ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2108/2016

Decizia nr. 2108/2016 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 28989/3/2009, la data de 06 iulie 2009, reclamantele A. SA și B. România SRL au solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC C. SA ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei să înceteze de îndată faptele de concurență neloială constând în folosirea pentru comercializarea produselor sale „D.”, a unui ambalaj purtând însemne identice sau similare celui în care sunt comercializate produsele reclamantelor „E.” și care este caracterizat de următoarele elemente: ambalaj de culoare albă pe care sunt reproduse dulciuri având un aspect alb de glazură de cocos; denumirea produsului în partea superioară, centrală, scris astfel încât liniuța oblică a literei Y se întinde sub literele „at”, iar conturul literelor are o nuanța aurie și este astfel realizat încât creează impresia proiectării umbrei respectivului cuvânt, o pangllică roșie pe care apare scrisă denumirea produsului D. cu un font de un roșu mai închis, cuvântul „F.” scris cu o culoare aurie și situat deasupra mărcii D., în partea superioară, centrală, elemente grafice de decorațiune de culoare gri-argintie; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, s-a arătat, în esență, că similaritatea semnelor conflictuale analizată în ansamblu (nu ca o serie de încălcări separate), identitatea produselor, identitatea publicului vizat și cunoașterea bună pe piața de care se bucură produsele reclamantelor, denotă subzistența premiselor posibilității de confuzie ce conturează concurența neloială. Cu privire la imitarea semnelor protejate - concurență neloială în sensul art. 10 bis pct. 2 din Convenția de la Paris, reclamantele au arătat că introducerea acestei noțiuni a avut drept consecință ieșirea din regimul reparațiilor consecințelor unei fapte ilicite pentru a intra într-o regula pozitivă de comportament, o regulă deontologică.

Un comerciant are, așadar, obligația de a se comporta conform practicilor cinstite în materie industrială sau comercială. Concurentul reclamantelor direct, pârâta din cauză, folosește semne similare cu mărcile lor înregistrate. Nu este vorba despre o singură asemănare ce vizează un sigur semn, ci de o serie întreagă de asemănări. De asemenea, produsele reclamantelor se bucură de o foarte bună reputație în rândul publicului consumator, nu numai în România, ci și pe plan european. Din aceste elemente rezultă intenția concurentului direct de a profita de renumele produselor reclamantelor, creând în rândul publicului consumator „iluzia” că produsele sale sunt de aceeași calitate, au același standard ca și produsele reclamantelor.

Această intenție și comportamentul efectiv al concurentului direct nu poate fi acceptată ca o formă legală de concurență. Indiferent dacă intenția sa se realizează sau nu, adică dacă există sau nu o confuzie efectivă a publicului, acest mod de a câștiga piață - prin imitarea elementelor distinctive ale unor produse ce se bucură de mare succes comercial - nu reprezintă o formă de concurență loială și trebuie sancționat ca atare prin interzicerea continuării comercializării. În drept, s-au invocat dispozițiile art. 5 din Legea nr. 11/1991, art. 10 bis alin. (3) pct. 1 din Convenția de la Paris.

Prin încheierea din data de 22 decembrie 2009, Tribunalul a respins ca neîntemeiate excepțiile necompetenței funcționale și nelegalității compunerii completului de judecată, excepția nulității cererii de chemare în judecată pentru lipsa caracterului determinat al obiectului și excepția lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată; au fost unite cu fondul excepțiile lipsei de interes, lipsei calității procesual active și lipsei calității procesual pasive. Prin sentința civilă nr. 1913 din 14 decembrie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea ca inadmisibilă. În motivare, s-a apreciat, în esență, că o acțiune în concurență neloială prin care se solicită interzicerea folosirii unui ambalaj nu poate fi primită cât timp ambalajul în discuție este înregistrat în mod valabil ca desen industrial.

Prin decizia nr. 254 din 27 octombrie 2011, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, (în opinie majoritară), a admis apelul declarat de reclamantele A. SA și B. SRL, a anulat sentința civilă nr. 1913/2010 și a trimis cauza spre rejudecare aceluiași tribunal. Prin decizia nr. 2236 din 5 iunie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta SC C. SA. Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut următoarele: Instanța de apel a apreciat în mod corect că argumentele pârâtei în susținerea excepției inadmisibilității țin de fondul cauzei, respectiv de chestiunea prejudecării fondului unei acțiuni în anularea mărcii și/sau desenului comunitar și de cea a încălcării drepturilor titularului desenului.

În răspunderea pentru concurență neloială, caracterul licit sau ilicit al faptei pârâtei nu constituie o condiție de admisibilitate a acțiunii, ci un aspect de temeinicie a acesteia, deoarece împrejurarea că ambalajul folosit de pârâtă este înregistrat ca desen comunitar este doar unul din elementele ce urmează a fi analizat în conturarea caracterului licit sau ilicit al faptei, dar nu singurul relevant, impunându-se a se analiza și dacă modalitatea în care acesta este folosit corespunde înregistrării, atât în ce privește elementele protejate prin înregistrare, cât și în ce privește întinderea protecției raportate la bunurile și serviciile pentru care este realizată înregistrarea, precum și la perioada protecției.

Tot corect s-a reținut și că dacă fapta ilicită pretinsă ar consta într-o modalitate de folosire dincolo de limitele de protecție conferite de înregistrare, aceasta nu ar conduce la anularea înregistrării, pentru că nu înregistrarea în sine este de natură să producă vătămarea, ci modalitatea improprie de folosire a desenului înregistrat. Critica recurentei conform căreia au fost încălcate prevederile art. 294 alin. (1) C. proc.

