ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 6041/2005

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 6041/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea introductivă

înregistrată la data de 16 octombrie 2003 a Tribunalului București, secția a

VI-a comercială, reclamanta SC F.B.C.G.C. SRL, actualmente SC C.C. SRL a

solicitat, în contradictoriu cu pârâtul M.B., să se constate nulitatea

contractelor de concesiune încheiate la 11 octombrie 1999, pentru cauza

ilicită, imorală, fraudă la lege și îmbogățire fără justă cauză; să fie

obligată pârâta la restituirea sumei de 380.232 dolari S.U.A. în echivalent în

lei, reprezentând sumele încasate de pârâtă, în calitate de concedent la

încheierea contractelor.

Tribunalul București, secția a VI-a comercială,

prin sentința comercială nr. 7227, pronunțată la data de 28 mai 2004 a respins

acțiunea reclamantei ca neîntemeiată.

Prima instanță a reținut din

ansamblul probelor administrate ca prin cele patru contracte de concesiune, ce

fac obiectul litigiului, autentificate la data de 11 octombrie 1999 de B.N.P. I.T.,

pârâta în calitate de concedent a cedat în concesiune reclamantei patru

suprafețe de teren situate în zona rezidențială Străulești terenuri

identificate în schițele anexă la contract, care urmau a fi predate de

concedent către concesionar pe bază de proces verbal de predare - primire.

Totodată instanța mai reține că

încheierea contractelor de concesiune s-a făcut în vederea realizării

obiectivului prevăzut de planurile urbanistice de detaliu și precizat în

certificatele de urbanism indicate în fiecare contract în parte, iar prin

minutele încheiate de părți la 22 decembrie 1999, s-a constatat că pe

amplasamentele în discuție se aflau mari cantități de pământ, resturi de pământ

și gunoaie, care au distrus sistemul de sprijin și care fac imposibilă

materializarea pe teren a bornelor și predarea punctelor de hotar.

A mai reținut instanța că la 4

februarie 2000 s-a încheiat un proces verbal între părți prin care se predă

reclamantei conturul amplasamentului pe teren existând în continuare mari

cantități de pământ, mortar, iar la data de 16 octombrie 2000 concedentul a

comunicat comisionarei că o parte din terenurile concesionate se suprapune cu

terenul deținut în proprietate de d-na B.M.

Tribunalul califică, împrejurările

de fapt reținute ca aspecte care vizează neexecutarea de către pârât a

obligațiilor contractuale, fiind ulterioare încheierii contractelor, neputând

avea ca efect nulitatea contractelor.

Referitor la motivul de nulitate

invocat prin concluziile scrise depuse cu ocazia judecării pe fond a cauzei la

data de 21 mai 2004, în sensul că pârâta a concesionat un teren ce nu-i mai

aparține de 5 ani fiind proprietatea unei alte persoane, instanța constată că

acest aspect ar putea viza numai două dintre contracte respectiv cele încheiate

asupra subzonelor iar, în măsura în care s-ar verifica acest aspect poate fi

analizat ca un motiv de nulitate relativă care însă nu a fost invocat prin

prezenta acțiune.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel reclamanta susținând în esență că în mod greșit prima instanță a

respins acțiunea apreciind că motivele invocate sunt ulterioare încheierii

contractelor de concesiune deși lipsa obiectului și a cauzei actului juridic

sunt contemporane încheierii actului, așa cum rezultă din conduita pârâtei.

Prin decizia comercială nr. 238 din

data de 24 martie 2005 Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a

admis apelul formulat de reclamanta, a schimbat în parte sentința tribunalului

în sensul că a admis în parte acțiunea introductivă și a anulat contractele de

concesiune autentificate la 11 octombrie 1999 și 11 octombrie 1999 de B.N.P. I.T.

Totodată Curtea a obligat pârâtul la

plata către reclamantă a sumei de 163.456 dolari S.U.A. în echivalent în lei la

cursul B.N.R. din ziua plății, reprezentând redevență și comision achitate.

Pentru a hotărâri astfel, instanța

de apel a reținut că, în condițiile în care o porțiune importantă din terenurile

ce au fost concesionate prin contractele autentificate din 11 octombrie 1999 se

suprapune peste terenul atribuit în proprietate încă din anul 1994 altei

persoane, respectiv d-nei B.M., obiectul contractelor nu este licit, căci legea

nu permite decât concesionarea terenurilor proprietate publică, astfel cum

statuează art. 2 alin. (2) lit. h) din Legea nr. 219/1998 modificată, care

reglementează și organizează regimul concesiunilor, potrivit căruia pot face

obiectul unei concesiuni terenurile proprietate publică.

