ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2267/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2267/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 2267/2016

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin cererea de reexaminare,

înregistrată la data de 21 decembrie 2015, sub nr. x/3/2013/a1, pe rolul

Curții de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind

conflicte de muncă și asigurări sociale, petentul A. a solicitat

reexaminarea amenzii judiciare aplicate prin decizia civilă nr. 907 din 11

martie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări

sociale, în Dosarul nr. x/3/2013/a1, arătând că recursul nu a fost

formulat cu rea credință și că nu sunt îndeplinite

condițiile dispozițiilor art. 108

1

- 108

4

C.

proc. civ., solicitând exonerarea de la plata amenzii judiciare.

Prin

încheierea din ședința de la data de 27 ianuarie 2016, Curtea de Apel

București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de

muncă și asigurări sociale, a respins cererea de reexaminare, ca

neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

Prin decizia

civilă nr. 907 din 11 martie 2015, Curtea de Apel București, secția

a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări

sociale, a respins recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței

civile nr. 8061 din 4 septembrie 2014, pronunțată de Tribunalul

București, secția a VIII-a conflicte de muncă și

asigurări sociale, și a aplicat recurentului sancțiunea amenzii

judiciare în cuantum de 700 RON.

S-a

reținut că, potrivit 108

1

C. proc. civ., „(1) Dacă

legea nu prevede altfel, instanța, potrivit dispozițiilor prezentului

art., va putea sancționa următoarele fapte săvârșite în

legătură cu procesul, astfel: 1. cu amendă judiciară de la

50 RON la 700 RON: a) introducerea, cu rea-credință, a unor cereri

vădit netemeinice; (…)”. Art. 108

4

C. proc. civ. prevede

că: „Amenda și despăgubirea se stabilesc prin încheiere

executorie, care se comunică celui obligat, dacă măsura a fost

luată în lipsa acestuia”, iar art. 108

5

din același Cod

stipulează: „Împotriva încheierii prevăzute la art. 108

4

cel obligat la amendă sau despăgubire va putea face numai cerere de

reexaminare, solicitând, motivat, să se revină asupra amenzii ori

despăgubirii, sau să se dispună reducerea acestora. Cererea se

face în termen de 15 zile, după caz, de la data la care a fost luată

măsura sau de la data comunicării încheierii. Cererea se

soluționează prin încheiere irevocabilă, dată în camera de

consiliu, de către instanța de judecată ori de președintele

instanței de executare care a aplicat amenda sau despăgubirea”.

Potrivit

acestor dispoziții s-a reținut că instanța de judecată

poate lua măsura sancționării pecuniare a părților,

dacă constată că acestea săvârșesc fapte în

legătură cu procesul pendinte din categoria celor enumerate de

legiuitor.

S-a constatat

că instanța a fost învestită cu soluționarea cererii de

recurs împotriva sentinței civile nr. 8061 din 4 septembrie 2014, pronunțată

de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă

și asigurări sociale, în Dosarul nr. x/3/2013/a1, formulată de

petentul A. Aceasta a fost soluționată irevocabil prin decizia

civilă nr. 907 din 11 martie 2015 a Curții de Apel București, secția

a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări

sociale, în sensul respingerii recursului ca nefondat.

Recurentului

i s-a aplicat sancțiunea amenzii judiciare în cuantum de 700 RON,

reținându-se că, formularea de cereri judiciare în mod repetat, cu

același obiect și între aceleași părți, în afara

sistemului determinat de legea procesual civilă, constituie un abuz de

drept, o exercitare a drepturilor procesuale în alte scopuri decât cele în

considerarea cărora au fost edictate

.

S-a

reținut, de asemenea, că împotriva sancțiunii amenzii partea are

la dispoziție calea de atac a reexaminării, trebuind să indice

motive care să ducă la revenirea asupra amenzii sau la reducerea

cuantumului acesteia.

Petentul a

invocat în cererea de reexaminare împrejurarea că decizia civilă nr.