civ., deoarece reclamantele au modificat cauza acțiunii în fața instanței de apel, nu poate fi primită, atât timp cât se constată că obiectul cererii de chemare în judecată, așa cum a fost inițial exprimat în fața primei instanțe, a fost confirmat ulterior, în cadrul dezbaterilor privind excepția inadmisibilității, în fața aceleiași instanțe, reclamantele arătând că nu solicită interzicerea mărcilor D. ca atare, ci interzicerea folosinței unui ambalaj definit printr-un ansamblu de reprezentări grafice, care reprezintă un tot unitar, ce comportă elemente de similaritate cu ambalajul produselor E., prin aceasta încălcându-se, în accepțiunea reclamantelor regulile concurenței neloiale. Pe de altă parte, în ce privește concluziile scrise depuse după rămânerea instanței de fond în pronunțare, instanța de apel a reținut corect că pârâta a putut să-și formuleze apărările cu privire la aspectul ce s-a pretins ca fiind nou invocat, în cadrul apelului.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 5 noiembrie 2013. La data de 24 aprilie 2014, A. SA cu sediul în Luxemburg, a formulat cerere de intervenție în interes propriu, având același obiect și aceeași motivare în fapt și în drept ca și cererea principală. A susținut că cererea de intervenție este justificată de faptul că, începând cu luna ianuarie 2014, este titularul actual al drepturilor de proprietate intelectuală invocate în cauză. Pârâta SC C. SA a formulat întâmpinare prin care a invocat inadmisibilitatea cererii de intervenție în interes propriu, excepția lipsei de interes în formularea cererii de intervenție și excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin încheierea din data de 5 iunie 2014 tribunalul a încuviințat în principiu cererea de intervenție principală. Prin încheierea din data de 3 iulie 2014, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune, atât în ceea ce privește cererea principală, cât și în ceea ce privește cererea de intervenție principală. Prin sentința civilă nr. 1102 din 2 octombrie 2014, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității active a reclamantelor și a intervenientei principale, a lipsei de interes și a lipsei calității procesuale pasive; a respins ca neîntemeiate principală și cererea de intervenție principală, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea sentinței, tribunalul a reținut următoarele: În ceea ce privește excepția lipsei calității procesual active a reclamantelor și a intervenientei principale, tribunalul a reținut că a fost invocată pentru următoarele 3 argumente principale: 1. în ceea ce o privește pe reclamanta A. SA Belgia, s-a invocat lipsa calității active, întrucât a cesionat drepturile de proprietate intelectuală invocate în cuprinsul acțiunii către intervenientă; 2. lipsa raporturilor concurențiale sub două aspecte: primul, în ceea ce privește reclamanta A. SA Belgia și intervenienta A. SA Luxemburg, prin prisma faptului că nu desfășoară nicio activitate pe piața dulciurilor din România, condiție sine qua non, în cadrul oricărei acțiuni în concurență neloială și al doilea, în ceea ce privește reclamanta referitoare la B. SRL, prin prisma faptului că produsele comercializate de cele două societăți, respectiv această reclamantă și pârâta, nu au caracter interschimbabil; 3. diferența dintre ambalajele utilizate de părți, respectiv reclamanta B. - cutie și pârâta C. - pungă (argument invocat cu ocazia concluziilor orale).

În ceea ce privește primul argument, tribunalul a reținut că aceasta nu poate fi avut în vedere pentru a admite excepția lipsei calității procesual active a reclamantei A. SA Belgia. Sub acest aspect, s-a avut în vedere că, la momentul la care tribunalul a decis asupra admisibilității în principiu a cererii de intervenție principală formulată de A. SA Luxemburg, cerere formulată tocmai pe argumentul cesiunii drepturilor de proprietate intelectuală invocate în cuprinsul acțiunii, tribunalul a pus în discuție și problema transmiterii calității procesual active de la reclamanta A. SA Belgia către A. SA Luxemburg, ca urmare a transmiterii acestor drepturi.

Prin încheierea din data de 5 iunie 2014, tribunalul a decis încuviințarea în principiu a cererii de intervenție, reținând că nu a avut loc o transmisiune a calității active, ceea ce ar presupune pierderea calității active de reclamanta A. SA Belgia, ca urmare a transmiterii drepturilor de proprietate intelectuală, deoarece drepturile de proprietate intelectuală invocate reprezintă doar un mijloc de probă suplimentar pentru admiterea acțiunii, și nu însuși dreptul care legitimează reclamanta în formularea acțiunii.

În ceea ce privește argumentele pe excepția lipsei calității active ale reclamantelor și intervenientei de la punctele 2 și 3, tribunalul a reținut că poziția concurențială a părților și similaritatea ambalajelor care pot crea confuzie sau nu sunt aspecte ce țin de fondul cauzei, respectiv de condițiile concurenței neloiale, neputând justifica admiterea excepției (în acest sens avem în vedere și considerațiile din primul ciclu procesual, respectiv cele din decizia civilă nr. 254A/2011 a Curții de Apel și din decizia nr. 2236 din 5 iunie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în care s-a apreciat că reprezintă aspecte ce țin de fondul cauzei calitatea de concurenți a părților și caracterul ilicit al faptei invocate); prin urmare, aceste aspecte urmează a fi analizate pe fondul cauzei.

Față de cele de mai sus, tribunalul a respins excepția lipsei calității procesual active a reclamantelor și a intervenientei. În ceea ce privește excepția lipsei de interes invocată în cauză, tribunalul a reținut, atât din concluziile scrise cât și din cele orale ale pârâtei, că argumentele în invocarea acestei excepții sunt parțial aceleași cu cele invocate în susținerea excepției lipsei calității procesual active, respectiv cele privind lipsa raporturilor concurențiale. Pentru aceleași motive, reținând că acest aspect ține de fondul cauzei, tribunalul a respins excepția lipsei de interes ca neîntemeiată, nefiind invocat vreun argument care ar justifica lipsa de interes a reclamantelor sau a intervenientelor, urmând a analiza pe fond problema raporturilor concurențiale.

Excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei a fost invocată pentru argumentul că subiect pasiv poate fi doar persoana care a săvârșit acte de concurență neloială, or actele pârâtei nu au un caracter ilicit. Caracterul ilicit al faptei este o condiție de fond a concurenței neloiale și va fi analizată ca atare, motiv pentru care a fost respinsă și această excepție ca neîntemeiată. Analizând fondul cauzei, tribunalul a reținut că obiectul cauzei este determinat de cererea reclamantelor și a intervenientei de obligare a pârâtei la încetarea faptei de concurență neloială constând în folosirea pentru comercializarea produselor sale „D.” a unui ambalaj purtând însemne identice sau similare celui în care sunt comercializate produsele „E.”, așa cum apare descris în petitul acțiunii.