Referitor la contractele de

concesiune autentificate din 11 octombrie 1999 pe care le menține, curtea de

apel constată că împrejurările invocate de reclamantă ca motive de anulare,

respectiv – nepredarea terenurilor, existența pe acestea a unor excedente de

pământ, resturi de materiale, vizează neexecutarea de către pârâtă a

obligațiilor contractuale și nu se încadrează în nici unul din motivele de

nulitate absolută invocate.

Pe de altă parte instanța reține că

nulitatea contractelor autentificate nu poate fi extinsă și asupra contractelor

autentificate pe considerentul invocat de reclamantă că s-a avut în vedere

crearea unei zone rezidențiale unice, toate suprafețele făcând obiectul unui

singur proiect, deoarece nici un temei legal nu permite ca nulitatea unui

contract să fie extinsă asupra unui alt contract, care nu este accesoriu în

raport de primul.

În contra acestei decizii au

declarat, în termen legal, recurs ambele părți.

Recurenta – reclamantă a solicitat

admiterea recursului, schimbarea în parte a deciziei atacate în sensul

admiterii în tot a apelului, iar pe fondul cauzei admiterea acțiunii astfel cum

a fost formulată.

Invocând, ca motiv de nelegalitate

dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut în dezvoltarea

criticii formulate următoarele:

În mod greșit instanța a interpretat

cele patru contracte ca nerealizând relația principal – accesorie și deci

neoperând regula accesorium sequitur principalem în condițiile în care în speță

este vorba de un tot quadripartit, în care nevaliditatea a două dintre părțile

sale, antrenează, pe cale de consecință logică și juridică nulitatea celorlalte

două conform principiului „pars in toto continetur, sed totum non este in

parte”;

- art. 2 al fiecărui contract

stipulează textual scopul concesiunii, respectiv realizarea obiectului prevăzut

în planurile urbanistice de detaliu;

- cauza celor patru contracte este

unică și comună și anume edificarea unui ansamblu, iar câtă vreme două din

subzonele formând unitatea amplasamentului nu exista, deoarece nu sunt în

proprietatea concedentului, aceasta semnifica și lipsa cauzei și în ce privesc

celelalte două contracte, care prin urmare sunt lovite de nulitate absolută;

- temeiul nulității absolute a

tuturor celor patru contracte îl constituie lipsa cauzei mediate (cauza

finalis) a contractului prevăzut de art. 948 și art. 966 C. civ., făcând

inutilă orice discuție cu privire la ilicitatea sau falsitatea cauzei.

Recurenta pârâtă invocă motivele

prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., în temeiul cărora solicita

modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului și menținerii

soluției de respingere a acțiunii adoptată de prima instanță.

În argumentarea criticilor recurenta

pârâtă susține următoarele:

- convocarea la conciliere nu

respecta dispozițiile art. 720

1

cod procedură, deoarece inițiativa

la conciliere a fost transmisă cu nerespectarea termenului legal de 15 zile

prevăzut de lege:

- dreptul material la acțiune pentru

plata sumelor solicitate s-a stins urmare împlinirii termenului general de

prescripție de 3 ani, acțiunea fiind, introdusă la finele anului 2003, iar

plata sumelor a căror restituire s-a dispus a fost făcută începând cu anul 1999

până la 11 mai 2000.

- în mod greșit instanța a dispus

anularea în totalitate a celor două contracte de concesiune, sancțiunea putând

fi operabilă numai pentru o parte din suprafețele concesionate, în cauză, însă

titlul de proprietate a fost emis persoanei fizice după perfectare

contractelor, astfel că nici ipoteza anulării în parte a contractelor nu

subzistă;

- procesul verbal de predare –

primire a zonelor concesionate a fost încheiat în prezența a doi specialiști

din partea societății concesionare, astfel că nu se poate invoca lipsa cauzei

și a obiectului.

- cuantumul sumei de 163.456 dolari

S.U.A. nu se întemeiază pe nici o probă, astfel că nu se cunoaște modul în care

instanța a determinat forma și dacă ea este aferentă celor doză contracte.

