ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1350/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1350/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 1350/2016

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de

28 februarie 2014 sub nr. x/3/2014, reclamantul A., prin mandatar autorizat în

domeniul proprietarii industriale B. SRL, a solicitat, în contradictoriu cu

pârâții C. SA și Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare în

Informatică să se constate că pârâta a încălcat dreptul

reclamantului de folosire exclusivă a mărcilor "D." și

"E.", obligarea pârâtei la încetarea imediată a oricărui

act de folosire neautorizată în activitatea sa comercială a

mărcilor "D." și "E.", pentru clasele pentru care

acestea sunt înregistrate; transferul numelui de domeniu "F."

către reclamant sau, în subsidiar, dispunerea anularii înregistrării

numelui de domeniu "F."; obligarea pârâtei la publicarea

hotărârii judecătorești într-un cotidian de circulație

națională, pe cheltuiala sa; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor

de judecată.

În drept,

cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile

art. 1, 2, 36 și 90 din Legea nr. 84/1998, art. 1349 și 1357 din Noul

C. civ.

2.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de

tribunal.

Prin

Sentința civilă nr. 1586 Tribunalul București, secția a

III-a civilă, a respins cererea reclamantului A., în contradictoriu cu

pârâții C. SA și Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare în

Informatică, ca neîntemeiată.

3.

Hotărârea pronunțată în apel de Curtea de apel.

Prin Decizia

civilă nr. 281A din 27 mai 2015 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, s-a respins apelul declarat de

apelantul-reclamant A. împotriva Sentinței civile nr. 1586 din 26

noiembrie 2014 pronunțată în Dosarul nr. x/3/2014 de Tribunalul

București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu

intimații-pârâți C. SA și Institutul Național de

Cercetare-Dezvoltare în Informatică (ICI), ca nefondat.

recurs.

Împotriva

deciziei pronunțate de instanța de apel, reclamantul A. a declarat

recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția I civilă, la 9 noiembrie 2015,

întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În

dezvoltarea criticilor formulate, recurentul reclamant susține că

instanța de apel nu a respectat modalitatea de evaluare a riscului de

confuzie stabilită prin practica judiciară europeană, acordând

un nejustificat caracter decisiv gradului scăzut de distinctivitate.

Arată că instanța de apel a aplicat în mod greșit normele

de drept material referitoare la distinctivitatea cuvântului "x",

considerând că acesta este un cuvânt comun domeniului publicării de

reviste, precum și faptul că "y" are un grad suficient de

distinctivitate în același domeniu.

În

continuare, susține că instanța de apel a aplicat greșit

dispozițiile privind sarcina probei, în sensul că nu a analizat

înscrisurile vizând folosirea continuă și îndelungată a

mărcii. Arată că deși instanța de apel face o

comparare a semnelor, analizează produsele cărora li se aplică

și folosește presupusa diferență între revistă și

portalul de știri drept argument pentru a evidenția diferența dintre

semne.

În ceea ce

privește renumele mărcilor, recurentul-reclamant arată că

în mod greșit instanța de apel s-a raportat strict la renumele

prevăzut la art. 36 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 84/1998, precizând

că, în cauză, nu suntem în situația prevăzută de dispozițiile

legale menționate. În schimb, arată că renumele mărcii

anterioare poate reprezenta unul dintre factorii ce trebuie luați în

considerare atunci când se analizează riscul de confuzie.

Referindu-se

la condiția ca utilizarea să aducă atingere funcțiilor

mărcii, recurentul reclamant arată că instanța de apel a

reținut în mod greșit că site-ul său apare primul, cel

de-al doilea fiind al pârâtei, susținând că, în realitate, lucrurile

stau invers, în sensul că site-ul C. este primul care apare, iar site-ul

său, care este cel autentic, apare pe o poziție inferioară.

