ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2108/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2108/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Decizia nr. 2108/2016

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 28989/3/2009,

la data de 06 iulie 2009, reclamantele A. SA și B. România SRL au solicitat,

în contradictoriu cu pârâta SC C. SA ca, prin hotărârea ce se va pronunța,

să se dispună obligarea pârâtei să înceteze de îndată faptele

de concurență neloială constând în folosirea pentru comercializarea

produselor sale „D.”, a unui ambalaj purtând însemne identice sau similare celui

în care sunt comercializate produsele reclamantelor „E.” și care este caracterizat

de următoarele elemente: ambalaj de culoare albă pe care sunt reproduse

dulciuri având un aspect alb de glazură de cocos; denumirea produsului în partea

superioară, centrală, scris astfel încât liniuța oblică a literei

Y se întinde sub literele „at”, iar conturul literelor are o nuanța aurie și

este astfel realizat încât creează impresia proiectării umbrei respectivului

cuvânt, o pangllică roșie pe care apare scrisă denumirea produsului

D. cu un font de un roșu mai închis, cuvântul „F.” scris cu o culoare aurie

și situat deasupra mărcii D., în partea superioară, centrală,

elemente grafice de decorațiune de culoare gri-argintie; cu obligarea pârâtei

la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii,

s-a arătat, în esență, că similaritatea semnelor conflictuale

analizată în ansamblu (nu ca o serie de încălcări separate), identitatea

produselor, identitatea publicului vizat și cunoașterea bună pe piața

de care se bucură produsele reclamantelor, denotă subzistența premiselor

posibilității de confuzie ce conturează concurența neloială.

Cu privire la

imitarea semnelor protejate - concurență neloială în sensul art.

10 bis pct. 2 din Convenția de la Paris, reclamantele au arătat că

introducerea acestei noțiuni a avut drept consecință ieșirea

din regimul reparațiilor consecințelor unei fapte ilicite pentru a intra

într-o regula pozitivă de comportament, o regulă deontologică. Un

comerciant are, așadar, obligația de a se comporta conform practicilor

cinstite în materie industrială sau comercială.

Concurentul reclamantelor

direct, pârâta din cauză, folosește semne similare cu mărcile lor

înregistrate. Nu este vorba despre o singură asemănare ce vizează

un sigur semn, ci de o serie întreagă de asemănări. De asemenea,

produsele reclamantelor se bucură de o foarte bună reputație în rândul

publicului consumator, nu numai în România, ci și pe plan european.

Din aceste elemente

rezultă intenția concurentului direct de a profita de renumele produselor

reclamantelor, creând în rândul publicului consumator „iluzia” că produsele

sale sunt de aceeași calitate, au același standard ca și produsele

reclamantelor.

Această intenție

și comportamentul efectiv al concurentului direct nu poate fi acceptată

ca o formă legală de concurență. Indiferent dacă intenția

sa se realizează sau nu, adică dacă există sau nu o confuzie

efectivă a publicului, acest mod de a câștiga piață - prin imitarea

elementelor distinctive ale unor produse ce se bucură de mare succes comercial

- nu reprezintă o formă de concurență loială și trebuie

sancționat ca atare prin interzicerea continuării comercializării.

În drept, s-au

invocat dispozițiile art. 5 din Legea nr. 11/1991, art. 10 bis alin. (3)

pct. 1 din Convenția de la Paris.

Prin încheierea

din data de 22 decembrie 2009, Tribunalul a respins ca neîntemeiate excepțiile

necompetenței funcționale și nelegalității compunerii completului

de judecată, excepția nulității cererii de chemare în judecată

pentru lipsa caracterului determinat al obiectului și excepția lipsei

de obiect a cererii de chemare în judecată; au fost unite cu fondul excepțiile

lipsei de interes, lipsei calității procesual active și lipsei calității

procesual pasive.

Prin sentința

civilă nr. 1913 din 14 decembrie 2010, Tribunalul București, secția

a IV-a civilă, a respins acțiunea ca inadmisibilă.

În motivare, s-a

apreciat, în esență, că o acțiune în concurență neloială

prin care se solicită interzicerea folosirii unui ambalaj nu poate fi primită

cât timp ambalajul în discuție este înregistrat în mod valabil ca desen industrial.

Prin decizia

nr. 254 din 27 octombrie 2011, Curtea de Apel București, secția a IX-a

civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, (în opinie

majoritară), a admis apelul declarat de reclamantele A. SA și B. SRL,

a anulat sentința civilă nr. 1913/2010 și a trimis cauza spre rejudecare

aceluiași tribunal.

Prin decizia

nr. 2236 din 5 iunie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

a II-a civilă, a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta SC C. SA.

Pentru a decide

astfel, instanța de recurs a reținut următoarele:

Instanța

de apel a apreciat în mod corect că argumentele pârâtei în susținerea

excepției inadmisibilității țin de fondul cauzei, respectiv

de chestiunea prejudecării fondului unei acțiuni în anularea mărcii

și/sau desenului comunitar și de cea a încălcării drepturilor

titularului desenului.

În răspunderea

pentru concurență neloială, caracterul licit sau ilicit al faptei

pârâtei nu constituie o condiție de admisibilitate a acțiunii, ci un aspect

de temeinicie a acesteia, deoarece împrejurarea că ambalajul folosit de pârâtă

este înregistrat ca desen comunitar este doar unul din elementele ce urmează

a fi analizat în conturarea caracterului licit sau ilicit al faptei, dar nu singurul

relevant, impunându-se a se analiza și dacă modalitatea în care acesta

este folosit corespunde înregistrării, atât în ce privește elementele

protejate prin înregistrare, cât și în ce privește întinderea protecției

raportate la bunurile și serviciile pentru care este realizată înregistrarea,

precum și la perioada protecției.

Tot corect s-a

reținut și că dacă fapta ilicită pretinsă ar consta

într-o modalitate de folosire dincolo de limitele de protecție conferite de

înregistrare, aceasta nu ar conduce la anularea înregistrării, pentru că

nu înregistrarea în sine este de natură să producă vătămarea,

ci modalitatea improprie de folosire a desenului înregistrat.