702 din 25 februarie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și

asigurări sociale, în Dosarul nr. x/3/2013, nu era redactată la

momentul aplicării sancțiunii amenzii, precum și că deciziile

pronunțate în cadrul Dosarelor nr. x/3/2013 și x/3/2013/a1 ale Curții

de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de

muncă și asigurări sociale, încalcă autoritatea de lucru

judecat, față de hotărârile pronunțate în Dosarele nr. x/3/2012

și nr. z/3/2012 ale Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte

de muncă și asigurări sociale.

Or, limitele

în care poate fi analizată cererea de reexaminare sunt circumscrise doar

condițiilor impuse de textul de lege enunțat, astfel că orice

aspecte ce vizează fondul cererilor formulate și pretinsa nerespectare

a principiului autorității de lucru judecat nu pot fi avute în

vedere, partea având la dispoziție alte mijloace procedurale.

S-a observat

că cererea de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 5749

din 15 mai 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția

a VIII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări

sociale, în Dosarul nr. x/3/2013, a fost formulată într-un alt scop decât

cel reglementat de dispozițiile art. 281

2

C. proc. civ., cu

atât mai mult cu cât, în calea de atac a recursului îndreptat împotriva

sentinței civile nr. 5749 din 15 mai 2014, recurentul reclamant s-a

prevalat de aceleași critici ca și cele menționate în cuprinsul

cererii de completare a dispozitivului.

În

speță, argumentele care au determinat instanța de control

judiciar să aplice sancțiunea amenzii nu au fost întemeiate pe

considerentele expuse în cuprinsul deciziei civile nr. 702 din 25 februarie

2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a

pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, ci

pe dispozitivul deciziei, care era public la momentul înregistrării

cererii de completare dispozitiv.

Dacă

scopul exercitării dreptului de acces la justiție pentru

părți îl constituie recunoașterea drepturilor pretinse, în

ipoteza în care comportamentul părții nu se mai înscrie în acest

cadru, înregistrând acte procesuale nu în scopul menționat anterior, ci,

dimpotrivă, pentru a pretinde reexaminarea unor pretenții ce au fost

supuse analizei instanței, se consideră că s-a

săvârșit un abuz de drept procesual.

S-a

reținut că se înscrie în sfera abuzului procesual partea care

urmărește, prin exercitarea drepturilor sale procesuale, îndeplinirea

unor obiective care nu sunt în concordanță cu scopul procesului,

respectiv reanalizarea unor drepturi asupra cărora instanța de

judecată s-a pronunțat.

S-a apreciat

că argumentele prezentate de către petent privind necunoașterea

considerentelor deciziei civile nr. 702 din 25 februarie 2015

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a

pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, nu

împiedică aplicarea amenzii judiciare în condițiile în care

rezultă cu puterea evidenței că exercitarea drepturilor

recunoscute prin prevederile art. 281

2

C. proc. civ. nu a fost

conformă scopului edictat de legiuitor, ci s-a solicitat o reanalizare a

drepturilor pretinse.

Împotriva

acestei încheieri petentul

A. a declarat recurs la data de 1 august

2016, înregistrat la data de 12 august 2016 pe rolul Înaltei Curți de Casație

și Justiție, sub nr. x/3/2013/a1.

Criticile

aduse încheierii recurate vizează următoarele aspecte prin prisma

dispozițiile art. 304 pct. 1, 3, 5 și 9 C. proc. civ., raportat la

dispozițiile art. 105 alin. (2) și (3) C. proc. civ. Se

învederează că instanța care a pronunțat încheierea

atacată cu recurs nu a fost alcătuită potrivit

dispozițiilor legale.

De asemenea,

au fost invocate și dispozițiile art. 304 pct. 4, 5, 7 și 9 C.

proc. civ., raportat la dispozițiile art. 281 și 304

1

C.

proc. civ., sub aspectul că nu există elementele constitutive ale

faptei procesuale amendabile, precum și dispozițiile art. 304 pct. 5,

7 și 9 C. proc. civ., raportat la art. 304

1

,

255

alin. (2), 108

1

- 108

4

, 108

5

și art.

