ÎCCJ, decizie (scj.ro #84938)

Cerere reconvențională. Lipsa legăturii de cauzalitate cu cererea principală. Sancțiune. Codul de procedură civilă, art. 119 – 120 Cererea reconvențională este actul procedural prin intermediul căruia pârâtul urmărește valorificarea unui drept propriu față de reclamant, admisibilitatea acesteia fiind condiționată, în temeiul art. 119 din Codul de procedură civilă, de legătura de cauzalitate cu cererea principală. Lipsa legăturii directe dintre cererea principală și cea recovențională nu poate avea drept consecință respingerea ca neîntemeiată a cererii reconvenționale. În acest caz instanța, trebuie să disjungă cererea reconvențională, care îndeplinind toate condițiile unei cereri de chemare în judecată, va forma obiectul unui alt dosar.

Î.C.C.J, Secția contencios administrativ și fiscal Decizia nr. 5271 din 20 noiembrie 2009 Cuprins pe materii: Drept procesual civil Indice alfabetic: cerere de chemare în judecată Cerere reconvențională. Condiție de admisibilitate Disjungere Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București – Secția a IX-a Contencios Administrativ și Fiscal, reclamanta S.C. „S.F.P” SRL, în contradictoriu cu pârâta Agenția Domeniilor Statului, a solicitat constatarea încetării contractului de concesiune nr. 3 din 15 septembrie 2003 încheiat de pârâtă, având în vedere imposibilitatea obiectivă a concesionarului de a exploata terenul concesionat începând cu data de 6 decembrie 2007. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că deși a notificat pârâta în vederea încetării contractului de concesiune menționat anterior, până în prezent reclamanta nu a primit niciun răspuns.

Tribunalul București, prin sentința civilă nr.2964 din 5 decembrie 2008 a admis excepția de necompetență materială și a declinat cauza în favoarea Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în raport de dispozițiile art.10 (1) din Legea nr.554/2004 și de calitatea autorității pârâte. Investită cu soluționarea cauzei, Curtea de Apel București prin sentința civilă nr.1188 din 19 martie 2009 a admis acțiunea principală formulată de reclamanta S.C. „S.F.P” SRL a constatat încetarea contractului de concesiune nr. 3 din 15.09.2003 încheiat între părți ca urmare a imposibilității obiective de executare conform dispozițiilor art.9.1.2. din contractul de concesiune, începând cu data de 6 decembrie 2007 și a respins, ca neîntemeiată cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut, așa cum reiese din considerentele hotărârii, următoarele: În ceea ce privește acțiunea reclamantei, instanța a constatat că apare întemeiată în raport de dispozițiile art.18 (4) lit.d) din Legea nr. 554/2004, întrucât solicitarea reclamantei apare a o suplinire a consimțământului pârâtei care a refuzat să constate încetat contractul de concesiune încheiat între părți. În ceea ce privește cererea reconvențională formulată de pârâtă, instanța de fond a constatat că este neîntemeiată, întrucât nu are legătură directă cu acțiunea principală, fiind de fapt o acțiune în pretenții iar acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 4 București este o acțiune în pretenții reciproce de natură civilă.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs pârâta Agenția Domeniilor Statului, considerând-o nelegală și netemeinică, solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței atacate și respingerea acțiunii reclamantului. În motivele de recurs se arată că hotărârea este nelegală pentru că instanța de fond a nesocotit faptul că reclamanta, în calitate de concesionar, nu a prezentat niciun document din care să reiasă că este în imposibilitatea de a desfășura activitatea, iar cu adresa nr.4 din 9.06.2008, reclamanta a solicitat diminuarea redevenței și nicidecum că se află în imposibilitatea de a exploata suprafața menționată.

A fost nesocotit faptul că solicitarea de încetare a contractului de concesiune nr.3 din 15.09.2003 nu poate fi luată în discuție de recurentă având în vedere că pentru suprafața concesionată există o reală problemă de fond funciar neclarificată de Compania Națională de Administrare a Fondului Piscicol, iar aceste probleme cunoscute de către concesionar, trebuie lămurite înainte de a se lua în discuție încetarea contractului. Este criticată soluția instanței de fond și în privința modului de soluționare a cererii reconvenționale pentru că, în mod greșit, s-a considerat că aceasta nu are legătură cu cauza și că sumele pretinse ce fac obiectul cererii reconvenționale cu titlu de redevențe și penalități, nu au nicio legătură cu încetarea contractului de concesiune.

Deși instanța de fond a considerat întemeiată acțiunea reclamantei în raport de dispozițiile art.18 alin.4 lit.d) din Legea nr.554/2004, instanța nu a motivat interesul public care impunea această măsură. În același timp, sunt invocate prevederile art.26 din O.U.G. nr.57/2007 care asigură o protejare a concesionarilor în sensul acordării de compensații și nicidecum de obligare la încetarea contractelor de concesiune aflate în derulare pentru terenurile aflate în arii naturale protejate. Intimata a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea cererii de recurs ca nefondată. Înalta Curte a admis recursul declarat, iar în baza art. 312 alin.2 Cod procedură civilă, a casat în parte hotărârea atacată, pentru următoarele considerente: La 15.09.2003 a fost încheiat contractul de concesiune între S.C.