Critica recurentei

conform căreia au fost încălcate prevederile art. 294 alin. (1) C. proc.

civ., deoarece reclamantele au modificat cauza acțiunii în fața instanței

de apel, nu poate fi primită, atât timp cât se constată că obiectul

cererii de chemare în judecată, așa cum a fost inițial exprimat în

fața primei instanțe, a fost confirmat ulterior, în cadrul dezbaterilor

privind excepția inadmisibilității, în fața aceleiași instanțe,

reclamantele arătând că nu solicită interzicerea mărcilor D.

ca atare, ci interzicerea folosinței unui ambalaj definit printr-un ansamblu

de reprezentări grafice, care reprezintă un tot unitar, ce comportă

elemente de similaritate cu ambalajul produselor E., prin aceasta încălcându-se,

în accepțiunea reclamantelor regulile concurenței neloiale.

Pe de altă

parte, în ce privește concluziile scrise depuse după rămânerea instanței

de fond în pronunțare, instanța de apel a reținut corect că

pârâta a putut să-și formuleze apărările cu privire la aspectul

ce s-a pretins ca fiind nou invocat, în cadrul apelului.

În rejudecare,

dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a

civilă, la data de 5 noiembrie 2013.

La data de 24

aprilie 2014, A. SA cu sediul în Luxemburg, a formulat cerere de intervenție

în interes propriu, având același obiect și aceeași motivare în fapt

și în drept ca și cererea principală.

A susținut

că cererea de intervenție este justificată de faptul că, începând

cu luna ianuarie 2014, este titularul actual al drepturilor de proprietate intelectuală

invocate în cauză.

Pârâta SC C. SA

a formulat întâmpinare prin care a invocat inadmisibilitatea cererii de intervenție

în interes propriu, excepția lipsei de interes în formularea cererii de intervenție

și excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin încheierea

din data de 5 iunie 2014 tribunalul a încuviințat în principiu cererea de intervenție

principală.

Prin încheierea

din data de 3 iulie 2014, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția

prescripției dreptului material la acțiune, atât în ceea ce privește

cererea principală, cât și în ceea ce privește cererea de intervenție

principală.

Prin sentința

civilă nr. 1102 din 2 octombrie 2014, Tribunalul București, secția

a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității

active a reclamantelor și a intervenientei principale, a lipsei de interes

și a lipsei calității procesuale pasive; a respins ca neîntemeiate

principală și cererea de intervenție principală, cu cheltuieli

de judecată.

În motivarea sentinței,

tribunalul a reținut următoarele:

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesual active a reclamantelor și

a intervenientei principale, tribunalul a reținut că a fost invocată

pentru următoarele 3 argumente principale:

o privește pe reclamanta A. SA Belgia, s-a invocat lipsa calității

active, întrucât a cesionat drepturile de proprietate intelectuală invocate

în cuprinsul acțiunii către intervenientă;

concurențiale sub două aspecte: primul, în ceea ce privește reclamanta

A. SA Belgia și intervenienta A. SA Luxemburg, prin prisma faptului că

nu desfășoară nicio activitate pe piața dulciurilor din România,

condiție sine qua non, în cadrul oricărei acțiuni în concurență

neloială și al doilea, în ceea ce privește reclamanta referitoare

la B. SRL, prin prisma faptului că produsele comercializate de cele două

societăți, respectiv această reclamantă și pârâta, nu au

caracter interschimbabil;

dintre ambalajele utilizate de părți, respectiv reclamanta B. - cutie

și pârâta C. - pungă (argument invocat cu ocazia concluziilor orale).

În ceea ce privește

primul argument, tribunalul a reținut că aceasta nu poate fi avut în vedere

pentru a admite excepția lipsei calității procesual active a reclamantei

A. SA Belgia.

Sub acest aspect,

s-a avut în vedere că, la momentul la care tribunalul a decis asupra admisibilității

în principiu a cererii de intervenție principală formulată de A.

SA Luxemburg, cerere formulată tocmai pe argumentul cesiunii drepturilor de

proprietate intelectuală invocate în cuprinsul acțiunii, tribunalul a

pus în discuție și problema transmiterii calității procesual

active de la reclamanta A. SA Belgia către A. SA Luxemburg, ca urmare a transmiterii

acestor drepturi.

Prin încheierea

din data de 5 iunie 2014, tribunalul a decis încuviințarea în principiu a cererii

de intervenție, reținând că nu a avut loc o transmisiune a calității

active, ceea ce ar presupune pierderea calității active de reclamanta

A. SA Belgia, ca urmare a transmiterii drepturilor de proprietate intelectuală,

deoarece drepturile de proprietate intelectuală invocate reprezintă doar

un mijloc de probă suplimentar pentru admiterea acțiunii, și nu însuși

dreptul care legitimează reclamanta în formularea acțiunii.

În ceea ce privește

argumentele pe excepția lipsei calității active ale reclamantelor

și intervenientei de la punctele 2 și 3, tribunalul a reținut că

poziția concurențială a părților și similaritatea

ambalajelor care pot crea confuzie sau nu sunt aspecte ce țin de fondul cauzei,

respectiv de condițiile concurenței neloiale, neputând justifica admiterea

excepției (în acest sens avem în vedere și considerațiile din primul

ciclu procesual, respectiv cele din decizia civilă nr. 254A/2011 a Curții

de Apel și din decizia nr. 2236 din 5 iunie 2013 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, în care s-a apreciat că reprezintă aspecte ce țin

de fondul cauzei calitatea de concurenți a părților și caracterul

ilicit al faptei invocate); prin urmare, aceste aspecte urmează a fi analizate

pe fondul cauzei.

Față

de cele de mai sus, tribunalul a respins excepția lipsei calității

procesual active a reclamantelor și a intervenientei.

În ceea ce privește

excepția lipsei de interes invocată în cauză, tribunalul a reținut,

atât din concluziile scrise cât și din cele orale ale pârâtei, că argumentele

în invocarea acestei excepții sunt parțial aceleași cu cele invocate

în susținerea excepției lipsei calității procesual active, respectiv

cele privind lipsa raporturilor concurențiale.

Pentru aceleași

motive, reținând că acest aspect ține de fondul cauzei, tribunalul

a respins excepția lipsei de interes ca neîntemeiată, nefiind invocat

vreun argument care ar justifica lipsa de interes a reclamantelor sau a intervenientelor,

urmând a analiza pe fond problema raporturilor concurențiale.

Excepția

lipsei calității procesual pasive a pârâtei a fost invocată pentru

argumentul că subiect pasiv poate fi doar persoana care a săvârșit

acte de concurență neloială, or actele pârâtei nu au un caracter

ilicit.

Caracterul ilicit

al faptei este o condiție de fond a concurenței neloiale și va fi

analizată ca atare, motiv pentru care a fost respinsă și această

excepție ca neîntemeiată.