Consideră

că este greșită reținerea instanței de apel în sensul

că publicul țintă va putea, în aceste condiții, să

facă diferența dintre cele două site-uri și că

utilizatorul de internet este în măsură să înțeleagă

că serviciul oferit de pârâtă este independent de cel oferit de

reclamant.

Referitor la

răspunderea civilă delictuală, susține că

instanța de apel a reținut în mod eronat că faptele pârâtei nu

sunt practici inerente jocului concurenței, susținând că,

dimpotrivă, în practica judiciară s-a considerat că tocmai

aceste practici reprezintă fapte ilicite cauzatoare de prejudicii

deoarece, fiind vorba de acțiuni în contrafacere, titularul mărcii

anterioare suferă un beneficiu nerealizat.

Cu privire la

numele de domeniu, recurentul reclamant reproșează instanței de

apel că a analizat conflictul dintre numele de domeniu G. și numele

de domeniu F. în condițiile în care el nu a invocat un conflict între o

marcă și un nume de domeniu, ci a solicitat să se constate

că i-au fost încălcate drepturile asupra mărcilor și asupra

site-ului care reprezintă o modalitate practică de utilizare a

mărcii. Susține că în analiza conflictului dintre o marcă

și un nume de domeniu există o serie de criterii stabilite de

practica judiciară, criterii pe care instanța de apel trebuia să

le aibă în vedere înainte de a decide că nu există nicio

faptă ilicită.

De asemenea,

apreciază că instanța de apel trebuia să ia în considerare

indiciile de rea-credință ale titularului numelui de domeniu, printre

care se numără și înregistrarea numelui de domeniu cu scopul

principal de a perturba activitatea economică a unui competitor, precum

și situația înregistrării numelui de domeniu cu scopul de a

atrage, în vederea obținerii de câștiguri comerciale, utilizatorii de

internet, pe website-ul sau altă locație on-line, prin crearea unei

posibilități de confuzie cu marca reclamantului în ceea ce

privește sursa, sponsorul, afilierea, aprobarea numitului

website/locație sau cu privire la un produs sau serviciu aflat pe acel

website.

Prin întâmpinarea

depusă la dosar, în data de 28 decembrie 2015 intimata pârâtă SC C.

SA a solicitat, în principal, respingerea recursului ca inadmisibil, în raport

de dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar, a

solicitat respingerea recursului declarat de către reclamantul A., ca

nefondat.

derulată în recurs.

Raportul

întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C.

proc. civ. a fost analizat în complet de filtru, fiind comunicat

părților în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din

același cod.

Prin

încheierea din 13 mai 2016, completul de filtru a constatat, în acord cu

raportul întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește

condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a

apreciat recursul declarat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493

alin. (7) C. proc. civ., fixând termen de judecată pe fond a acestuia.

Excepția

inadmisibilității recursului apare ca nefondată, atât din

perspectiva art. 488 alin. (2), cât și a art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., "Motivele prevăzute la

alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe

calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost

invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se

pronunțe asupra lor".

Din

interpretarea per a contrario a acestui text legal, rezultă că

recursul este admisibil când motivele de casare nu au putut fi invocate pe

calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost

invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se

pronunțe asupra lor.

În cauza de

față motivele de casare au fost invocate în termen în fața

instanței de apel și, după analizare, au fost respinse, astfel

încât reluarea lor în cererea de recurs este posibilă.

Criticile

recurentului pot fi încadrate în motivul de casare menționat în art. 488

alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că recursul nu poate fi privit ca

inadmisibil nici din perspectiva sancțiunii nulității

prevăzută în art. 489 alin. (2) C. proc. civ. determinată de

imposibilitatea încadrării sale în motivele de casare prevăzute la

art. 488 C. proc. civ.

6.

Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra

recursului.

Examinând

hotărârea atacată în limitele criticilor invocate și având în

vedere raportul asupra admisibilității în principiu, Înalta Curte

constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care

urmează:

Dispozițiile

art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prevăd că se poate dispune

casarea unei hotărâri atunci când "hotărârea a fost dată cu

încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept

material".