În drept, cererea este întemeiată pe disp. art. 5 pct. a din Legea nr. 11/1991, în conformitate cu care reprezintă concurență neloială „folosirea unei firme, embleme sau a unui ambalaj de natură să producă confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant”, precum și pe dispozițiile art. 10 bis alin. (2) și alin. (3) pct. 1 din Convenția de la Paris.

Față de aceste aspecte, pentru existența faptelor de concurență neloială, trebuie îndeplinite următoarele condiții de fond: - poziția concurențială a părților implicate - o folosire legitimă a mărcii sau/și a ambalajului din partea celui al cărui drept se pretinde a fi încălcat - fapta ilicită a pârâtei, rezultând în principal din folosirea unui ambalaj (în cauza de față) de natură a produce confuzie cu cel folosit de reclamante și intervenientă, cu îndeplinirea tuturor condițiilor privind răspunderea civilă delictuală (dreptul comun al concurenței neloiale), respectiv vinovăția, prejudiciul (în principal legat de afectarea clientelei reclamantelor) și legătura de cauzalitate.

În ceea ce privește poziția concurențială a părților implicate, condiție de fond, tribunalul a reținut că atât activitatea reclamantelor și a intervenientei, cât și a pârâtei, se desfășoară pe piața dulciurilor din România, tribunalul reținând că acestea se află într-un raport de concurență pe piața din România. Argumentul că reclamanta A. SA Belgia și intervenienta A. SA Luxemburg nu activează în mod direct pe piața din România nu poate fi primit, în condițiile în care o astfel de condiție nu este prevăzută de Legea nr. 11/1991, care definește concurența loială ca fiind „situația de rivalitate de piață, în care fiecare întreprindere încearcă să obțină simultan vânzări, profit și/sau cotă de piață, oferind cea mai bună combinație practică de prețuri, calitate și servicii conexe, cu respectarea uzanțelor cinstite și a principiului general al bunei-credințe”.

Tribunalul a considerat că, pentru a exista poziția concurențială, nu este necesar ca vânzarea produselor să se facă pe piața din România în mod direct de către reclamanta A. SA Belgia și intervenienta A. SA Luxemburg, cât timp aceste societăți sunt membre ale Grupului B., grup multinațional, care pun pe piața din România produsele invocate (bomboanele E.) prin intermediul societății B., care deține la rândul său calitatea de reclamantă.

Un argument suplimentar este inclusiv cel că inițial reclamanta A. SA Belgia și, apoi, în urma cesiunii, intervenienta A. SA Luxemburg dețin drepturile de proprietate intelectuală invocate în susținerea acțiunii și a intervenției, asupra mărcii internaționale nr. X din data de 18 ianuarie 2000, marcă ce reprezintă o pralină învelită într-un ambalaj pe care sunt desenate o panglică de culoare roșie și un șervețel dantelat pe care este înscris numele produsului, a mărcii internaționale nr. Y din data de 20 februarie 2003, marcă ce reprezintă o pralină acoperită cu fulgi de cocos, a mărcii internaționale nr. Z din data de 10 iulie 2000, o marcă reprezentând o panglică roșie, întreruptă de o porțiune albă pe care este scris numele produsului și a modelului comunitar nr. x reprezentând ambalajul pralinelor având combinația de culori alb-roșu și pe care sunt desenate o panglică de culoare roșie și un șervețel dantelat pe care este înscris numele produsului.

Așadar, cât timp consumatorul final este pe piața românească a dulciurilor, tribunalul a reținut că este îndeplinită condiția poziției concurențiale. Lipsa poziției concurențiale între părțile litigante a fost contestată de către pârâtă și prin prisma altui argument, respectiv faptul că părțile nu activează pe aceeași piață relevantă, cât timp piața relevantă cuprinde toate produsele considerate de cumpărători ca fiind interschimbabile sau substituibile, datorită caracteristicilor, prețului și utilizării acestora.

S-a invocat din această perspectivă că nu este suficient ca produsele să fie încadrate în noțiunea generică de „dulciuri”, cât timp produsul reclamantelor și intervenientei este o pralină, iar al pârâtei este o napolitană, există diferențe semnificative de preț, bomboanele E. fiind de 3-4 ori mai scumpe decât napolitanele D. și ele nu reprezintă produse interschimbabile și prin prisma faptului că diferă publicul țintă-bomboanele E. fiind considerate delicatese, potrivite mai degrabă pentru a fi făcute cadou sau pentru evenimente deosebite, în timp ce napolitanele sunt produse ce sunt văzute ca fiind consumate cu orice ocazie, mai ales de copii.

Deși a reținut ca reale în principiu aceste susțineri, tribunalul a considerat că ceea ce este relevant în aprecierea poziției concurențiale a părților, este faptul că, în ciuda acestor diferențe, fiecare dintre părțile litigante încearcă cucerirea unui segment comun de piață, respectiv „revendică” o parte a publicului consumator de dulciuri aflat la intersecția între consumatorii indicați de pârâtă ca fiind distincți.

Altfel spus, avem în vedere că bomboanele E., deși prezentate ca reprezentând o delicatesă, se adresează nu numai persoanelor care doresc să facă un cadou cu ocazia unei aniversări sau să-și ofere un deliciu cu ocazie specială, ci și persoanelor care, atunci când doresc să consume ceva dulce, recurg la această bomboană; prețul acestui produs, deși mai mare decât al napolitanelor D., nu este de natură să ducă la o excludere de plano, în ceea ce privește o parte a publicului consumator, respectiv cei care, în dorința de a achiziționa un produs „dulce” caută cea mai bună combinație calitate/preț.

În mod egal, produsele pârâtei, deși categorisite de partea pârâtă ca fiind un produs „popular”, care este ales de public cu orice ocazie, fie pentru a potoli foamea, fie pentru a acoperi nevoia de ceva dulce, tinde să cucerească pe piața dulciurilor segmentul de public menționat mai sus, respectiv cei care, în dorința de a consuma ceva dulce, caută totuși un produs mai sofisticat. Avem în vedere în acest sens inclusiv adăugarea pe ambalaj, deasupra denumirii „D.”, a mențiunii „F.”, mențiune de natură a conduce la ideea adresării către un public consumator mai pretențios, cu un produs exclusivist.