Analizând fondul

cauzei, tribunalul a reținut că obiectul cauzei este determinat de cererea

reclamantelor și a intervenientei de obligare a pârâtei la încetarea faptei

de concurență neloială constând în folosirea pentru comercializarea

produselor sale „D.” a unui ambalaj purtând însemne identice sau similare celui

în care sunt comercializate produsele „E.”, așa cum apare descris în petitul

acțiunii.

În drept, cererea

este întemeiată pe disp. art. 5 pct. a din Legea nr. 11/1991, în conformitate

cu care reprezintă concurență neloială „folosirea unei firme,

embleme sau a unui ambalaj de natură să producă confuzie cu cele

folosite legitim de alt comerciant”, precum și pe dispozițiile art. 10

bis alin. (2) și alin. (3) pct. 1 din Convenția de la Paris.

Față

de aceste aspecte, pentru existența faptelor de concurență neloială,

trebuie îndeplinite următoarele condiții de fond:

- poziția

concurențială a părților implicate

- o folosire legitimă

a mărcii sau/și a ambalajului din partea celui al cărui drept se

pretinde a fi încălcat

- fapta ilicită

a pârâtei, rezultând în principal din folosirea unui ambalaj (în cauza de față)

de natură a produce confuzie cu cel folosit de reclamante și intervenientă,

cu îndeplinirea tuturor condițiilor privind răspunderea civilă delictuală

(dreptul comun al concurenței neloiale), respectiv vinovăția, prejudiciul

(în principal legat de afectarea clientelei reclamantelor) și legătura

de cauzalitate.

În ceea ce privește

poziția concurențială a părților implicate, condiție

de fond, tribunalul a reținut că atât activitatea reclamantelor și

a intervenientei, cât și a pârâtei, se desfășoară pe piața

dulciurilor din România, tribunalul reținând că acestea se află într-un

raport de concurență pe piața din România.

Argumentul că

reclamanta A. SA Belgia și intervenienta A. SA Luxemburg nu activează

în mod direct pe piața din România nu poate fi primit, în condițiile în

care o astfel de condiție nu este prevăzută de Legea nr. 11/1991,

care definește concurența loială ca fiind „situația de rivalitate

de piață, în care fiecare întreprindere încearcă să obțină

simultan vânzări, profit și/sau cotă de piață, oferind

cea mai bună combinație practică de prețuri, calitate și

servicii conexe, cu respectarea uzanțelor cinstite și a principiului general

al bunei-credințe”.

Tribunalul a considerat

că, pentru a exista poziția concurențială, nu este necesar ca

vânzarea produselor să se facă pe piața din România în mod direct

de către reclamanta A. SA Belgia și intervenienta A. SA Luxemburg, cât

timp aceste societăți sunt membre ale Grupului B., grup multinațional,

care pun pe piața din România produsele invocate (bomboanele E.) prin intermediul

societății B., care deține la rândul său calitatea de reclamantă.

Un argument suplimentar

este inclusiv cel că inițial reclamanta A. SA Belgia și, apoi, în

urma cesiunii, intervenienta A. SA Luxemburg dețin drepturile de proprietate

intelectuală invocate în susținerea acțiunii și a intervenției,

asupra mărcii internaționale nr. X din data de 18 ianuarie 2000, marcă

ce reprezintă o pralină învelită într-un ambalaj pe care sunt desenate

o panglică de culoare roșie și un șervețel dantelat pe

care este înscris numele produsului, a mărcii internaționale nr. Y din

data de 20 februarie 2003, marcă ce reprezintă o pralină acoperită

cu fulgi de cocos, a mărcii internaționale nr. Z din data de 10 iulie

2000, o marcă reprezentând o panglică roșie, întreruptă de o

porțiune albă pe care este scris numele produsului și a modelului

comunitar nr. x reprezentând ambalajul pralinelor având combinația de culori

alb-roșu și pe care sunt desenate o panglică de culoare roșie

și un șervețel dantelat pe care este înscris numele produsului.

Așadar, cât

timp consumatorul final este pe piața românească a dulciurilor, tribunalul

a reținut că este îndeplinită condiția poziției concurențiale.

Lipsa poziției

concurențiale între părțile litigante a fost contestată de către

pârâtă și prin prisma altui argument, respectiv faptul că părțile

nu activează pe aceeași piață relevantă, cât timp piața

relevantă cuprinde toate produsele considerate de cumpărători ca

fiind interschimbabile sau substituibile, datorită caracteristicilor, prețului

și utilizării acestora.

S-a invocat din

această perspectivă că nu este suficient ca produsele să fie

încadrate în noțiunea generică de „dulciuri”, cât timp produsul reclamantelor

și intervenientei este o pralină, iar al pârâtei este o napolitană,

există diferențe semnificative de preț, bomboanele E. fiind de 3-4

ori mai scumpe decât napolitanele D. și ele nu reprezintă produse interschimbabile

și prin prisma faptului că diferă publicul țintă-bomboanele

E. fiind considerate delicatese, potrivite mai degrabă pentru a fi făcute

cadou sau pentru evenimente deosebite, în timp ce napolitanele sunt produse ce sunt

văzute ca fiind consumate cu orice ocazie, mai ales de copii.

Deși a reținut

ca reale în principiu aceste susțineri, tribunalul a considerat că ceea

ce este relevant în aprecierea poziției concurențiale a părților,

este faptul că, în ciuda acestor diferențe, fiecare dintre părțile

litigante încearcă cucerirea unui segment comun de piață, respectiv

„revendică” o parte a publicului consumator de dulciuri aflat la intersecția

între consumatorii indicați de pârâtă ca fiind distincți.

Altfel spus, avem

în vedere că bomboanele E., deși prezentate ca reprezentând o delicatesă,

se adresează nu numai persoanelor care doresc să facă un cadou cu

ocazia unei aniversări sau să-și ofere un deliciu cu ocazie specială,

ci și persoanelor care, atunci când doresc să consume ceva dulce, recurg

la această bomboană; prețul acestui produs, deși mai mare decât

al napolitanelor D., nu este de natură să ducă la o excludere de

plano, în ceea ce privește o parte a publicului consumator, respectiv cei care,

în dorința de a achiziționa un produs „dulce” caută cea mai bună

combinație calitate/preț.

