ÎCCJ, decizie (scj.ro #84938)

Cerere reconvențională. Lipsa legăturii de

cauzalitate cu cererea principală. Sancțiune.

Codul de procedură

civilă, art. 119 – 120

Cererea reconvențională

este actul procedural prin intermediul căruia pârâtul urmărește valorificarea

unui drept propriu față de reclamant, admisibilitatea acesteia fiind

condiționată, în temeiul art. 119 din Codul de procedură civilă, de legătura de

cauzalitate cu cererea principală.

Lipsa legăturii directe

dintre cererea principală și cea recovențională nu poate avea drept consecință

respingerea ca neîntemeiată a cererii reconvenționale. În acest caz instanța,

trebuie să disjungă cererea reconvențională, care îndeplinind toate condițiile

unei cereri de chemare în judecată, va forma obiectul unui alt dosar.

Î.C.C.J,  Secția

contencios administrativ și fiscal

Decizia nr. 5271 din 20

noiembrie 2009

Cuprins pe materii: Drept procesual civil

Indice alfabetic: cerere de chemare în judecată

Cerere

reconvențională. Condiție de admisibilitate

Disjungere

Prin cererea înregistrată

inițial pe rolul Tribunalului București – Secția a IX-a Contencios

Administrativ și Fiscal, reclamanta S.C. „S.F.P” SRL, în contradictoriu cu

pârâta Agenția Domeniilor Statului, a solicitat constatarea încetării

contractului de concesiune nr. 3 din 15 septembrie 2003 încheiat de pârâtă,

având în vedere imposibilitatea obiectivă a concesionarului de a exploata

terenul concesionat începând cu data de 6 decembrie 2007.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că deși a notificat pârâta în vederea încetării contractului de

concesiune menționat anterior, până în prezent reclamanta nu a primit niciun

răspuns.

Tribunalul București, prin sentința

civilă nr.2964 din 5 decembrie

2008 a

admis excepția de necompetență materială și a declinat cauza în

favoarea Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, în raport de dispozițiile art.10 (1) din Legea nr.554/2004 și de

calitatea autorității pârâte.

Investită cu soluționarea cauzei,

Curtea de Apel București prin sentința civilă nr.1188 din 19 martie

2009 a

admis acțiunea principală formulată de

reclamanta S.C. „S.F.P” SRL a constatat încetarea contractului de concesiune

nr. 3 din 15.09.2003 încheiat între părți ca urmare a imposibilității obiective

de executare conform dispozițiilor art.9.1.2. din contractul de concesiune,

începând cu data de 6 decembrie 2007 și a respins, ca neîntemeiată cererea

reconvențională formulată de pârâta-reclamantă.

Pentru a se pronunța astfel, instanța

a reținut, așa cum reiese din considerentele hotărârii, următoarele:

În ceea ce privește acțiunea

reclamantei, instanța a constatat că apare întemeiată în raport de dispozițiile

art.18 (4) lit.d) din Legea nr. 554/2004, întrucât solicitarea reclamantei

apare a o suplinire a consimțământului pârâtei care a refuzat să constate

încetat contractul de concesiune încheiat între părți.

În ceea ce privește cererea

reconvențională formulată de pârâtă, instanța de fond a constatat că este

neîntemeiată, întrucât nu are legătură directă cu acțiunea principală, fiind de

fapt o acțiune în pretenții iar acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei

Sector 4 București este o acțiune în pretenții reciproce de natură civilă.

Împotriva acestei sentințe, în termen

legal, a declarat recurs pârâta Agenția Domeniilor Statului, considerând-o

nelegală și netemeinică, solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței

atacate și respingerea acțiunii reclamantului.

În motivele de recurs se arată că

hotărârea este nelegală pentru că instanța de fond a nesocotit faptul că

reclamanta, în calitate de concesionar, nu a prezentat niciun document din care

să reiasă că este în imposibilitatea de a desfășura activitatea, iar cu adresa

nr.4 din 9.06.2008, reclamanta a solicitat diminuarea redevenței și nicidecum

că se află în imposibilitatea de a exploata suprafața menționată.

A fost nesocotit faptul că

solicitarea de încetare a contractului de concesiune nr.3 din 15.09.2003 nu

poate fi luată în discuție de recurentă având în vedere că pentru suprafața

concesionată există o reală problemă de fond funciar neclarificată de Compania

Națională de Administrare a Fondului Piscicol, iar aceste probleme cunoscute de

către concesionar, trebuie lămurite înainte de a se lua în discuție încetarea

contractului.

Este criticată soluția instanței de

fond și în privința modului de soluționare a cererii reconvenționale pentru că,

în mod greșit, s-a considerat că aceasta nu are legătură cu cauza și că sumele

pretinse ce fac obiectul cererii reconvenționale cu titlu de redevențe și

penalități, nu au nicio legătură cu încetarea contractului de concesiune.

Deși instanța de fond a considerat

întemeiată acțiunea reclamantei în raport de dispozițiile art.18 alin.4 lit.d)

din Legea nr.554/2004, instanța nu a motivat interesul public care impunea

această măsură.

În același timp, sunt invocate

prevederile art.26 din O.U.G. nr.57/2007 care asigură o protejare a

concesionarilor în sensul acordării de compensații și nicidecum de obligare la

încetarea contractelor de concesiune aflate în derulare pentru terenurile

aflate în arii naturale protejate.

Intimata a formulat întâmpinare și a

solicitat respingerea cererii de recurs ca nefondată.

Înalta Curte a admis recursul

declarat, iar în baza art. 312 alin.2 Cod procedură civilă, a casat în parte

hotărârea atacată, pentru următoarele considerente:

La 15.09.2003 a fost încheiat

contractul de concesiune între S.C. „S.F.P” SRL și A.D.S.

