se

prevede competența instanțelor engleze și aplicarea legii engleze, dacă nu s-a

prevăzut altfel în mod expres de către părți, or recurenta nu a probat că ar fi

convenit cu intimata pârâtă o derogare de la prevederile cuprinse în polița tip

Mar

91 în acest sens.

Soluția se impune și

față de dispozițiile

art

. 154 din Legea

nr

. 105/1992, care prevăd posibilitatea părților la un

litigiu internațional – ca cel de față – de a supune, prin convenție, litigiile

ce se vor naște din contractul pe care l-au încheiat competenței unei anumite

instanțe, sub condiția ca, în speță, litigiul să nu intre în competența exclusivă

a unei instanțe române, ceea ce nu se prevede cu privire la pricina de față și

raportat la dispozițiile

art

. 11 alin. (3) C.

proc

.

civ

.

Cât privește

stabilirea legii aplicabile, atât în conformitate cu

art

.

74 din Legea

nr

. 105/1992, cât și cu

art

. 3 alin. (1) din Convenția de la Roma din 1980 privind

legea aplicabilă dispozițiilor contractuale, în vigoare la momentul încheierii

contractului de reasigurare din litigiu, aceasta poate fi convenită de părțile

la contract expres, sau prin trimitere la un formular tip incident în raport de

natura contractului dintre părți, și în care legea aplicabilă, ca și instanța

competentă, sunt determinate, cum este cazul, în speță, al formularului tip

MAR

91 menționat în

polița de reasigurare.

Este eronată

susținerea recurentei cu privire la necesitatea ca formularul

MAR

91 să fie ștampilat

de emitent, câtă vreme polița de reasigurare nu se rezuma la acest formular ci,

conform convenției părților, cuprinde și alte clauze, sau exclude unele clauze

tip, ori le modifică – așa cum s-a procedat în speță.

S-a reținut, de

asemenea, că, aplicând legea română, respectiv dispozițiile

art

.

157 din Legea

nr

. 105/1992 și nu practica engleză –

cum

nefondat

a susținut recurenta, instanța de apel

și-a verificat competența de soluționare a cauzei, care este un litigiu născut

dintr-un contract cu element de extraneitate, respectiv un  litigiu

privind raporturi de drept internațional privat, pronunțând o hotărâre legală

și temeinică și aplicând corect dispozițiile de lege incidente, respectiv cele

ale

art

. 157 din Legea

nr

.

105/1992, evocate, și clauzele poliței tip

Mar

91,

decizia fiind astfel și corect și coerent motivată.

Față de cele de mai

sus, criticile recurentei împotriva deciziei instanței de apel fiind

neîntemeiate, cu aplicarea dispozițiilor

art

. 312

alin. (1) C.

proc

.

civ

.,

recursul recurentei a fost respins ca

nefondat

.