ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 6041/2005

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea introductivă înregistrată la data de 16 octombrie 2003 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, reclamanta SC F.B.C.G.C. SRL, actualmente SC C.C. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul M.B., să se constate nulitatea contractelor de concesiune încheiate la 11 octombrie 1999, pentru cauza ilicită, imorală, fraudă la lege și îmbogățire fără justă cauză; să fie obligată pârâta la restituirea sumei de 380.232 dolari S.U.A. în echivalent în lei, reprezentând sumele încasate de pârâtă, în calitate de concedent la încheierea contractelor. Tribunalul București, secția a VI-a comercială, prin sentința comercială nr. 7227, pronunțată la data de 28 mai 2004 a respins acțiunea reclamantei ca neîntemeiată.

Prima instanță a reținut din ansamblul probelor administrate ca prin cele patru contracte de concesiune, ce fac obiectul litigiului, autentificate la data de 11 octombrie 1999 de B.N.P. I.T., pârâta în calitate de concedent a cedat în concesiune reclamantei patru suprafețe de teren situate în zona rezidențială Străulești terenuri identificate în schițele anexă la contract, care urmau a fi predate de concedent către concesionar pe bază de proces verbal de predare - primire.

Totodată instanța mai reține că încheierea contractelor de concesiune s-a făcut în vederea realizării obiectivului prevăzut de planurile urbanistice de detaliu și precizat în certificatele de urbanism indicate în fiecare contract în parte, iar prin minutele încheiate de părți la 22 decembrie 1999, s-a constatat că pe amplasamentele în discuție se aflau mari cantități de pământ, resturi de pământ și gunoaie, care au distrus sistemul de sprijin și care fac imposibilă materializarea pe teren a bornelor și predarea punctelor de hotar. A mai reținut instanța că la 4 februarie 2000 s-a încheiat un proces verbal între părți prin care se predă reclamantei conturul amplasamentului pe teren existând în continuare mari cantități de pământ, mortar, iar la data de 16 octombrie 2000 concedentul a comunicat comisionarei că o parte din terenurile concesionate se suprapune cu terenul deținut în proprietate de d-na B.M.

Tribunalul califică, împrejurările de fapt reținute ca aspecte care vizează neexecutarea de către pârât a obligațiilor contractuale, fiind ulterioare încheierii contractelor, neputând avea ca efect nulitatea contractelor. Referitor la motivul de nulitate invocat prin concluziile scrise depuse cu ocazia judecării pe fond a cauzei la data de 21 mai 2004, în sensul că pârâta a concesionat un teren ce nu-i mai aparține de 5 ani fiind proprietatea unei alte persoane, instanța constată că acest aspect ar putea viza numai două dintre contracte respectiv cele încheiate asupra subzonelor iar, în măsura în care s-ar verifica acest aspect poate fi analizat ca un motiv de nulitate relativă care însă nu a fost invocat prin prezenta acțiune.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta susținând în esență că în mod greșit prima instanță a respins acțiunea apreciind că motivele invocate sunt ulterioare încheierii contractelor de concesiune deși lipsa obiectului și a cauzei actului juridic sunt contemporane încheierii actului, așa cum rezultă din conduita pârâtei. Prin decizia comercială nr. 238 din data de 24 martie 2005 Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a admis apelul formulat de reclamanta, a schimbat în parte sentința tribunalului în sensul că a admis în parte acțiunea introductivă și a anulat contractele de concesiune autentificate la 11 octombrie 1999 și 11 octombrie 1999 de B.N.P. I.T. Totodată Curtea a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 163.456 dolari S.U.A.

în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plății, reprezentând redevență și comision achitate. Pentru a hotărâri astfel, instanța de apel a reținut că, în condițiile în care o porțiune importantă din terenurile ce au fost concesionate prin contractele autentificate din 11 octombrie 1999 se suprapune peste terenul atribuit în proprietate încă din anul 1994 altei persoane, respectiv d-nei B.M., obiectul contractelor nu este licit, căci legea nu permite decât concesionarea terenurilor proprietate publică, astfel cum statuează art. 2 alin. (2) lit. h) din Legea nr. 219/1998 modificată, care reglementează și organizează regimul concesiunilor, potrivit căruia pot face obiectul unei concesiuni terenurile proprietate publică.