În mod egal, produsele

pârâtei, deși categorisite de partea pârâtă ca fiind un produs „popular”,

care este ales de public cu orice ocazie, fie pentru a potoli foamea, fie pentru

a acoperi nevoia de ceva dulce, tinde să cucerească pe piața dulciurilor

segmentul de public menționat mai sus, respectiv cei care, în dorința

de a consuma ceva dulce, caută totuși un produs mai sofisticat.

Avem în vedere

în acest sens inclusiv adăugarea pe ambalaj, deasupra denumirii „D.”, a mențiunii

„F.”, mențiune de natură a conduce la ideea adresării către

un public consumator mai pretențios, cu un produs exclusivist.

Tribunalul a reținut

că există poziție concurențială, cât timp ne aflăm

în ipoteza textului legal (Legea nr. 11/1991), care definește concurența

ca fiind situația în care „fiecare întreprindere încearcă să obțină

simultan vânzări, profit și/sau cotă de piață, oferind

cea mai bună combinație practică de prețuri, calitate și

servicii conexe”, situație îndeplinită în ceea ce privește o parte

a publicului consumator.

În ceea ce privește

caracterul ilicit al faptei reclamate, respectiv al folosirii de societatea pârâtă

a unui ambalaj purtând însemne identice sau similare celui în care sunt comercializate

produsele E., tribunalul a reținut următoarele aspecte:

În primul rând,

pârâta a argumentat în apărare faptul că acțiunea sa de folosire

a ambalajului contestat nu poate avea caracter ilicit, cât timp ambalajul contestat

este înregistrat ca desen comunitar sub nr. W.

Problema de drept

dezlegată prin decizia civilă nr. 2236/2013 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, ale cărei indicații sunt obligatorii, conform

art. 315 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum se desprinde din considerentele deciziei,

este că, într-adevăr, cât timp pârâta folosește desenul comunitar

înregistrat în cadrul limitelor înregistrării, acțiunea în concurență

neloială nu poate fi primită, neputându-se deci analiza dacă ambalajul

cuprins în înregistrare încalcă sau nu drepturile reclamantelor și intervenientelor;

doar în măsura în care pârâta ar folosi ambalajul în afara înregistrării

(raportat la elementele protejate, la bunurile și serviciile pentru care este

acordată protecție și la perioadă), se pune problema verificării

îndeplinirii condițiilor concurenței neloiale.

Or, ambalajul

folosit de către pârâtă și descris în cuprinsul acțiunii este

identic cu desenul comunitar nr. W. sub toate aspectele, această identitate

fiind evidentă și nefiind necesar a fi analizată element cu element,

cu atât mai mult cu cât nu a fost contestată în cauză.

Astfel, tribunalul

a constatat lipsa caracterului ilicit al faptei, pârâta nefolosind ambalajul în

afara înregistrării.

În al doilea rând,

tribunalul a reținut că protecția este oferită desenului comunitar

nr. W până la data de 8 mai 2019, așa cum rezultă din extrasul OSIM

atașat la dosar.

În al treilea

rând, în ceea ce privește întinderea protecției raportat la bunurile și

serviciile pentru care este realizată înregistrarea, tribunalul a apreciat

că nu poate fi primită susținerea reclamantelor și intervenientei

în sensul că desenul protejat în raport cu anumite produse sau servicii este

folosit în limitele înregistrării doar atunci când titularul realizează

comerț cu acele produse, ceea ce ar presupune că pârâta ar folosi desenul

comunitar înregistrat în legătură cu produse din clasa 9, subclasa 5 conform

Clasificării de la Locarno („saci, săculeți, tuburi și capsule”),

în limitele înregistrării, doar dacă ar comercializa saci și săculeți,

nu și dacă ar comercializa dulciuri în acești săculeți

sau punguțe.

Sub un prim aspect,

s-a remarcat că și modelul comunitar nr. x înregistrat de reclamantă

și invocat în susținerea folosirii legitime a ambalajului, este înregistrat

tot pentru clasa 9 conform Clasificării de Locarno („ambalaje și recipienți

pentru transportul și păstrarea mărfurilor”), subclasa 3 („cutii,

casete, containere, cutii de conserve”), ambalajul folosit de reclamante și

intervenientă fiind o cutie și nu pungă.

Așadar, dacă

s-ar da relevanță susținerilor reclamantelor și intervenientei

din acest punct de vedere, ar fi pusă în discuție și legitimitatea

folosirii de către acestea.

În orice caz,

tribunalul a reținut că, în ceea ce privește desenul comunitar înregistrat

de pârâtă, acesta cuprinde aspectul exterior al produsului pentru care a fost

înregistrat, respectiv cel al săculețului, al pungii și că respectă

condiția de a fi aplicat produsului pentru care a fost înregistrat, respectiv

săculețului în care sunt comercializate napolitanele D., nefiind necesară

condiția de a se efectua comerț cu săculeți, pentru respectarea

condiției ca acest desen să fie aplicat produsului pentru care a fost

înregistrat.

În concluzie,

raportat și la dispozițiile deciziei din recurs, constatând că pârâta

folosește ambalajul în limita desenului comunitar înregistrat sub toate aspectele,

că acest desen nu a fost anulat și că nu se poate vorbi de o faptă

ilicită de concurență neloială cât timp modalitatea în care

este folosit corespunde înregistrării, tribunalul a reținut lipsa caracterului

ilicit al faptei.

În subsidiar,

și doar în măsura în care s-ar aprecia că trebuie analizate condițiile

concurenței neloiale, deci a faptei cu caracter ilicit, și în situația

în care se reține că modalitatea în care este folosit ambalajul corespunde

în totalitate înregistrării, tribunalul a reținut lipsa caracterului ilicit

al faptei și în aceasta situație, raportat la următoarele considerente:

Conform art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 11/1991, pe care reclamantele și intervenienta

și-au întemeiat acțiunea, pentru reținerea caracterului ilicit al

faptei este necesar ca folosirea unui ambalaj să fie de natură să

producă confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant, confuzia creată

fiind așadar condiția esențială.

În analiza confuziei,

tribunalul a procedat, așa cum au făcut-o și ambele părți

litigante în susținerea propriilor aprecieri pe acest aspect, la verificarea

similarității produselor/semnelor prin raportare la publicul vizat, pentru

a verifica dacă există riscul ca publicul vizat să considere că

bunurile au aceeași origine comercială, provenind de la același producător,

sau dacă există un risc de asociere, ceea ce ar presupune credința

publicului că există o legătură între comercianți.