Tribunalul a reținut că există poziție concurențială, cât timp ne aflăm în ipoteza textului legal (Legea nr. 11/1991), care definește concurența ca fiind situația în care „fiecare întreprindere încearcă să obțină simultan vânzări, profit și/sau cotă de piață, oferind cea mai bună combinație practică de prețuri, calitate și servicii conexe”, situație îndeplinită în ceea ce privește o parte a publicului consumator.

În ceea ce privește caracterul ilicit al faptei reclamate, respectiv al folosirii de societatea pârâtă a unui ambalaj purtând însemne identice sau similare celui în care sunt comercializate produsele E., tribunalul a reținut următoarele aspecte: În primul rând, pârâta a argumentat în apărare faptul că acțiunea sa de folosire a ambalajului contestat nu poate avea caracter ilicit, cât timp ambalajul contestat este înregistrat ca desen comunitar sub nr. W. Problema de drept dezlegată prin decizia civilă nr. 2236/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ale cărei indicații sunt obligatorii, conform art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., astfel cum se desprinde din considerentele deciziei, este că, într-adevăr, cât timp pârâta folosește desenul comunitar înregistrat în cadrul limitelor înregistrării, acțiunea în concurență neloială nu poate fi primită, neputându-se deci analiza dacă ambalajul cuprins în înregistrare încalcă sau nu drepturile reclamantelor și intervenientelor; doar în măsura în care pârâta ar folosi ambalajul în afara înregistrării (raportat la elementele protejate, la bunurile și serviciile pentru care este acordată protecție și la perioadă), se pune problema verificării îndeplinirii condițiilor concurenței neloiale. Or, ambalajul folosit de către pârâtă și descris în cuprinsul acțiunii este identic cu desenul comunitar nr. W. sub toate aspectele, această identitate fiind evidentă și nefiind necesar a fi analizată element cu element, cu atât mai mult cu cât nu a fost contestată în cauză.

Astfel, tribunalul a constatat lipsa caracterului ilicit al faptei, pârâta nefolosind ambalajul în afara înregistrării. În al doilea rând, tribunalul a reținut că protecția este oferită desenului comunitar nr. W până la data de 8 mai 2019, așa cum rezultă din extrasul OSIM atașat la dosar.

În al treilea rând, în ceea ce privește întinderea protecției raportat la bunurile și serviciile pentru care este realizată înregistrarea, tribunalul a apreciat că nu poate fi primită susținerea reclamantelor și intervenientei în sensul că desenul protejat în raport cu anumite produse sau servicii este folosit în limitele înregistrării doar atunci când titularul realizează comerț cu acele produse, ceea ce ar presupune că pârâta ar folosi desenul comunitar înregistrat în legătură cu produse din clasa 9, subclasa 5 conform Clasificării de la Locarno („saci, săculeți, tuburi și capsule”), în limitele înregistrării, doar dacă ar comercializa saci și săculeți, nu și dacă ar comercializa dulciuri în acești săculeți sau punguțe.

Sub un prim aspect, s-a remarcat că și modelul comunitar nr. x înregistrat de reclamantă și invocat în susținerea folosirii legitime a ambalajului, este înregistrat tot pentru clasa 9 conform Clasificării de Locarno („ambalaje și recipienți pentru transportul și păstrarea mărfurilor”), subclasa 3 („cutii, casete, containere, cutii de conserve”), ambalajul folosit de reclamante și intervenientă fiind o cutie și nu pungă. Așadar, dacă s-ar da relevanță susținerilor reclamantelor și intervenientei din acest punct de vedere, ar fi pusă în discuție și legitimitatea folosirii de către acestea.

În orice caz, tribunalul a reținut că, în ceea ce privește desenul comunitar înregistrat de pârâtă, acesta cuprinde aspectul exterior al produsului pentru care a fost înregistrat, respectiv cel al săculețului, al pungii și că respectă condiția de a fi aplicat produsului pentru care a fost înregistrat, respectiv săculețului în care sunt comercializate napolitanele D., nefiind necesară condiția de a se efectua comerț cu săculeți, pentru respectarea condiției ca acest desen să fie aplicat produsului pentru care a fost înregistrat. În concluzie, raportat și la dispozițiile deciziei din recurs, constatând că pârâta folosește ambalajul în limita desenului comunitar înregistrat sub toate aspectele, că acest desen nu a fost anulat și că nu se poate vorbi de o faptă ilicită de concurență neloială cât timp modalitatea în care este folosit corespunde înregistrării, tribunalul a reținut lipsa caracterului ilicit al faptei.

În subsidiar, și doar în măsura în care s-ar aprecia că trebuie analizate condițiile concurenței neloiale, deci a faptei cu caracter ilicit, și în situația în care se reține că modalitatea în care este folosit ambalajul corespunde în totalitate înregistrării, tribunalul a reținut lipsa caracterului ilicit al faptei și în aceasta situație, raportat la următoarele considerente: Conform art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 11/1991, pe care reclamantele și intervenienta și-au întemeiat acțiunea, pentru reținerea caracterului ilicit al faptei este necesar ca folosirea unui ambalaj să fie de natură să producă confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant, confuzia creată fiind așadar condiția esențială.

În analiza confuziei, tribunalul a procedat, așa cum au făcut-o și ambele părți litigante în susținerea propriilor aprecieri pe acest aspect, la verificarea similarității produselor/semnelor prin raportare la publicul vizat, pentru a verifica dacă există riscul ca publicul vizat să considere că bunurile au aceeași origine comercială, provenind de la același producător, sau dacă există un risc de asociere, ceea ce ar presupune credința publicului că există o legătură între comercianți. Analizând imaginea de ansamblu a produselor și a semnelor, tribunalul a ajuns la concluzia că nu este posibilă o atare confuzie prin prisma elementelor considerate comune de către reclamante și interveniente nu sunt de natură să ducă la o atare concluzie.