85, 86, 88, 89, 90, 92, 93, 100, 105 alin. (2) și (3), 106, 107 și

108 C. proc. civ., sub aspectul împrejurării că petentul nu a fost

legal citat.

În sprijinul

motivelor de recurs a fost invocată jurisprudența națională

și cea rezultată din aplicarea Convenției Europene a Drepturilor

Omului.

Totodată

recurentul a arătat că, potrivit dispozițiilor Constituției

României și Legii nr. 47/1992 privind organizarea și

funcționarea Curții Constituționale, instanțele de

judecată erau obligate să aplice Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, precum și jurisprudența rezultată din

aplicarea Convenției Europene a Drepturilor Omului, sens în care s-ar fi

putut reține că dispozițiile Legii nr. 19/2000 și ale Legii

nr. 119/2010 contravin Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Recurentul a

menționat că nu există un text legal care să interzică

promovarea recursului împotriva încheierii pronunțate asupra cererii de

reexaminare a amenzii judiciare, motiv pentru care solicită admiterea

recursului, casarea sau modificarea încheierii recurate, iar, în rejudecare,

admiterea cererii de reexaminare și anularea amenzii judiciare aplicate.

La termenul

de judecată din data de 18 noiembrie 2016, Înalta Curte a invocat, din

oficiu, excepția inadmisibilității recursului declarat împotriva

unei încheieri irevocabile, în raport de dispozițiile art. 299 și

art. 108

5

alin. (3) C. proc. civ., excepție ce se impune a fi

analizată cu prioritate, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ.

Recursul este

exercitat împotriva încheierii din ședința de la data de 27 ianuarie

2016 a Curții de Apel București, secția a VII-a pentru cauze

privind conflicte de muncă și asigurări sociale, prin care s-a

respins cererea de reexaminare a amenzii judiciare de 700 RON aplicată

petentului prin decizia civilă nr. 907 din 11 martie 2015 a Curții de

Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de

muncă și asigurări sociale, în temeiul art. 108

1

C.

proc. civ.

Potrivit art.

299 C. proc. civ., sunt supuse recursului „hotărârile date fără

drept de apel, cele date în apel, precum și, în condițiile

prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate

jurisdicțională. Dispozițiile art. 282 alin. (2) sunt aplicabile

în mod corespunzător”.

Verificarea

admisibilității recursului din perspectiva obiectului său se

realizează prin raportare la dispoziția acestei norme, care este una

de referință în materie.

Norma

juridică trimite la dispozițiile art. 282 alin. (2) C. proc. civ.

pentru reglementarea regimului juridic al încheierilor judecătorești.

Prin urmare,

încheierile premergătoare pot face obiectul recursului numai odată cu

fondul. Recursul împotriva hotărârii principale se consideră a fi

făcut și împotriva încheierilor premergătoare.

Există

însă și încheieri ce nu pot fi atacate cu recurs odată cu

hotărârea principală ori separat.

Astfel, nu

pot fi atacate cu recurs încheierile de soluționare a cererilor de

reexaminare a amenzii judiciare.

În acest

sens, art. 108

5

alin. (1) C. proc. civ. prevede că

„Împotriva încheierii prevăzute la art. 1084 cel

obligat la amendă sau despăgubire va putea face numai cerere de

reexaminare”, iar alin. (3) al aceluiași text legal dispune expres și

imperativ că: „cererea se soluționează prin încheiere

irevocabilă”.

Din

această perspectivă, Înalta Curte constată că încheierea de

ședință din 27 ianuarie 2016, pronunțată de

Curtea de

Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă

și asigurări sociale, în Dosarul nr. x/3/2013/a1, prin care a fost

respinsă cererea de reexaminare a amenzii judiciare formulată de A.

nu se circumscrie dispozițiilor prevăzute de art. 299 C. proc. civ.,

nefiind susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

Potrivit

principiului legalității căilor de atac, o hotărâre

judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac

prevăzute de lege.

Această

regulă are valoare de principiu constituțional în condițiile în

care dispozițiile art. 129 din Constituție prevăd că

mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre

judecătorească sunt cele prevăzute de lege și că

exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii, cu

respectarea acesteia.