Pe durata derulării contractului, în

anul 2004, suprafața concesionată a fost declarată, prin hotărâre de guvern,

arie naturală protejată, însă, începând cu 19.06.2007, Primăria comunei S –

custodele ariei protejate, a interzis activitatea de piscicultură și

acvacultură pentru suprafața de

1410 ha

teren ce forma obiectul contractului de

concesiune, iar în decembrie 2007 același custode a realizat zonarea ariei

protejate.

În contractul de concesiune, la

pct.9.1.2., s-a precizat că poate înceta contractul de concesiune „la

dispariția dintr-o cauză de forță majoră a bunurilor concesionate sau în cazul

imposibilității obiective a concesionarului de a le exploata, fără plata

vreunei despăgubiri”.

Deși a adresat o plângere prealabilă

A.D.S., pentru aplicarea acestei clauze și încetarea contractului de concesiune,

în lipsa unui răspuns, reclamanta s-a adresat instanței de contencios

administrativ.

Reclamanta critică soluția instanței

de fond pentru că reclamanta nu a prezentat documente din care să reiasă

imposibilitatea de a desfășura activitate, însă, la dosarul instanței de se

află adresa prin care A.D.S. a fost notificată, la 7.08.2008, să constate

încetarea contractului de concesiune ca urmare a imposibilității obiective a

concesionarului de a exploata terenul concesionat începând cu 6.12.2007, adresă

la care s-au atașat două adrese emise de custodele zonei protejate – Primăria

comunei S, prin care acesta nu-și dădea acordul pentru desfășurarea activității

de piscicultură și acvacultură în Ferma S.

Prin urmare, chiar dacă în iunie

2008, reclamanta a solicitat numai diminuarea redevenței, ulterior a solicitat

și încetarea contractului de concesiune pentru imposibilitatea concesionarului

de a exploata terenul.

Pentru a aplica prevederile

art.9.1.2. din contract nu prezintă importanță faptul că pentru suprafața

concesionată există o reală problemă de fond funciar care nu a fost

clarificată, iar problema debitului restant va fi analizată în cadrul modului

de soluționare a cererii reconvenționale de către instanța de fond.

Tot în legătură cu încetarea contractului

de concesiune, nu pot fi invocate numai prevederile art.26 din O.U.G.

nr.57/2007 care se referă la acordarea de compensații pentru respectarea

prevederilor restrictive pentru că, în speță, există imposibilitatea de a

exploata pentru activitatea de acvacultură și piscicultură a zonei protejate.

De aceea, soluția instanței de fond

în ceea ce privește cererea principală referitoare la încetarea contractului de

concesiune nr.3 din 15.09.2003 ca urmare a imposibilității de executare,

începând cu 6.12.2007 a fost dată în raport de actele și probele aflate la

dosar, fiind legală și temeinică.

Însă, în ceea ce privește modul de

soluționare a cererii reconvenționale, soluția instanței de fond este nelegală.

Cererea reconvențională este actul

procedural prin intermediul căruia pârâtul urmărește valorificarea unui drept

propriu față de reclamant.

Așa cum precizează art.119 alin.1 Cod

procedură civilă, pentru a fi admisibilă cererea reconvențională, trebuie ca

aceasta să aibă legătură cu cererea principală.

În cazul în care cererea

reconvențională nu are legătură cu cererea principală, instanța nu o poate

analiza ci va trebui să disjungă această cerere, care îndeplinind toate

condițiile unei cereri de chemare în judecată, va forma obiectul unui alt

dosar.

În speță, instanța de fond a respins

cererea reconvențională ca neîntemeiată, dar a motivat această soluție pe

faptul că nu ar avea legătură directă cu acțiunea principală. Cu toate că a

constatat acest lucru, instanța de fond nu a disjuns cererea reconvențională,

ci a considerat că este neîntemeiată.

Pentru a analiza temeinicia unei

cereri reconvenționale trebuie verificată condiția de admisibilitate – aceea a

legăturii în cererea principală, ori instanța de fond deși a considerat că nu

are legătură cu cererea principală, fără a analiza temeinicia cererii

reconvenționale, a respins-o ca neîntemeiată.

Se poate constata că există

neconcordanță între dispozitivul sentinței și considerentele acesteia pentru că

lipsa legăturii cererii reconvenționale cu cererea principală duce la

inadmisibilitatea cererii reconvenționale, dar cererea a fost respinsă ca

neîntemeiată.

În același timp, în legătură cu

cererea reconvențională a fost invocată de reclamanta-pârâtă atât excepția

inadmisibilității cât și a tardivității ei, iar instanța de fond, în

dispozitivul sentinței, nu s-a pronunțat asupra vreunei excepții invocate.

Mai mult, a fost formulată o cerere

de către reclamanta-pârâtă S.C. „S.F.P.” SRL București de disjungere și

suspendare a cererii reconvenționale formulate de A.D.S., dar aceste cereri nu

au mai fost puse în discuția părților de către instanța de fond, decât excepția

inadmisibilității și a tardivității cererii reconvenționale.

Este adevărat că în considerentele

sentinței, instanța de fond a făcut referiri la faptul că cerere

reconvențională ar avea legătură cu acțiunea în pretenții aflată pe rolul

Judecătoriei Sector 4 București, dar nu a dispus nici disjungerea, nici

suspendarea cererii reconvenționale.

Pentru

toate aceste considerente, sentința atacată a fost casată în parte, respectiv

în ceea ce privește pronunțarea asupra cererii reconvenționale formulate de

A.D.S., cauza fiind trimisă spre rejudecare la aceeași instanță.