În ceea ce privește pralina cu cocos, identificată pe ambalajul bomboanelor E., aceasta este rotundă, iar napolitana desenată pe ambalajul pârâtei are formă paralelipipedică, produsul în sine fiind diferit, pralină versus napolitană. Este adevărat că există elementul comun al unui produs dulce îmbrăcat în glazură de cocos, însă acesta în sine nu este de natură a produce confuzie, în condițiile în care pe piață există o multitudine de produse glazurate cu cocos. Mai mult, prin cutia bomboanelor E. se vede produsul, care este în esență diferit de cel al pârâtei.

În ceea ce privește imaginea de ansamblu a ambalajelor, s-a avut în vedere următoarele: Nici aspectul legat de forma stilizată a scrisului, cu prima literă mai mare și cu literele umbrite simetric pe partea dreaptă, ori prelungirea literei R de la produsul E. în oglindă cu litera Y de la finalul produsului D., nu sunt aspecte de natură a crea confuzie, fiind evident că atenția consumatorului este îndreptată în principal asupra a ceea ce este scris, respectiv „E.” și „D.”, cuvinte total diferite și de natură a crea o distincție clară între producători și de a elimina și o eventuală asociere a acestora. Prezența panglicii de culoare roșie, ondulată, pe care este scris numele mărcii, E., respectiv D., în cadrul unui joc de culori similar, roșu-auriu pe fond alb, este un element similar care va fi reținut de tribunal.

Cu toate acestea, trebuie analizat în mod concret dacă această asemănare (dincolo de caracterul ei intenționat, coincidențe ce nu pot fi întâmplătoare, în opinia reclamantelor și a intervenientei ori elemente comune produselor dulciuri fără legătură cu produsul E., așa cum susține pârâta) poate duce, coroborat cu aspectele sus-menționate - al unor produse îmbrăcate în glazură de cocos, la o confuzie în rândul publicului consumator. Tribunalul a reținut inexistența unei asemenea confuzii în condițiile în care produsele sunt diferite, ambalajele sunt diferite, cutie în cazul bomboanelor E. și pungă în cazul napolitanelor D., aspect coroborat cu faptul că ambele mărci al societăților litigante sunt cunoscute la nivelul publicului consumator, care face diferența clară între ele, neexistând nici măcar riscul unei asocieri, în sensul de a crea ideea unor întreprinzători legați economic între ei.

Tribunalul a înlăturat susținerile reclamantelor și intervenientei privind riscul de confuzie, apreciind că datele invocate de acestea, în cuprinsul răspunsurilor asistate din cadrul studiului nu sunt de natură a conduce la existența confuziei. S-a avut în vedere că prezentarea, în cadrul acestui studiu, a ambalajului fără mențiunile legate de numele produsului și al mărcii, duce la concluzii nerelevante, un element de diferențiere semnificativ fiind determinat de denumirile total diferite, E. vs. D., pe care publicul le percepe în mod direct atunci când se află în fața produselor pe raft. În ceea ce privește răspunsurile din cadrul rubricilor „recunoaștere asistată a mărcii”, raportat la caracterul asistat al răspunsului, aceste elemente nu sunt deosebit de relevante.

Faptul că fiecare dintre producătorii în litigiu a câștigat o parte a pieței de dulciuri, atât prin publicitate, cât și printr-o comercializare intensă a propriilor produse raportat la faptul că, puși în fața alegerii, atunci când sunt în magazin, în fața raftului, nu există posibilitatea confuziei consumatorilor (conform studiului 94% dintre respondenți nu ar confunda produsele) determină concluzia tribunalului în sensul absenței riscului de confuzie sau asociere. Faptul că o parte a respondenților în cadrul studiului au dat peste nota 5 la asemănarea ambalajelor, pe o scară de la 1-10, nu este relevant, deoarece o asemănare a fost reținută și de tribunal, însă această asemănare nu creează confuzie în sensul legii.

Într-un al doilea subsidiar, reclamantele și intervenienta au susținut că fapta de concurență neloială poate exista și în lipsa confuziei (incluzând riscul de asociere) între produse, invocându-se faptul că, prin folosirea unui ambalaj, care conceptual, preia ideea ambalajului bomboanelor E., pârâta a săvârșit o faptă cu caracter ilicit-de concurență neloială, care contravine uzanțelor cinstite și principiului bunei credințe și care produce un prejudiciu-prin deturnarea unei părți a clientelei reclamantelor și intervenientei. A fost analizat și acest aspect subsidiar, în măsura în care se va considera că se ajunge la această argumentație, raportat la deciziile din primul ciclu procesual și la dispozițiile art. 315 C. proc.

civ. Tribunalul a considerat că în această situație, pentru a exista concurență neloială, trebuie făcută o analiză coroborată a faptei pretins ilicite cu prejudiciul, raportat la art. 2 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 11/1991 care interzice „orice alte practici comerciale care contravin uzanțelor cinstite și principiului general al bunei-credințe și care produc sau pot produce pagube oricăror participanți la piață” coroborat cu art. 10 bis din Convenția de la Paris. Esența faptei ilicite afirmate în această variantă subsidiară constă în faptul că pârâta, prin elementele de asemănare cuprinse în ambalajul său, se folosește de renumele produselor reclamantei și de recunoașterea acestora, pentru a sprijini în mod neloial vânzarea produselor sale, care sunt percepute ca fiind mai ieftine și mai puțin calitative, oferind însă, astfel, o variantă mai accesibilă a produselor reclamantei consumatorului.

Tribunalul a constatat însă că aceasta este o practică constantă pe piața oricăror produse, ce nu ține de un comportament ilicit al pârâtei și care nu produce un prejudiciu acesteia în lipsa existenței confuziei, așa cum este cerut de art. 5 lit. a) din Legea nr. 11/1991. Cât timp consumatorul știe că achiziționează un alt produs decât cel de renume, la un preț mai mic, de la un alt producător, acceptând chiar și o calitate inferioară al acestuia, chiar dacă elementul motivațional în achiziționarea acestuia a constat în dorința de a se apropia ca și satisfacție de produsul de renume, dar care are un preț mai mare, însă cu care nu confundă sau nu asociază produsul achiziționat, această idee creată consumatorului nu este un fapt ilicit în sine și nu poate produce prejudicii reclamantei.