Analizând imaginea

de ansamblu a produselor și a semnelor, tribunalul a ajuns la concluzia că

nu este posibilă o atare confuzie prin prisma elementelor considerate comune

de către reclamante și interveniente nu sunt de natură să ducă

la o atare concluzie.

În ceea ce privește

pralina cu cocos, identificată pe ambalajul bomboanelor E., aceasta este rotundă,

iar napolitana desenată pe ambalajul pârâtei are formă paralelipipedică,

produsul în sine fiind diferit, pralină versus napolitană.

Este adevărat

că există elementul comun al unui produs dulce îmbrăcat în glazură

de cocos, însă acesta în sine nu este de natură a produce confuzie, în

condițiile în care pe piață există o multitudine de produse

glazurate cu cocos. Mai mult, prin cutia bomboanelor E. se vede produsul, care este

în esență diferit de cel al pârâtei.

În ceea ce privește

imaginea de ansamblu a ambalajelor, s-a avut în vedere următoarele:

Nici aspectul

legat de forma stilizată a scrisului, cu prima literă mai mare și

cu literele umbrite simetric pe partea dreaptă, ori prelungirea literei R de

la produsul E. în oglindă cu litera Y de la finalul produsului D., nu sunt

aspecte de natură a crea confuzie, fiind evident că atenția consumatorului

este îndreptată în principal asupra a ceea ce este scris, respectiv „E.” și

„D.”, cuvinte total diferite și de natură a crea o distincție clară

între producători și de a elimina și o eventuală asociere a

acestora.

Prezența

panglicii de culoare roșie, ondulată, pe care este scris numele mărcii,

E., respectiv D., în cadrul unui joc de culori similar, roșu-auriu pe fond

alb, este un element similar care va fi reținut de tribunal.

Cu toate acestea,

trebuie analizat în mod concret dacă această asemănare (dincolo de

caracterul ei intenționat, coincidențe ce nu pot fi întâmplătoare,

în opinia reclamantelor și a intervenientei ori elemente comune produselor

dulciuri fără legătură cu produsul E., așa cum susține

pârâta) poate duce, coroborat cu aspectele sus-menționate - al unor produse

îmbrăcate în glazură de cocos, la o confuzie în rândul publicului consumator.

Tribunalul a reținut

inexistența unei asemenea confuzii în condițiile în care produsele sunt

diferite, ambalajele sunt diferite, cutie în cazul bomboanelor E. și pungă

în cazul napolitanelor D., aspect coroborat cu faptul că ambele mărci

al societăților litigante sunt cunoscute la nivelul publicului consumator,

care face diferența clară între ele, neexistând nici măcar riscul

unei asocieri, în sensul de a crea ideea unor întreprinzători legați economic

între ei.

Tribunalul a înlăturat

susținerile reclamantelor și intervenientei privind riscul de confuzie,

apreciind că datele invocate de acestea, în cuprinsul răspunsurilor asistate

din cadrul studiului nu sunt de natură a conduce la existența confuziei.

S-a avut în vedere că prezentarea, în cadrul acestui studiu, a ambalajului

fără mențiunile legate de numele produsului și al mărcii,

duce la concluzii nerelevante, un element de diferențiere semnificativ fiind

determinat de denumirile total diferite, E. vs. D., pe care publicul le percepe

în mod direct atunci când se află în fața produselor pe raft.

În ceea ce privește

răspunsurile din cadrul rubricilor „recunoaștere asistată a mărcii”,

raportat la caracterul asistat al răspunsului, aceste elemente nu sunt deosebit

de relevante.

Faptul că

fiecare dintre producătorii în litigiu a câștigat o parte a pieței

de dulciuri, atât prin publicitate, cât și printr-o comercializare intensă

a propriilor produse raportat la faptul că, puși în fața alegerii,

atunci când sunt în magazin, în fața raftului, nu există posibilitatea

confuziei consumatorilor (conform studiului 94% dintre respondenți nu ar confunda

produsele) determină concluzia tribunalului în sensul absenței riscului

de confuzie sau asociere. Faptul că o parte a respondenților în cadrul

studiului au dat peste nota 5 la asemănarea ambalajelor, pe o scară de

la 1-10, nu este relevant, deoarece o asemănare a fost reținută și

de tribunal, însă această asemănare nu creează confuzie în sensul

legii.

Într-un al doilea

subsidiar, reclamantele și intervenienta au susținut că fapta de

concurență neloială poate exista și în lipsa confuziei (incluzând

riscul de asociere) între produse, invocându-se faptul că, prin folosirea unui

ambalaj, care conceptual, preia ideea ambalajului bomboanelor E., pârâta a săvârșit

o faptă cu caracter ilicit-de concurență neloială, care contravine

uzanțelor cinstite și principiului bunei credințe și care produce

un prejudiciu-prin deturnarea unei părți a clientelei reclamantelor și

intervenientei.

A fost analizat

și acest aspect subsidiar, în măsura în care se va considera că se

ajunge la această argumentație, raportat la deciziile din primul ciclu

procesual și la dispozițiile art. 315 C. proc. civ.

Tribunalul a considerat

că în această situație, pentru a exista concurență neloială,

trebuie făcută o analiză coroborată a faptei pretins ilicite

cu prejudiciul, raportat la art. 2 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 11/1991 care

interzice „orice alte practici comerciale care contravin uzanțelor cinstite

și principiului general al bunei-credințe și care produc sau pot

produce pagube oricăror participanți la piață” coroborat cu

art. 10 bis din Convenția de la Paris.

Esența faptei

ilicite afirmate în această variantă subsidiară constă în faptul

că pârâta, prin elementele de asemănare cuprinse în ambalajul său,

se folosește de renumele produselor reclamantei și de recunoașterea

acestora, pentru a sprijini în mod neloial vânzarea produselor sale, care sunt percepute

ca fiind mai ieftine și mai puțin calitative, oferind însă, astfel,

o variantă mai accesibilă a produselor reclamantei consumatorului.

Tribunalul a constatat

însă că aceasta este o practică constantă pe piața oricăror

produse, ce nu ține de un comportament ilicit al pârâtei și care nu produce

un prejudiciu acesteia în lipsa existenței confuziei, așa cum este cerut

de art. 5 lit. a) din Legea nr. 11/1991.