În

cauză, recurentul-reclamant susține că instanța de apel ar

fi încălcat dispozițiile de drept material în ceea ce privește

distinctivitatea cuvântului "x" și în ceea ce privește

cuvântul "y" care ar avea un grad suficient de distinctivitate în

același domeniu.

Gradul de

distinctivitate a unei mărci anterioare, chiar dobândită prin

utilizare, este un element relevant pentru determinarea riscului de confuzie, dar

aceasta rezultă din regulile aplicabile acestei instituții juridice

specifice materiei în cauză.

Astfel,

analiza riscului de confuzie implică o evaluare juridică prin

corelarea și stabilirea interdependenței factorilor relevanți ce

se constituie, totodată, în premisele analizei riscului de confuzie

și stabilirea concluziei existenței sau inexistenței lui. Astfel

cum reiese din jurisprudența constantă a CJUE, riscul de confuzie,

incluzând și riscul de asociere cu marca anterioară, se

apreciază global, ținându-se cont de toți factorii

pertinenți, în special de gradul de cunoaștere a mărcii pe

piață, de asocierea ce poate fi făcută cu semnul anterior

înregistrat, de gradul de similaritate dintre cele două mărci, precum

și între produsele sau serviciile marcate prin acestea (Hotărârea

CJUE în cauza C-251/95 Sabel și în cauza C-39/97 Canon, C-342/97 Lloyd).

În

consecință, trebuie mai întâi stabilită identitatea ori

similaritatea produselor/serviciilor și similaritatea semnelor în

conflict, condiții cumulative.

Evaluarea

riscului de confuzie implică aprecierea distinctivității

fiecărui component al mărcilor în conflict, întrucât doar astfel se

poate identifica elementul dominant; chiar dacă un consumator percepe

marca în ansamblu, în mod neîndoielnic, percepția sa este

influențată de elementele intrinsec distinctive ce reprezintă

elementul pregnant al semnului, cărora le acordă o atenție mai

mare comparativ cu cele pe care se așteaptă să le

regăsească pe un anumit produs (elementele nedistinctive ori chiar

neglijabile).

În

determinarea caracterului distinctiv al mărcii și astfel, în

stabilirea dacă este puternic distinctivă, este necesar să se

facă o evaluare globală a capacității mai mari sau mai mici

a mărcii de a identifica bunurile sau serviciile pentru care a fost

înregistrată ca provenind de la un anumit producător și astfel

să distingă acele bunuri sau servicii de cele ale altui

producător. (Windsurfing Chiemsee, C-108/97 și C-109/97, parag. 49).

În cadrul

acestei evaluări trebuie să se țină cont de toți factorii

relevanți și în particular de caracteristicile inerente ale

mărcii incluzând faptul dacă include sau nu un element descriptiv al

bunurilor sau serviciilor pentru care a fost înregistrată, partea din

piață acoperită de marcă, intensitatea, întinderea geografică

și durata utilizării mărcii, importanța investițiilor

realizate de întreprindere pentru promovare, proporția din mediile

interesate care identifică produsele sau serviciile ca provenind de la o

întreprindere determinată datorită mărcii ca și de declarații

ale camerelor de comerț și industrie sau ale altor asociații

profesionale. (C-342/97 Loyd Schuhfabrik parag. 28 și urm.).

Cu cât mai

distinctivă este marca anterioară, cu atât mai mare este riscul de

confuzie. Astfel, o marcă cu un caracter slab distinctiv, cum ar fi cea

care include elemente descriptive ale bunurilor sau serviciilor pentru care a

fost înregistrată sau una care nu este caracterizată prin

trăsături neobișnuite sau originale, se bucură de un grad

de protecție mai mică decât o marcă înalt distinctivă, fie

per se, fie datorită recunoașterii pe care o are pe piață.

(Lloyd Schuhfabrik, parag. 20 și 23, Sabel parag. 24, Canon parag. 17).