Este vorba despre concurența loială pe piață, în care fiecare participant încearcă să câștige publicul consumator prin cea mai bună combinație de prețuri/calitate, fiind posibil ca un consumator vizat de ambele părți litigante în prezenta cauză, pe baza combinației dintre aceste elemente, să aleagă fie bomboanele E., fie napolitanele D. Față de toate aceste considerente, tribunalul a respins ca neîntemeiate atât acțiunea principală cât și cererea de intervenție principală. În baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., a obligat pe reclamante și pe intervenienta principală să plătească pârâtei suma de 10.682 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, conform facturilor fiscale din 22 aprilie 2014 și din 23 mai 2015 și ordinelor de plată.

Tribunalul a apreciat că se impune acordarea cheltuielilor de judecată în întregime, față de soluția din rejudecare, pe fondul cauzei, fiind fără relevanță că reclamantele au „câștigat” în primul ciclu procesual, prin casarea soluției de admitere a excepției de inadmisibilitate, cât timp, în urma casării, soluția pe fond a fost de respingere a cererii. Procesul are caracter unitar, iar o soluție intermediară de casare în tot are drept consecință reluarea judecății în tot, consecințele fiind acordarea cheltuielilor de judecată în funcție de soluția din rejudecare. Prin decizia nr. 301 din 8 iunie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul incident declarat de pârâta SC C. SA împotriva sentinței menționate și a admis apelul formulat de reclamantele B. SRL și A. SA Belgia și de intervenienta A. SA Luxemburg împotriva aceleiași sentințe.

În consecință, a schimbat în parte sentința, în sensul că a admis în parte acțiunea principală și cererea de intervenție principală; a obligat pârâta SC C. SA să înceteze de îndată faptele de concurență neloială constând în folosirea pentru comercializarea produselor sale D. a unui ambalaj de culoare albă pe care este figurată o panglică ondulată de culoare roșie pe care este înscrisă denumirea „D.” cu nuanță roșie și scrierea denumirii „D.” superior central cu litere de culoare roșie umbrite simetric pe partea dreaptă; a respins în rest cererea principală, precum și cererea de intervenție principală, ca neîntemeiate. A obligat pârâta SC C. SA la plata către reclamantele B. SRL și A. SA Belgia și intervenienta A. SA Luxemburg, a sumei de 85.985,01 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță.

În temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., întrucât apelanta-pârâtă SC C. SA a căzut în pretenții prin respingerea căii de atac promovate și admiterea apelului părții adverse, Curtea a obligat la plata către apelantele-reclamante B. SRL și A. SA Belgia și apelanta-intervenientă A. SA Luxemburg, a sumei de 13.660,34 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu de avocat dovedit cu facturile nr. X din 31 octombrie 2014, nr. Y din 31 decembrie 2014 și nr. Z din 27 februarie 2015 și extrasele de cont.

Pentru a decide astfel, în limitele devoluțiunii fixate conform motivelor de apel formulate și analizând actele și lucrările dosarului, în raport de normele legale incidente, instanța de apel a reținut următoarele: 1. Prin cele două apeluri incidente, pârâta SC C. SA a criticat încheierile din datele de 5 iunie 2014 și 3 iulie 2014, precum și sentința civilă nr. 1102/2014, în ceea ce privește soluția pronunțată de tribunal asupra excepțiilor lipsei calității procesual active a reclamantelor și a intervenientei, a lipsei de interes și a lipsei calității procesual pasive, astfel încât criticile formulate au fost analizate împreună.

Prin criticile referitoare la încheierea din data de 5 iunie 2014, pârâta a susținut inadmisibilitatea cererii de intervenție principală formulate de SC A. SA Luxemburg la data de 24 aprilie 2014 în fața primei instanțe de fond, deoarece nu sunt îndeplinite condițiile referitoare la justificarea unui interes personal, a unui drept propriu a celui care intervine și cele referitoare la termenul în care poate fi formulată o astfel de cerere.

Instanța de apel a apreciat că intervenienta A. SA Luxemburg justifică un drept propriu în formularea cererii de intervenție principală, atât timp cât aceasta a arătat că-și întemeiază cererea pe aceleași motive de fapt și de drept ca și cele invocate prin cererea de chemare în judecată, solicitând antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru folosirea cu caracter ilicit a unui ambalaj ce este de natură să producă confuzie cu ambalajul pe care intervenienta a susținut că îl folosește în mod legitim în activitatea sa comercială întrucât are calitatea de cesionară a mărcilor internaționale nr. X din 18 ianuarie 2000, nr. Y din 20 februarie 2003 și nr. Z din 10 iulie 2000, precum și a modelului comunitar nr. x. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 11/1991, în forma în vigoare la data săvârșirii faptelor imputate în prezenta cauză, formă reținută în primul ciclu procesual, constituie concurență neloială orice act/fapt contrar uzanțelor cinstite în activitatea industrială și de comercializare a produselor (..).

Aceste practici se materializează prin diferite activități enumerate de Legea nr. 11/1991 la art. 4 și 5, forma de concurență neloială pretinsă în prezenta cauză fiind cea reglementată de art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, respectiv „folosirea unei firme, invenții, mărci, indicații geografice, unui desen sau model industrial, unor topografii de circuit integrat, unei embleme sau a unui ambalaj de natură să producă confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant”. Specificul acțiunii deduse judecății constă în aceea că fiecare dintre părțile litigiului susține că își folosește în mod legitim ambalajul utilizat pentru comercializarea produselor proprii.