Prin

instituirea de către legiuitor a unor prevederi cu privire la caracterul

definitiv și irevocabil al hotărârilor judecătorești nu se

încalcă dreptul de acces liber la justiție, prevăzut de art. 6

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Dreptul de

acces la justiție nu este un drept absolut ci așa cum a statuat

Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa (cauza

Golder vs. Regatului Unit al Marii Britanii 1975; cauza Ashingdane împotriva

Regatului Unit 1985) poate face obiectul unor limitări.

Aceste

limitări sunt implicit permise deoarece dreptul de acces la justiție

necesită prin însăși natura sa o reglementare din partea

statelor care poate să varieze în timp și spațiu în funcție

de nevoile și resursele de care dispune comunitatea și persoanele

individuale.

În cauza

Elena Petrașcu împotriva României din

6

decembrie

2010,

C.E.D.O. a reiterat „că dreptul de acces la instanță nu este

absolut, fiind susceptibil de limitări, acestea sunt permise, în

particular, în cazul respectării condițiilor de admisibilitate ale

căii de atac, cum este cazul recursului, din moment ce prin natura sa

acesta reclamă o reglementare din partea statului care beneficiază în

acest scop de o anumită marjă de apreciere (cauza Trif contra României

din 12 noiembrie 2013).

În același

sens, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 894/2006 publicată

în M. Of. nr. 54/24.01.2007 a statuat că „dreptul de acces la justiție

nu este un drept absolut orice restricție fiind admisă atât timp cât nu

se aduce atingere dreptului de acces la un tribunal în substanța sa, statul

dispunând în acest sens de o marjă de apreciere. Gradul de acces permis de

legislația națională trebuie să fie suficient pentru a asigura

accesul individual la instanță”.

De asemrnea Curtea

Constituțională prin Decizia nr. 92 din 11 septembrie 1996 publicată

în M. Of. nr. 297/20.11.1996 a statuat că „accesul liber la justiție nu

înseamnă că el trebuie asigurat la toate structurile judecătorești

- judecătorii, tribunale, curți de apel, Curtea Supremă de Justiție

- și la toate căile de atac prevăzute de lege - apel, recurs - deoarece

căile de atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor. Prin lege putând fi instituite

reguli deosebite, în considerarea unor situații deosebite”.

În considerearea

unor astfel de situații deosebite legiuitorul a reglementat prin art.

108

5

alin.

(1) C. proc. civ. calea de atac - cerere de reexaminare - ce poate fi exercitată

împotriva

încheierii prevăzute la art. 108

4

dispunând expres și imperativ

că: „cererea se soluționează prin încheiere irevocabilă”.

Or, față

de dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituția României, potrivit

cărora legiuitorul este singurul în drept să stabilească procedura

și căile de atac, și să aleagă procedura potrivită

în raport de scopul legislativ urmărit, Înalta Curte reține că mijloacele

procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre judecătorească

sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora trebuie făcută

în condițiile legii, cu respectarea acesteia (art. 129 din Constituție).

Pentru ca dreptul

de acces la o instanță să fie respectat trebuie ca instanța

de judecată în fața căreia este adusă cauza să aibă

„competență să analizeze atât aspectele de fapt cât și de drept

ale cauzei”.

Or, din perspectiva

celor expuse, a faptului că

încheierea de ședință din 27 ianuarie

2016, pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a VII-a

pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în

Dosarul nr. x/3/2013/a1, prin care a fost respinsă cererea de reexaminare a

amenzii judiciare formulată de A. nu se circumscrie dispozițiilor prevăzute

de art. 299 C. proc. civ., nefiind susceptibilă de a fi atacată pe calea

extraordinară de atac a recursului, Înalta Curte urmează a respinge ca

inadmisibil recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii de ședință

din data de 27 ianuarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări

sociale, în Dosarul nr. x/3/2013/a1.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

formulat de recurentul A. împotriva încheierii de ședință din data

de 27 ianuarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale,

în Dosarul nr. x/3/2013/a1, ca inadmisibil.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 18 noiembrie 2016.