Riscul de

confuzie (incluzând și riscul de asociere) presupune situația în care

consumatorul mediu care, de regulă, nu este confruntat cu marca și

semnele litigioase concomitent, să păstreze în memorie anumite

elemente (cele distinctive și dominante) ale mărcii anterioare care

îl pot face să atribuie aceleiași surse comerciale originea

produsului, date fiind caracteristicile comune ale semnelor cu care acestea

sunt protejate ori, în cazul în care distinge produsele, doar să considere

că cele două produse provin de la două întreprinderi diferite,

între care există anumite legături economice, juridice ori financiare.

Publicul

relevant îl reprezintă consumatorul mediu (concept autonom în

jurisprudența instanțelor Uniunii, în aplicarea Regulamentului

mărcii comunitare, legea națională conținând

dispoziții identice, datorită transpunerii Directivelor în materie),

iar termenul de consumator se referă întotdeauna la consumatorii reali

și la cei potențiali, prin urmare, atât cei care cumpără în

prezent produsul sau care vor face acest lucru în viitor; or, consumatorul

mediu al categoriei de produse vizate este prezumat a fi bine informat în mod

normal, suficient de atent și de avizat, chiar dacă nivelul de

atenție poate varia în funcție de categoria de produse sau de

servicii în cauză (hotărârea CJUE din 22 iunie 1999, în cauza C-342/97,

Lloyd Schuhfabrik Meyer, parag. 26).

Criticile

formulate de recurentul-reclamant sub acest aspect nu pot fi primite.

Instanța de apel a analizat în mod just condițiile folosirii

fără drept a unui semn de către un terț și anume:

existența unei similarități sau identități între

marcă și semn, existența unei asemănări între

produsele și serviciile pe care le protejează marca și produsele

sau serviciile pe care se aplică semnul și eventualul risc de

confuzie, care include și riscul de asociere, statuând că elementul

"x" din compunerea mărcilor și semnelor aparținând

reclamantului nu este un element definitoriu la care să se raporteze

consumatorul mediu, termenul "x" nefiind de natură a conferi

această distinctivitate.

Cu privire la

condiția impusă de dispozițiile legale, anume aceea ca pârâtul

să utilizeze în cadrul comerțului, fără

consimțământul titularului, un semn identic sau similar cu marca în

discuție, pentru produse identice sau similare celor vizate de marca

înregistrată, dar o astfel de utilizare să fie de natură să

conducă la existența unui risc de confuzie în percepția

publicului, incluzând riscul de asociere între semn și marcă, corect

s-a reținut de către instanță că trebuie evaluat

riscul de confuzie în raport de consumatorul de media român, având în vedere

toate elementele pertinente și anume: gradul de similitudine între semne,

gradul caracterului distinctiv al acestora, intensitatea semnului mărcii a

cărei contrafacere se pretinde, gradul de similitudine dintre

produsele/serviciile vizate de semnele în conflict.

În ceea ce privește

condiția referitoare la compararea semnelor, în mod corect s-a analizat de

către instanța de apel această condiție, având în vedere

regula conform căreia consumatorul mediu percepe o marcă în mod

normal ca pe un ansamblu și nu procedează la o examinare a detaliilor

acesteia. Astfel, s-a constatat în mod legal că elementele verbale ale

mărcii reclamantului nu sunt identice cu elementele ce intră în

compunerea semnului folosit de pârâtă în activitatea sa și, drept

consecință, s-a reținut că nu sunt îndeplinite

dispozițiile art. 36 alin. (2) lit. a) și art. 36 alin. (2) lit. b),

prima teză, în ceea ce privește identitatea semnelor aflate în

conflict.

Corect s-a

conchis de către curtea de apel că impresia de ansamblu a semnelor în

conflict conduce la concluzia unui grad scăzut de similitudine

conceptuală, că nu există similitudine vizuală și nici

fonetică între semnele aflate în conflict.