„S.F.P” SRL și A.D.S. Pe durata derulării contractului, în anul 2004, suprafața concesionată a fost declarată, prin hotărâre de guvern, arie naturală protejată, însă, începând cu 19.06.2007, Primăria comunei S – custodele ariei protejate, a interzis activitatea de piscicultură și acvacultură pentru suprafața de 1410 ha teren ce forma obiectul contractului de concesiune, iar în decembrie 2007 același custode a realizat zonarea ariei protejate. În contractul de concesiune, la pct.9.1.2., s-a precizat că poate înceta contractul de concesiune „la dispariția dintr-o cauză de forță majoră a bunurilor concesionate sau în cazul imposibilității obiective a concesionarului de a le exploata, fără plata vreunei despăgubiri”.

Deși a adresat o plângere prealabilă A.D.S., pentru aplicarea acestei clauze și încetarea contractului de concesiune, în lipsa unui răspuns, reclamanta s-a adresat instanței de contencios administrativ. Reclamanta critică soluția instanței de fond pentru că reclamanta nu a prezentat documente din care să reiasă imposibilitatea de a desfășura activitate, însă, la dosarul instanței de se află adresa prin care A.D.S.

a fost notificată, la 7.08.2008, să constate încetarea contractului de concesiune ca urmare a imposibilității obiective a concesionarului de a exploata terenul concesionat începând cu 6.12.2007, adresă la care s-au atașat două adrese emise de custodele zonei protejate – Primăria comunei S, prin care acesta nu-și dădea acordul pentru desfășurarea activității de piscicultură și acvacultură în Ferma S. Prin urmare, chiar dacă în iunie 2008, reclamanta a solicitat numai diminuarea redevenței, ulterior a solicitat și încetarea contractului de concesiune pentru imposibilitatea concesionarului de a exploata terenul. Pentru a aplica prevederile art.9.1.2. din contract nu prezintă importanță faptul că pentru suprafața concesionată există o reală problemă de fond funciar care nu a fost clarificată, iar problema debitului restant va fi analizată în cadrul modului de soluționare a cererii reconvenționale de către instanța de fond.

Tot în legătură cu încetarea contractului de concesiune, nu pot fi invocate numai prevederile art.26 din O.U.G. nr.57/2007 care se referă la acordarea de compensații pentru respectarea prevederilor restrictive pentru că, în speță, există imposibilitatea de a exploata pentru activitatea de acvacultură și piscicultură a zonei protejate. De aceea, soluția instanței de fond în ceea ce privește cererea principală referitoare la încetarea contractului de concesiune nr.3 din 15.09.2003 ca urmare a imposibilității de executare, începând cu 6.12.2007 a fost dată în raport de actele și probele aflate la dosar, fiind legală și temeinică. Însă, în ceea ce privește modul de soluționare a cererii reconvenționale, soluția instanței de fond este nelegală.

Cererea reconvențională este actul procedural prin intermediul căruia pârâtul urmărește valorificarea unui drept propriu față de reclamant. Așa cum precizează art.119 alin.1 Cod procedură civilă, pentru a fi admisibilă cererea reconvențională, trebuie ca aceasta să aibă legătură cu cererea principală. În cazul în care cererea reconvențională nu are legătură cu cererea principală, instanța nu o poate analiza ci va trebui să disjungă această cerere, care îndeplinind toate condițiile unei cereri de chemare în judecată, va forma obiectul unui alt dosar. În speță, instanța de fond a respins cererea reconvențională ca neîntemeiată, dar a motivat această soluție pe faptul că nu ar avea legătură directă cu acțiunea principală.

Cu toate că a constatat acest lucru, instanța de fond nu a disjuns cererea reconvențională, ci a considerat că este neîntemeiată. Pentru a analiza temeinicia unei cereri reconvenționale trebuie verificată condiția de admisibilitate – aceea a legăturii în cererea principală, ori instanța de fond deși a considerat că nu are legătură cu cererea principală, fără a analiza temeinicia cererii reconvenționale, a respins-o ca neîntemeiată. Se poate constata că există neconcordanță între dispozitivul sentinței și considerentele acesteia pentru că lipsa legăturii cererii reconvenționale cu cererea principală duce la inadmisibilitatea cererii reconvenționale, dar cererea a fost respinsă ca neîntemeiată.

În același timp, în legătură cu cererea reconvențională a fost invocată de reclamanta-pârâtă atât excepția inadmisibilității cât și a tardivității ei, iar instanța de fond, în dispozitivul sentinței, nu s-a pronunțat asupra vreunei excepții invocate. Mai mult, a fost formulată o cerere de către reclamanta-pârâtă S.C. „S.F.P.” SRL București de disjungere și suspendare a cererii reconvenționale formulate de A.D.S., dar aceste cereri nu au mai fost puse în discuția părților de către instanța de fond, decât excepția inadmisibilității și a tardivității cererii reconvenționale. Este adevărat că în considerentele sentinței, instanța de fond a făcut referiri la faptul că cerere reconvențională ar avea legătură cu acțiunea în pretenții aflată pe rolul Judecătoriei Sector 4 București, dar nu a dispus nici disjungerea, nici suspendarea cererii reconvenționale.

Pentru toate aceste considerente, sentința atacată a fost casată în parte, respectiv în ceea ce privește pronunțarea asupra cererii reconvenționale formulate de A.D.S., cauza fiind trimisă spre rejudecare la aceeași instanță.