Referitor la contractele de concesiune autentificate din 11 octombrie 1999 pe care le menține, curtea de apel constată că împrejurările invocate de reclamantă ca motive de anulare, respectiv – nepredarea terenurilor, existența pe acestea a unor excedente de pământ, resturi de materiale, vizează neexecutarea de către pârâtă a obligațiilor contractuale și nu se încadrează în nici unul din motivele de nulitate absolută invocate. Pe de altă parte instanța reține că nulitatea contractelor autentificate nu poate fi extinsă și asupra contractelor autentificate pe considerentul invocat de reclamantă că s-a avut în vedere crearea unei zone rezidențiale unice, toate suprafețele făcând obiectul unui singur proiect, deoarece nici un temei legal nu permite ca nulitatea unui contract să fie extinsă asupra unui alt contract, care nu este accesoriu în raport de primul.

În contra acestei decizii au declarat, în termen legal, recurs ambele părți. Recurenta – reclamantă a solicitat admiterea recursului, schimbarea în parte a deciziei atacate în sensul admiterii în tot a apelului, iar pe fondul cauzei admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. Invocând, ca motiv de nelegalitate dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., recurenta a susținut în dezvoltarea criticii formulate următoarele: În mod greșit instanța a interpretat cele patru contracte ca nerealizând relația principal – accesorie și deci neoperând regula accesorium sequitur principalem în condițiile în care în speță este vorba de un tot quadripartit, în care nevaliditatea a două dintre părțile sale, antrenează, pe cale de consecință logică și juridică nulitatea celorlalte două conform principiului „pars in toto continetur, sed totum non este in parte”; - art. 2 al fiecărui contract stipulează textual scopul concesiunii, respectiv realizarea obiectului prevăzut în planurile urbanistice de detaliu; - cauza celor patru contracte este unică și comună și anume edificarea unui ansamblu, iar câtă vreme două din subzonele formând unitatea amplasamentului nu exista, deoarece nu sunt în proprietatea concedentului, aceasta semnifica și lipsa cauzei și în ce privesc celelalte două contracte, care prin urmare sunt lovite de nulitate absolută; - temeiul nulității absolute a tuturor celor patru contracte îl constituie lipsa cauzei mediate (cauza finalis) a contractului prevăzut de art. 948 și art. 966 C. civ., făcând inutilă orice discuție cu privire la ilicitatea sau falsitatea cauzei.

Recurenta pârâtă invocă motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., în temeiul cărora solicita modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului și menținerii soluției de respingere a acțiunii adoptată de prima instanță.

În argumentarea criticilor recurenta pârâtă susține următoarele: - convocarea la conciliere nu respecta dispozițiile art. 720 1 cod procedură, deoarece inițiativa la conciliere a fost transmisă cu nerespectarea termenului legal de 15 zile prevăzut de lege: - dreptul material la acțiune pentru plata sumelor solicitate s-a stins urmare împlinirii termenului general de prescripție de 3 ani, acțiunea fiind, introdusă la finele anului 2003, iar plata sumelor a căror restituire s-a dispus a fost făcută începând cu anul 1999 până la 11 mai 2000. - în mod greșit instanța a dispus anularea în totalitate a celor două contracte de concesiune, sancțiunea putând fi operabilă numai pentru o parte din suprafețele concesionate, în cauză, însă titlul de proprietate a fost emis persoanei fizice după perfectare contractelor, astfel că nici ipoteza anulării în parte a contractelor nu subzistă; - procesul verbal de predare – primire a zonelor concesionate a fost încheiat în prezența a doi specialiști din partea societății concesionare, astfel că nu se poate invoca lipsa cauzei și a obiectului.

- cuantumul sumei de 163.456 dolari S.U.A. nu se întemeiază pe nici o probă, astfel că nu se cunoaște modul în care instanța a determinat forma și dacă ea este aferentă celor doză contracte. - obligarea la plata cheltuielilor de judecată este nelegală în condițiile în care nu se poate reține în sarcina sa, nici o culpă procesuală, dispozițiile art. 274 C. proc. civ., nu au incidență în cauză.