Așa cum

a reținut și instanța de apel, pentru a determina caracterul

distinctiv al unei mărci și, în consecință, a evalua

dacă are un caracter distinctiv ridicat, trebuie apreciată global

aptitudinea mai mare sau mai mică a mărcii de a identifica produsele

sau serviciile pentru care a fost înregistrată ca pornind de la o

întreprindere determinată și deci, să distingă aceste

produse sau servicii. Astfel, trebuie transpuse, în ceea ce privește

riscul de confuzie și caracterul distinctiv, principiile stabilite de CJUE

și anume: riscul de confuzie este cu atât mai mare cu cât caracterul

distinctiv al mărcii anterioare se dovedește important.

Caracterul

distinctiv al mărcii anterioare și în special renumele său,

reprezintă un element ce trebuie avut în vedere pentru a aprecia dacă

similaritatea semnelor sau produselor este suficientă pentru a da

naștere unui risc de confuzie.

Astfel,

corect s-a aplicat, în analiza criticii referitoare la distinctivitatea

dobândită a mărcilor reclamantului, testul ce rezultă din

Hotărârea CJUE General Motors cauza C-375/97 în ceea ce privește

intensitatea, întinderea geografică, durata folosirii mărcii și

mărimea investițiilor în promovarea mărcii.

Nu s-a

dovedit de către reclamant, în privința mărcii "D."

utilizarea în vreun fel a acestui semn în legătură cu clasa 9 de

produse (suporți magnetici și/sau optici), în clasa 35 de servicii

(publicitate, tratamentul textelor, redactare, editare), clasa 38

(telecomunicații) și clasa 42 (creare și menținere site).

Dat fiind

caracterul sugestiv al mărcii "D.", ca slab distinctiv, al

elementelor care o compun: cuvântul în limba engleză "x",

cuvântul "x" ce constituie traducerea în limba română a primului

cuvânt și cuvântul "z", instanța de apel a reținut în

mod just că această marcă reflectă modalitatea în care sunt

culese informațiile despre viața mondenă și că are un

caracter de distinctivitate foarte scăzut.

Nu poate fi

primită nici critica reclamantului referitoare la renumele mărcilor

la care se susține că în mod eronat s-ar fi raportat instanța

făcând aplicarea dispozițiilor art. 36 alin. (2) lit. c) din Legea

nr. 84/1998.

În cauză

în mod just s-a reținut, pe de o parte, necesitatea de a fi întrunită

condiția specifică de aplicare a prevederilor art. 36 alin. (2) lit.

c). din Legea nr. 84/1998 și anume aceea de a fi în situația unei

mărci de renume și, pe de altă parte, că sarcina probei

dobândirii semnului în România incumbă titularului mărcii. Pentru a

ne afla în situația unei mărci de renume trebuia să se facă

proba că aceasta este cunoscută de un segment important de public

pentru produsele sau serviciile protejate de marca respectivă, dovadă

nerealizată în speța dedusă judecății. În mod corect

Curtea de Apel a reținut că prestigiul revistei "D.",

calitatea materialelor oferite cititorilor, standardele înalte de calitate

oferite de revistă nu sunt însă suficiente prin ele însele pentru a

dovedi renumele mărcii respective, impunându-se ca aceste elemente să

fie coroborate cu mai multe elemente probatorii, nerealizate în

speță.

Criticile

recurentului ce vizează condiția ca utilizarea să aducă

atingere sau să fie susceptibilă a aducere atingere funcțiilor

mărcii nu sunt fondate. Motivele de recurs invocate de recurentul

reclamant privind ordinea apariției site-urilor aparținând

reclamantului și pârâtului, precum și eventuala diferență,

pe care publicul țintă va putea să o realizeze în această

privință nu pot conduce la reținerea nelegalității

deciziei recurate prin prisma motivului de nelegalitate invocat, prevăzut

de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece, pe de o parte, recurentul

nu indică care anume dispoziții de drept material ar fi fost

încălcate sau aplicate greșit de către instanța de apel. Pe

de altă parte, în mod just s-a reținut că simplul fapt că

prin introducerea cuvântului "x" apare atât site-ul reclamantei

"G.", cât și site-ul pârâtei "F." nu poate conduce la

concluzia că utilizatorul de media pe internet ar putea fi indus în eroare

în ceea ce privește originea produsului sau serviciului respectiv, acest

fapt neputând avea drept consecință constatarea unei atingeri aduse

funcției de indicare a originii produsului sau serviciilor în cauză.