Cât timp consumatorul

știe că achiziționează un alt produs decât cel de renume, la

un preț mai mic, de la un alt producător, acceptând chiar și o calitate

inferioară al acestuia, chiar dacă elementul motivațional în achiziționarea

acestuia a constat în dorința de a se apropia ca și satisfacție de

produsul de renume, dar care are un preț mai mare, însă cu care nu confundă

sau nu asociază produsul achiziționat, această idee creată consumatorului

nu este un fapt ilicit în sine și nu poate produce prejudicii reclamantei.

Este vorba despre

concurența loială pe piață, în care fiecare participant încearcă

să câștige publicul consumator prin cea mai bună combinație

de prețuri/calitate, fiind posibil ca un consumator vizat de ambele părți

litigante în prezenta cauză, pe baza combinației dintre aceste elemente,

să aleagă fie bomboanele E., fie napolitanele D.

Față

de toate aceste considerente, tribunalul a respins ca neîntemeiate atât acțiunea

principală cât și cererea de intervenție principală.

În baza art. 274

alin. (1) C. proc. civ., a obligat pe reclamante și pe intervenienta principală

să plătească pârâtei suma de 10.682 RON, cheltuieli de judecată,

reprezentând onorariu de avocat, conform facturilor fiscale din 22 aprilie 2014

și  din 23 mai 2015 și ordinelor de plată.

Tribunalul a apreciat

că se impune acordarea cheltuielilor de judecată în întregime, față

de soluția din rejudecare, pe fondul cauzei, fiind fără relevanță

că reclamantele au „câștigat” în primul ciclu procesual, prin casarea

soluției de admitere a excepției de inadmisibilitate, cât timp, în urma

casării, soluția pe fond a fost de respingere a cererii.

Procesul are caracter

unitar, iar o soluție intermediară de casare în tot are drept consecință

reluarea judecății în tot, consecințele fiind acordarea cheltuielilor

de judecată în funcție de soluția din rejudecare.

Prin decizia

nr. 301 din 8 iunie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a respins ca nefondat apelul incident declarat de pârâta SC C. SA împotriva sentinței

menționate și a admis apelul formulat de reclamantele B. SRL și A.

SA Belgia și de intervenienta A. SA Luxemburg împotriva aceleiași sentințe.

În consecință,

a schimbat în parte sentința, în sensul că a admis în parte acțiunea

principală și cererea de intervenție principală; a obligat pârâta

SC C. SA să înceteze de îndată faptele de concurență neloială

constând în folosirea pentru comercializarea produselor sale D. a unui ambalaj de

culoare albă pe care este figurată o panglică ondulată de culoare

roșie pe care este înscrisă denumirea „D.” cu nuanță roșie

și scrierea denumirii „D.” superior central cu litere de culoare roșie

umbrite simetric pe partea dreaptă; a respins în rest cererea principală,

precum și cererea de intervenție principală, ca neîntemeiate.

A obligat pârâta

SC C. SA la plata către reclamantele B. SRL și A. SA Belgia și intervenienta

A. SA Luxemburg, a sumei de 85.985,01 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată

în primă instanță.

În temeiul dispozițiilor

art. 274 alin. (1) C. proc. civ., întrucât apelanta-pârâtă SC C. SA a căzut

în pretenții prin respingerea căii de atac promovate și admiterea

apelului părții adverse, Curtea a obligat la plata către apelantele-reclamante

B. SRL și A. SA Belgia și apelanta-intervenientă A. SA Luxemburg,

a sumei de 13.660,34 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel, reprezentând

onorariu de avocat dovedit cu facturile nr. X din 31 octombrie 2014, nr. Y din

31 decembrie 2014 și nr. Z din 27 februarie 2015 și extrasele de cont.

Pentru a decide

astfel, în limitele devoluțiunii fixate conform motivelor de apel formulate

și analizând actele și lucrările dosarului, în raport de normele

legale incidente, instanța de apel a reținut următoarele:

apeluri incidente, pârâta SC C. SA a criticat încheierile din datele de 5 iunie

2014 și 3 iulie 2014, precum și sentința civilă nr. 1102/2014,

în ceea ce privește soluția pronunțată de tribunal asupra excepțiilor

lipsei calității procesual active a reclamantelor și a intervenientei,

a lipsei de interes și a lipsei calității procesual pasive, astfel

încât criticile formulate au fost analizate împreună.

Prin criticile

referitoare la încheierea din data de 5 iunie 2014, pârâta a susținut inadmisibilitatea

cererii de intervenție principală formulate de SC A. SA Luxemburg la data

de 24 aprilie 2014 în fața primei instanțe de fond, deoarece nu sunt îndeplinite

condițiile referitoare la justificarea unui interes personal, a unui drept

propriu a celui care intervine și cele referitoare la termenul în care poate

fi formulată o astfel de cerere.

Instanța

de apel a apreciat că intervenienta A. SA Luxemburg justifică un drept

propriu în formularea cererii de intervenție principală, atât timp cât

aceasta a arătat că-și întemeiază cererea pe aceleași motive

de fapt și de drept ca și cele invocate prin cererea de chemare în judecată,

solicitând antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru folosirea

cu caracter ilicit a unui ambalaj ce este de natură să producă confuzie

cu ambalajul pe care intervenienta a susținut că îl folosește în

mod legitim în activitatea sa comercială întrucât are calitatea de cesionară

a mărcilor internaționale nr. X din 18 ianuarie 2000, nr. Y din 20

februarie 2003 și nr. Z din 10 iulie 2000, precum și a modelului comunitar

nr. x.

Astfel, potrivit

dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 11/1991, în forma în vigoare la data săvârșirii

faptelor imputate în prezenta cauză, formă reținută în primul

ciclu procesual, constituie concurență neloială orice act/fapt contrar

uzanțelor cinstite în activitatea industrială și de comercializare

a produselor (..). Aceste practici se materializează prin diferite activități

enumerate de Legea nr. 11/1991 la art. 4 și 5, forma de concurență

neloială pretinsă în prezenta cauză fiind cea reglementată de

art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, respectiv „folosirea unei firme, invenții,

mărci, indicații geografice, unui desen sau model industrial, unor topografii

de circuit integrat, unei embleme sau a unui ambalaj de natură să producă

confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant”.

Specificul acțiunii

deduse judecății constă în aceea că fiecare dintre părțile

litigiului susține că își folosește în mod legitim ambalajul

utilizat pentru comercializarea produselor proprii.

În concret, reclamantele

pretind că folosesc în mod legitim ambalajul propriu deoarece imaginea de ansamblu

a acestuia este determinată de elemente grafice și coloristice preluate

din conținutul mărcilor internaționale nr. X din 18 ianuarie 2000,

nr. Y din 20 februarie 2003 și nr. Z din 10 iulie 2000 și din modelul

comunitar x.