- obligarea la plata cheltuielilor

de judecată este nelegală în condițiile în care nu se poate reține în sarcina

sa, nici o culpă procesuală, dispozițiile art. 274 C. proc. civ., nu au

incidență în cauză.

Examinând recursurile în raport de

motivele de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că acestea sunt

nefondate pentru considerentele ce urmează:

Asupra recursului declarat de

recurenta – reclamantă:

noțiunea de cauză și a delimita astfel voința pur psihologică de voință juridică,

două scopuri ca elemente componente ale noțiunii unice și complexe de cauză,

scopul direct și imediat al consimțământului sau obligației, ca element

abstract, obiectiv, intrinsec și invariabil, în același tip de act și scopul

indirect și mediat, denumit și cauza actului juridic, motivul determinant.

– 968 C. proc. civ., rezultă că pentru validitatea cauzei se cere ca ea să

existe, să fie reală, licită și morală, cauza fiind prezumată până la proba

contrară.

susține că în condițiile în care au fost anulate două din contractele de

concesiune, cauza a devenit inexistentă și la celelalte două contracte

menținute de instanță, dat fiind unitatea cauzală a celor patru contracte

scopul mediat fiind edificarea unui ansamblu de 5 clădiri, care nu se mai poate

realiza.

Ori, așa cum în mod just a reținut

Curtea de Apel, concesionara a încheiat, în aceeași zi, patru contracte de

concesiune de sine stătătoare, în vederea realizării obiectivului prevăzut

planurile urbanistice de detaliere anexate, fără să menționeze în clauzele

contractelor o interdependență a acestora sau accesorialitate, în condițiile în

care concedentul a fost același în toate cele patru contracte.

sinalagmatice, cauza obligațiunii fiecărei părți fiind obligațiunea luate de

cealaltă parte, una din ele nu-și poate anula obligațiunea pentru clauză

insistentă, decât dovedind că obligațiunea luată de cealaltă parte este

ilicită.

Ori, în cauză nu s-a făcut o astfel

de dovadă de către recurentă, dimpotrivă din corespondența purtată cu

concedenta rezultă intenția de a realiza proiectul pe terenul concesionat prin

contractele autentificate.

Așa fiind, constatând neîntemeiat

motivul de nelgalitate invocat Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) cod

procedură va respinge recursul recurentei reclamante ca nefondat.

Cu privire la recursul declarat de

recurentă pârâtă:

2.1. Excepția prematurității

capătului de cerere privind pretențiile este nefondată, la dosarul de fond

atașat acțiunii introductive, reclamanta a depus convocarea la conciliere

adresată pârâtei și procesul verbal încheiat la 6 ianuarie 2003 prin care se

atestă că pârâta nu a dat curs invitației, dispozițiile art. 720

1

C.

proc. civ., fiind respectate.

2.2. Excepția prescripției dreptului

material la acțiune pentru suma de 163.456 dolari S.U.A., reprezentând

redevență și comision, la care a fost obligată recurenta – pârâtă, este

deasemeni nefondată.

Obligarea recurentei pârâte la plata

redevenței și comisionului încasate s-a dispus ca efect al anulării

contractelor de concesiune și a repunerii părților în situația anterioară prin

restituirea prestațiilor.

Cum în cauză sancțiunea aplicată

celor două contracte de cesiune a fost a nulității absolute, dreptul la acțiune

este imprescriptibil potrivit art. 2 din decretul nr. 167/1958 privitor la

prescripția extinctivă.

2.3 Încheierea celor două contracte

de concesiune prin care se transmite dreptul de a exploata asupra unor terenuri

ce nu sunt proprietate publică ci proprietatea privată a unei alte persoane

semnifică sub aspectul condițiilor de validitate a actului juridic, lipsa

obiectului și a cauzei, sancțiune prevăzută de lege pentru nerespectarea

acestora fiind nulitatea absolută.

Cât privește cuantumul sumei

reprezentând redevență și comision la care a fost obligată recurenta – pârâtă

urmare repunerii părților în situația anterioară acestea constituie o chestiune

de fapt, ce scapă controlului de legalitate în contextul legislativ actual,

fiind atributul exclusiv al judecătorilor fondului, respectiv ai apelului din

perspectiva caracterului devolutiv al acestuia.

Pentru considerentele mai sus,

Înalta Curte va respinge recursul recurentei – pârâte ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de reclamanta SC C.C. SRL Buftea și pârâta M.B., împotriva deciziei nr.

238 din 24 martie 2005 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 16 decembrie 2005.