Examinând recursurile în raport de motivele de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce urmează: Asupra recursului declarat de recurenta – reclamantă: 1. Dreptul reține pentru a defini noțiunea de cauză și a delimita astfel voința pur psihologică de voință juridică, două scopuri ca elemente componente ale noțiunii unice și complexe de cauză, scopul direct și imediat al consimțământului sau obligației, ca element abstract, obiectiv, intrinsec și invariabil, în același tip de act și scopul indirect și mediat, denumit și cauza actului juridic, motivul determinant. 2. Din cuprinsul dispozițiilor art. 966 – 968 C. proc. civ., rezultă că pentru validitatea cauzei se cere ca ea să existe, să fie reală, licită și morală, cauza fiind prezumată până la proba contrară.

3. În cauza de față recurenta susține că în condițiile în care au fost anulate două din contractele de concesiune, cauza a devenit inexistentă și la celelalte două contracte menținute de instanță, dat fiind unitatea cauzală a celor patru contracte scopul mediat fiind edificarea unui ansamblu de 5 clădiri, care nu se mai poate realiza. Ori, așa cum în mod just a reținut Curtea de Apel, concesionara a încheiat, în aceeași zi, patru contracte de concesiune de sine stătătoare, în vederea realizării obiectivului prevăzut planurile urbanistice de detaliere anexate, fără să menționeze în clauzele contractelor o interdependență a acestora sau accesorialitate, în condițiile în care concedentul a fost același în toate cele patru contracte.

4. Pe de altă parte, în contractele sinalagmatice, cauza obligațiunii fiecărei părți fiind obligațiunea luate de cealaltă parte, una din ele nu-și poate anula obligațiunea pentru clauză insistentă, decât dovedind că obligațiunea luată de cealaltă parte este ilicită. Ori, în cauză nu s-a făcut o astfel de dovadă de către recurentă, dimpotrivă din corespondența purtată cu concedenta rezultă intenția de a realiza proiectul pe terenul concesionat prin contractele autentificate. Așa fiind, constatând neîntemeiat motivul de nelgalitate invocat Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) cod procedură va respinge recursul recurentei reclamante ca nefondat. Cu privire la recursul declarat de recurentă pârâtă: 2.1.

Excepția prematurității capătului de cerere privind pretențiile este nefondată, la dosarul de fond atașat acțiunii introductive, reclamanta a depus convocarea la conciliere adresată pârâtei și procesul verbal încheiat la 6 ianuarie 2003 prin care se atestă că pârâta nu a dat curs invitației, dispozițiile art. 720 1 C. proc. civ., fiind respectate. 2.2. Excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru suma de 163.456 dolari S.U.A., reprezentând redevență și comision, la care a fost obligată recurenta – pârâtă, este deasemeni nefondată. Obligarea recurentei pârâte la plata redevenței și comisionului încasate s-a dispus ca efect al anulării contractelor de concesiune și a repunerii părților în situația anterioară prin restituirea prestațiilor.

Cum în cauză sancțiunea aplicată celor două contracte de cesiune a fost a nulității absolute, dreptul la acțiune este imprescriptibil potrivit art. 2 din decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă. 2.3 Încheierea celor două contracte de concesiune prin care se transmite dreptul de a exploata asupra unor terenuri ce nu sunt proprietate publică ci proprietatea privată a unei alte persoane semnifică sub aspectul condițiilor de validitate a actului juridic, lipsa obiectului și a cauzei, sancțiune prevăzută de lege pentru nerespectarea acestora fiind nulitatea absolută. Cât privește cuantumul sumei reprezentând redevență și comision la care a fost obligată recurenta – pârâtă urmare repunerii părților în situația anterioară acestea constituie o chestiune de fapt, ce scapă controlului de legalitate în contextul legislativ actual, fiind atributul exclusiv al judecătorilor fondului, respectiv ai apelului din perspectiva caracterului devolutiv al acestuia.

Pentru considerentele mai sus, Înalta Curte va respinge recursul recurentei – pârâte ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta SC C.C. SRL Buftea și pârâta M.B., împotriva deciziei nr. 238 din 24 martie 2005 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 decembrie 2005.