La rândul său,

pârâta susține că folosește în mod legitim ambalajul contestat, deoarece

este înregistrat ca desen industrial comunitar, sub nr. W.

Însă, așa

cum corect a observat tribunalul, aceste drepturi de proprietate industrială

nu sunt în conflict în cauza de față, care are ca obiect doar acea formă

de concurență neloială ce constă în folosirea unui ambalaj de

natură să producă confuzie cu un ambalaj folosit legitim de alt comerciant,

iar nu în folosirea unui desen industrial de natură să producă confuzie

cu mărcile sau modelul industrial folosite în mod legitim de reclamant. Așadar,

drepturile de proprietate industrială invocate de fiecare dintre părțile

litigiului reprezintă, în cauza de față, doar argumente suplimentare

invocate de părți în sprijinul, respectiv combaterea acțiunii în

concurență neloială promovată, doar elemente de probă în

sprijinul susținerii uneia dintre condițiile de fond ale acestei acțiuni,

respectiv folosirea legitimă a ambalajelor în conflict de către părțile

litigante.

Din perspectiva

condiției de admisibilitate a cererii de intervenție principale în discuție,

acest fapt înseamnă că cesiunea drepturilor de proprietate nu are relevanță

pe planul legitimării procesuale, ci pe fondul cererii de concurență

neloială, respectiv ca mijloc de probă în dovedirea îndeplinirii condiției

că titularul cererii de intervenție folosește în mod legitim ambalajul

pe care se întemeiază acțiunea.

De asemenea, cesiunea

drepturilor de proprietate industrială de la reclamanta A. SA Belgia la intervenienta

A. SA Luxemburg nu are consecința susținută de apelanta-pârâtă,

aceea a lipsei unui drept propriu a intervenientei în susținerea cererii de

intervenție, deoarece dreptul propriu invocat prin formularea cererii de intervenție

principale este dreptul de a pretinde unui concurent încetarea folosirii unui ambalaj

ce este de natură să producă confuzie cu ambalajului folosit în mod

legitim de intervenientă.

Curtea a observat

totodată că, deși tribunalul a respins, cu aceleași argumente,

excepția inadmisibilității cererii de intervenție principală,

ridicată de pârâtă, cu toate acestea, prin apelul incident declarat aceasta

nu susține faptul că este greșită aprecierea tribunalului în

sensul că drepturile de proprietate industrială asupra celor 3 mărci

internaționale și modelului comunitar menționate mai sus nu reprezintă

însuși dreptul ce legitimează formularea cererii de intervenție,

ci un simplu mijloc de probă; deși acest argument fusese reținut

de tribunal ca esențial pentru respingerea excepției de inadmisibilitate

a cererii de intervenție principală.

În ceea ce privește

restul criticilor din cadrul acestui motiv de apel – prin care se susține nejustificarea

unui drept propriu de către intervenientă ca urmare a faptului că

extrasele WIPO nu atestă data sau modalitatea schimbării titularului mărcilor

și al desenului comunitar, sau referitoare la data la care cesiunea devine

opozabilă față de terți conform dispozițiilor art. 41

alin. (1), art. 42 alin. (3) rap. la art. 64 din legea mărcilor - au fost înlăturate

ca nerelevante, atât timp cât a constatat că în mod corect a subliniat tribunalul

faptul că intervenienta A. SA Luxemburg justifică un drept propriu în

formularea cererii de intervenție principală, care este acela de a pretinde

concurenților încetarea actelor de concurență neloială de parazitare

a ambalajului utilizat de companiile ce fac parte din Grupul B. pentru comercializarea

pralinelor E., iar nu dreptul de proprietate indistrială asupra mărcilor

și modelului comunitar al cărei titular actual este, ca efect al cesiunii.

Drepturile de

proprietate industrială asupra celor 3 mărci internaționale și

asupra desenului industrial comunitar menționate în cererea de chemare în judecată

nu reprezintă decât elemente probatorii și argumente suplimentare în dovedirea

legitimității folosirii ambalajului de către intervenientă,

așa încât nu pot fi invocate în mod util de către apelanta-pârâtă

în susținerea afirmației conform căreia intervenienta nu justifică

un drept propriu în formularea cererii de intervenție principală.

În ceea ce privește

termenul de depunere a cererii de intervenție principală, apelanta-pârâtă

a susținut că dezbaterile au fost închise odată cu ascultarea concluziilor

părților în primul ciclu procesual, conform art. 150 C. proc. civ., iar

în etapa rejudecării fondului o astfel de cerere ar putea fi primită doar

în situația casării cu trimitere pentru necompetența atât a instanței

de fond, cât și a celei de apel și doar dacă nu se produce o modificare

a cererii de chemare în judecată în sensul art. 132 C. proc. civ.

În ceea ce privește

primul argument, instanța de apel a arătat că termenul limită

de formulare a cererii de intervenție principală prevăzut de

art. 50 alin. (2) C. proc. civ. (respectiv, înainte de închiderea dezbaterilor în

fața primei instanțe), pentru situația rejudecării fondului

după desființare cu trimitere spre rejudecare, este respectat și

atunci când, precum în cazul de față, instanța de fond nu s-a pronunțat,

în primul ciclu procesual, decât asupra excepției inadmisibilității

cererii de chemare în judecată.

În consecință,

dezbaterile în primul ciclu procesual s-au limitat doar la soluționarea excepției

de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată, iar în al doilea ciclu

procesual judecata va reîncepe de la actul de procedură anulat, respectiv de

la hotărârea judecătorească prin care s-a admis această excepție.

Ca efect al nulității sentinței nr. 1913/2010, față de

greșita admitere a excepției inadmisibilității cererii de chemare

în judecată (nulitate ce a fost constatată în primul ciclu procesual),

se consideră că ea nu există, nu poate produce nici un efect, ceea

ce înseamnă că dezbaterile se reiau de la momentul invocării excepției

de inadmisibilitate (care însă nu va mai fi reluată deoarece a fost dezlegată

în mod irevocabil în primul ciclu procesual).

Desființarea

pe motiv de necompetență nu este singurul motiv de nulitate al unei hotărâri

judecătorești, așa încât argumentul apelantei-pârâte - conform căruia

este admisibilă formularea unei cereri de intervenție principale și

în cazul rejudecării fondului, deoarece rejudecarea fondului după desființarea

hotărârii pentru necompetența instanței echivalează cu o judecată

în primă instanță - este aplicabil mutatis mutandis și în celelalte

cazuri de nulitate a unei hotărâri judecătorești.