În concret, reclamantele pretind că folosesc în mod legitim ambalajul propriu deoarece imaginea de ansamblu a acestuia este determinată de elemente grafice și coloristice preluate din conținutul mărcilor internaționale nr. X din 18 ianuarie 2000, nr. Y din 20 februarie 2003 și nr. Z din 10 iulie 2000 și din modelul comunitar x. La rândul său, pârâta susține că folosește în mod legitim ambalajul contestat, deoarece este înregistrat ca desen industrial comunitar, sub nr. W. Însă, așa cum corect a observat tribunalul, aceste drepturi de proprietate industrială nu sunt în conflict în cauza de față, care are ca obiect doar acea formă de concurență neloială ce constă în folosirea unui ambalaj de natură să producă confuzie cu un ambalaj folosit legitim de alt comerciant, iar nu în folosirea unui desen industrial de natură să producă confuzie cu mărcile sau modelul industrial folosite în mod legitim de reclamant.

Așadar, drepturile de proprietate industrială invocate de fiecare dintre părțile litigiului reprezintă, în cauza de față, doar argumente suplimentare invocate de părți în sprijinul, respectiv combaterea acțiunii în concurență neloială promovată, doar elemente de probă în sprijinul susținerii uneia dintre condițiile de fond ale acestei acțiuni, respectiv folosirea legitimă a ambalajelor în conflict de către părțile litigante. Din perspectiva condiției de admisibilitate a cererii de intervenție principale în discuție, acest fapt înseamnă că cesiunea drepturilor de proprietate nu are relevanță pe planul legitimării procesuale, ci pe fondul cererii de concurență neloială, respectiv ca mijloc de probă în dovedirea îndeplinirii condiției că titularul cererii de intervenție folosește în mod legitim ambalajul pe care se întemeiază acțiunea.

De asemenea, cesiunea drepturilor de proprietate industrială de la reclamanta A. SA Belgia la intervenienta A. SA Luxemburg nu are consecința susținută de apelanta-pârâtă, aceea a lipsei unui drept propriu a intervenientei în susținerea cererii de intervenție, deoarece dreptul propriu invocat prin formularea cererii de intervenție principale este dreptul de a pretinde unui concurent încetarea folosirii unui ambalaj ce este de natură să producă confuzie cu ambalajului folosit în mod legitim de intervenientă.

Curtea a observat totodată că, deși tribunalul a respins, cu aceleași argumente, excepția inadmisibilității cererii de intervenție principală, ridicată de pârâtă, cu toate acestea, prin apelul incident declarat aceasta nu susține faptul că este greșită aprecierea tribunalului în sensul că drepturile de proprietate industrială asupra celor 3 mărci internaționale și modelului comunitar menționate mai sus nu reprezintă însuși dreptul ce legitimează formularea cererii de intervenție, ci un simplu mijloc de probă; deși acest argument fusese reținut de tribunal ca esențial pentru respingerea excepției de inadmisibilitate a cererii de intervenție principală.

În ceea ce privește restul criticilor din cadrul acestui motiv de apel – prin care se susține nejustificarea unui drept propriu de către intervenientă ca urmare a faptului că extrasele WIPO nu atestă data sau modalitatea schimbării titularului mărcilor și al desenului comunitar, sau referitoare la data la care cesiunea devine opozabilă față de terți conform dispozițiilor art. 41 alin. (1), art. 42 alin. (3) rap.

la art. 64 din legea mărcilor - au fost înlăturate ca nerelevante, atât timp cât a constatat că în mod corect a subliniat tribunalul faptul că intervenienta A. SA Luxemburg justifică un drept propriu în formularea cererii de intervenție principală, care este acela de a pretinde concurenților încetarea actelor de concurență neloială de parazitare a ambalajului utilizat de companiile ce fac parte din Grupul B. pentru comercializarea pralinelor E., iar nu dreptul de proprietate indistrială asupra mărcilor și modelului comunitar al cărei titular actual este, ca efect al cesiunii.

Drepturile de proprietate industrială asupra celor 3 mărci internaționale și asupra desenului industrial comunitar menționate în cererea de chemare în judecată nu reprezintă decât elemente probatorii și argumente suplimentare în dovedirea legitimității folosirii ambalajului de către intervenientă, așa încât nu pot fi invocate în mod util de către apelanta-pârâtă în susținerea afirmației conform căreia intervenienta nu justifică un drept propriu în formularea cererii de intervenție principală. În ceea ce privește termenul de depunere a cererii de intervenție principală, apelanta-pârâtă a susținut că dezbaterile au fost închise odată cu ascultarea concluziilor părților în primul ciclu procesual, conform art. 150 C. proc.

civ., iar în etapa rejudecării fondului o astfel de cerere ar putea fi primită doar în situația casării cu trimitere pentru necompetența atât a instanței de fond, cât și a celei de apel și doar dacă nu se produce o modificare a cererii de chemare în judecată în sensul art. 132 C. proc. civ. În ceea ce privește primul argument, instanța de apel a arătat că termenul limită de formulare a cererii de intervenție principală prevăzut de art. 50 alin. (2) C. proc. civ. (respectiv, înainte de închiderea dezbaterilor în fața primei instanțe), pentru situația rejudecării fondului după desființare cu trimitere spre rejudecare, este respectat și atunci când, precum în cazul de față, instanța de fond nu s-a pronunțat, în primul ciclu procesual, decât asupra excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată.

În consecință, dezbaterile în primul ciclu procesual s-au limitat doar la soluționarea excepției de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată, iar în al doilea ciclu procesual judecata va reîncepe de la actul de procedură anulat, respectiv de la hotărârea judecătorească prin care s-a admis această excepție. Ca efect al nulității sentinței nr. 1913/2010, față de greșita admitere a excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată (nulitate ce a fost constatată în primul ciclu procesual), se consideră că ea nu există, nu poate produce nici un efect, ceea ce înseamnă că dezbaterile se reiau de la momentul invocării excepției de inadmisibilitate (care însă nu va mai fi reluată deoarece a fost dezlegată în mod irevocabil în primul ciclu procesual).

Desființarea pe motiv de necompetență nu este singurul motiv de nulitate al unei hotărâri judecătorești, așa încât argumentul apelantei-pârâte - conform căruia este admisibilă formularea unei cereri de intervenție principale și în cazul rejudecării fondului, deoarece rejudecarea fondului după desființarea hotărârii pentru necompetența instanței echivalează cu o judecată în primă instanță - este aplicabil mutatis mutandis și în celelalte cazuri de nulitate a unei hotărâri judecătorești. Nici cel de-al doilea argument nu este întemeiat, deoarece primirea unei cereri de intervenție principală nu echivalează cu o modificare a cererii de chemare în judecată în sensul art. 132 C. proc. civ.