Nici critica

privind încălcarea sau atingerea funcției de investiție a

mărcii reclamantului nu subzistă deoarece această funcție

se realizează nu numai prin intermediul publicității, ci și

prin intermediul diverselor tehnici comerciale. Astfel, s-a menționat în

mod corect în decizia recurată că utilizarea semnului respectiv de

către pârâtă nu îngreunează în mod substanțial folosirea de

către reclamant a mărcii sale în scopul de a atrage și fideliza

consumatorii.

În ceea ce

privește răspunderea civilă delictuală, se susține

că practicile pârâtei reprezintă fapte ilicite cauzatoare de

prejudicii, deoarece, fiind vorba de acțiuni în contrafacere, titularul

mărcii anterioare suferă un prejudiciu nerealizat. Nici această

critică nu subzistă. Faptele pretinse pârâtei nu reprezintă

contrafacere reglementată de art. 36 alin. (2) lit. a), b) și c) din

Legea nr. 84/1998, astfel că nu pot fi reținute ca fiind întrunite

condițiile răspunderii civile delictuale.

Deoarece nu

s-a putut constata încălcarea, la momentul înregistrării numelui de

domeniu de internet "F." de către pârâtă a

încălcării dreptului de proprietate industrială al reclamantului

asupra mărcilor "D." și "E." și nici

încălcarea dreptului de folosință anterior asupra numelui de

internet "G.", pentru că disponibilitatea se verifică în

raport de înregistrările anterioare de nume de domeniu, în mod just s-a

concluzionat că lipsește fapta ilicită care ar fi putut atrage

antrenarea răspunderii civile delictuale. Drept consecință, în

mod legal s-a stabilit că faptele pretinse pârâtei nu constituie

contrafacere în sensul reglementat de art. 36 alin. (2) lit. a), b) și c)

din Legea nr. 84/1998.

Ultima

critică din cuprinsul motivelor de recurs vizează analiza

eronată de către instanța de apel a conflictului dintre numele

de domeniu G. și numele de domeniu F. în condițiile în care

reclamantul a invocat încălcarea drepturilor asupra mărcii și

asupra site-ului respectiv care reprezintă o modalitate practică de

utilizare a mărcii.

Instanța

de apel a reținut prin decizia atacată că site-ul G. nu

beneficiază de protecția oferită de Legea nr. 84/1998 în

condițiile în care numele de domeniu nu constituie o marcă

înregistrată. Reclamantul este titularul dreptului de folosință

asupra respectivei adrese de internet pe care a înregistrat-o la Institutului

Național de Cercetare-Dezvoltare în Informatică ICI București,

dar acest drept nu-i permite să poată interzice folosirea semnului

"F." de către pârâtă.

Deoarece la

data realizării rezervării de către pârâtă a numelui de

domeniu nu exista înregistrat un nume de domeniu cu aceleași caractere,

susținerile recurentului relative la indiciile de rea-credință

ale titularului numelui de domeniu (care ar fi urmărit perturbarea

activității economice a unui competitor) nu pot conduce la reținerea

nelegalității deciziei recurate.

Pentru aceste

considerente, se va respinge recursul declarat de recurentul reclamant

împotriva Deciziei 281A din 27 mai 2015 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă, ca nefondat, motivul de recurs invocat, cel

menționat în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nefiind incident în

cauză.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 281A din

27 mai 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 10 iunie 2016.

Procesat de GGC - CL