Nici cel de-al

doilea argument nu este întemeiat, deoarece primirea unei cereri de intervenție

principală nu echivalează cu o modificare a cererii de chemare în judecată

în sensul art. 132 C. proc. civ.

Un alt argument

susținut de apelanta-pârâtă în susținerea inadmisibilității

cererii de intervenție principale a constat în acela că, fiind o veritabilă

cerere de chemare în judecată, cererea de intervenție principală

formulată de A. Luxemburg nu poate fi admisă atât timp cât este îndreptată

numai împotriva pârâtului, iar nu și a reclamantului.

Curtea a constatat,

din dezvoltarea motivelor de apel de la acest punct, că apelantul-pârât nu

a adus nicio critică concretă împotriva celor două argumente reținute

de tribunal pentru a înlătura și această apărare.

Cu privire la

argumentul conform căruia în speță este îndeplinită condiția

de la art. 49 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că intervenienta invocă

un drept propriu, iar faptul că îl invocă numai împotriva pârâtului nu

reprezintă un impediment, legal, ce ar putea paraliza exercițiul dreptului

de a formula cererea de intervenție principală, apelanta-pârâtă nu

a adus nici un contra-argument prin prezentele motive de apel.

De asemenea, nici

în ceea ce privește argumentul legat de consolidarea practicii judiciare în

sensul admisibilității cererii de intervenție și într-un asemenea

caz, ca urmare a reglementării exprese introduse în Noul C. proc. civ., apelanta-pârâtă

nu a adus vreun motiv de critică.

Prin urmare, s-a

reținut că, fiind admisibilă cererea de intervenție principală

formulată numai împotriva pârâtului, este posibilă o soluție de admitere

în întregime atât a cererii de chemare în judecată cât și a cererii de

intervenție principale formulată împotriva pârâtului, deoarece au același

obiect.

În subsidiar,

apelanta-pârâtă a solicitat schimbarea soluției pronunțate de tribunal

prin încheierea din data de 5 iunie 2014 în sensul respingerii cererii de intervenție

principale ca lipsită de interes.

Primul motiv susținut

de apelanta-pârâtă - conform căruia lipsește interesul în promovarea

cererii de intervenție deoarece intervenienta susține că a dobândit

drepturile de proprietate industrială în anul 2014 iar pretinsul fapt ilicit

s-a produs în urmă cu 7 ani - nu poate fi reținut, deoarece tocmai prin

dobândirea acestor drepturi s-a născut interesul intervenientei A. Luxemburg

de a interveni în procesul de față.

Nu poate fi reținut

nici cel de-al doilea motiv, prin care apelanta-pârâtă susține că

nu a mai folosit ambalajul contestat, deoarece interesul formulării unei acțiuni

în concurență neloială se menține actual și în situația

în care pârâtul nu ar mai folosi ambalajul contestat, existând posibilitatea ca,

în lipsa unei interdicții stabilite pe cale judiciară, acesta să

folosească în viitor același ambalaj.

În ceea ce privește

criticile referitoare la încheierea din data de 3 iulie 2014, instanța de apel

a reținut că, pentru a respinge excepția prescripției dreptului

material la acțiune, atât în ceea ce privește cererea de chemare în judecată,

cât și în ceea ce privește cererea de intervenție principală,

tribunalul a apreciat că art. 12 din Legea nr. 11/1991 (în redactarea în vigoare

la data începerii săvârșirii faptelor deduse judecății - aprilie

2008) nu este incident cauzei, deoarece nu a fost sesizat cu o acțiune în repararea

daunelor materiale și morale cauzate de fapta de concurență neloială,

ci cu o acțiune având ca scop sancționarea unui fapt ilicit, respectiv

interzicerea unui fapt de concurență neloială, astfel încât sunt

aplicabile dispozițiile art. 3 și 7 din Decretul nr. 167/1958 referitor

la prescripția extinctivă.

Argumentul esențial

reținut de tribunal pentru a respinge excepția prescripției dreptului

material la acțiune - referitor la motivele pentru care a constatat inaplicabilitatea

dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 11/1991 ținând, în principal, de calificarea

naturii juridice a cererii de chemare în judecată și a cererii de intervenție

principală și de scopul urmărit de reclamante și de intervenientă

prin promovarea acțiunii împotriva pârâtului - nu a fost contestat de pârâtă

prin motivele de apel dezvoltate prin cele două seturi de apel.

Singurele critici

referitoare la soluția pronunțată de tribunal prin încheierea din

data de 3 iulie 2014 se raportează la modul de calcul al termenelor speciale

prevăzute de art. 12 din Legea concurenței ori la raportul de subsidiaritate

între cele două termene de prescripție prevăzute de art. 12. Prin

niciuna din criticile formulate în cadrul primului apel și la pct. IV, par.

29-34, din cel de-al doilea apel nu se contestă calificarea acțiunii dedusă

judecății ca nefiind o acțiune în repararea daunelor materiale și

morale cauzate de fapta de concurență neloială, cu consecința

inaplicabilității art. 12 din Legea nr. 11/1991 în cauză, ci o acțiune

prin care se solicită încetarea actelor/faptelor pretins ilicite.

De aceea, instanța

de apel a înlăturat ca nerelevante criticile prin care se susține modul

de calcul al termenului special de prescripție de 1 an prevăzut în principal

de art. 12 din Legea nr. 11/1991, deoarece tribunalul a înlăturat de la aplicabilitate

aceste dispoziții speciale, pentru argumente ce nu au fost contestate.

Apelanta-pârâtă

trebuia, mai întâi, să arate motivele pentru care consideră că nu

sunt corecte argumentele primei instanțe (inaplicabilitatea art. 12 din Legea

nr. 11/1991 și incidența art. 3 din Decretul nr. 167/1958; caracterul

continuu al faptei, astfel încât dreptul la acțiune începe să curgă

de la data epuizării acestei fapte) și abia apoi să reia ad litteram

susținerile făcute în fața primei instanțe de fond privitoare

la modul de calcul al termenelor speciale prevăzute de art. 12 rap. la

art. 9 din Legea nr. 11/1991.

Criticile referitoare

la sentința civilă nr. 1102/2014 privind respingerea excepției lipsei

calității p