Un alt argument susținut de apelanta-pârâtă în susținerea inadmisibilității cererii de intervenție principale a constat în acela că, fiind o veritabilă cerere de chemare în judecată, cererea de intervenție principală formulată de A. Luxemburg nu poate fi admisă atât timp cât este îndreptată numai împotriva pârâtului, iar nu și a reclamantului. Curtea a constatat, din dezvoltarea motivelor de apel de la acest punct, că apelantul-pârât nu a adus nicio critică concretă împotriva celor două argumente reținute de tribunal pentru a înlătura și această apărare. Cu privire la argumentul conform căruia în speță este îndeplinită condiția de la art. 49 alin. (2) C. proc.

civ., în sensul că intervenienta invocă un drept propriu, iar faptul că îl invocă numai împotriva pârâtului nu reprezintă un impediment, legal, ce ar putea paraliza exercițiul dreptului de a formula cererea de intervenție principală, apelanta-pârâtă nu a adus nici un contra-argument prin prezentele motive de apel. De asemenea, nici în ceea ce privește argumentul legat de consolidarea practicii judiciare în sensul admisibilității cererii de intervenție și într-un asemenea caz, ca urmare a reglementării exprese introduse în Noul C. proc. civ., apelanta-pârâtă nu a adus vreun motiv de critică. Prin urmare, s-a reținut că, fiind admisibilă cererea de intervenție principală formulată numai împotriva pârâtului, este posibilă o soluție de admitere în întregime atât a cererii de chemare în judecată cât și a cererii de intervenție principale formulată împotriva pârâtului, deoarece au același obiect.

În subsidiar, apelanta-pârâtă a solicitat schimbarea soluției pronunțate de tribunal prin încheierea din data de 5 iunie 2014 în sensul respingerii cererii de intervenție principale ca lipsită de interes. Primul motiv susținut de apelanta-pârâtă - conform căruia lipsește interesul în promovarea cererii de intervenție deoarece intervenienta susține că a dobândit drepturile de proprietate industrială în anul 2014 iar pretinsul fapt ilicit s-a produs în urmă cu 7 ani - nu poate fi reținut, deoarece tocmai prin dobândirea acestor drepturi s-a născut interesul intervenientei A. Luxemburg de a interveni în procesul de față.

Nu poate fi reținut nici cel de-al doilea motiv, prin care apelanta-pârâtă susține că nu a mai folosit ambalajul contestat, deoarece interesul formulării unei acțiuni în concurență neloială se menține actual și în situația în care pârâtul nu ar mai folosi ambalajul contestat, existând posibilitatea ca, în lipsa unei interdicții stabilite pe cale judiciară, acesta să folosească în viitor același ambalaj.

În ceea ce privește criticile referitoare la încheierea din data de 3 iulie 2014, instanța de apel a reținut că, pentru a respinge excepția prescripției dreptului material la acțiune, atât în ceea ce privește cererea de chemare în judecată, cât și în ceea ce privește cererea de intervenție principală, tribunalul a apreciat că art. 12 din Legea nr. 11/1991 (în redactarea în vigoare la data începerii săvârșirii faptelor deduse judecății - aprilie 2008) nu este incident cauzei, deoarece nu a fost sesizat cu o acțiune în repararea daunelor materiale și morale cauzate de fapta de concurență neloială, ci cu o acțiune având ca scop sancționarea unui fapt ilicit, respectiv interzicerea unui fapt de concurență neloială, astfel încât sunt aplicabile dispozițiile art. 3 și 7 din Decretul nr. 167/1958 referitor la prescripția extinctivă.

Argumentul esențial reținut de tribunal pentru a respinge excepția prescripției dreptului material la acțiune - referitor la motivele pentru care a constatat inaplicabilitatea dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 11/1991 ținând, în principal, de calificarea naturii juridice a cererii de chemare în judecată și a cererii de intervenție principală și de scopul urmărit de reclamante și de intervenientă prin promovarea acțiunii împotriva pârâtului - nu a fost contestat de pârâtă prin motivele de apel dezvoltate prin cele două seturi de apel.

Singurele critici referitoare la soluția pronunțată de tribunal prin încheierea din data de 3 iulie 2014 se raportează la modul de calcul al termenelor speciale prevăzute de art. 12 din Legea concurenței ori la raportul de subsidiaritate între cele două termene de prescripție prevăzute de art. 12. Prin niciuna din criticile formulate în cadrul primului apel și la pct. IV, par. 29-34, din cel de-al doilea apel nu se contestă calificarea acțiunii dedusă judecății ca nefiind o acțiune în repararea daunelor materiale și morale cauzate de fapta de concurență neloială, cu consecința inaplicabilității art. 12 din Legea nr. 11/1991 în cauză, ci o acțiune prin care se solicită încetarea actelor/faptelor pretins ilicite.

De aceea, instanța de apel a înlăturat ca nerelevante criticile prin care se susține modul de calcul al termenului special de prescripție de 1 an prevăzut în principal de art. 12 din Legea nr. 11/1991, deoarece tribunalul a înlăturat de la aplicabilitate aceste dispoziții speciale, pentru argumente ce nu au fost contestate. Apelanta-pârâtă trebuia, mai întâi, să arate motivele pentru care consideră că nu sunt corecte argumentele primei instanțe (inaplicabilitatea art. 12 din Legea nr. 11/1991 și incidența art. 3 din Decretul nr. 167/1958; caracterul continuu al faptei, astfel încât dreptul la acțiune începe să curgă de la data epuizării acestei fapte) și abia apoi să reia ad litteram susținerile făcute în fața primei instanțe de fond privitoare la modul de calcul al termenelor speciale prevăzute de art. 12 rap.

la art. 9 din Legea nr. 11/1991. Criticile referitoare la sentința civilă nr. 1102/2014 privind respingerea excepției lipsei calității p