ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1795/2020

Ședința publică din data de 29 septembrie 2020

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă sub nr. x/2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții S.C. B. S.R.L. și Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: anularea înregistrării mărcii naționale individuale combinate nr. 119273, depozit M 2011 08029 cu data de depozit 15.12.2011, constând din denumirea y și element grafic sub forma ambalajului unei pungi de cafea, având culori revendicate: roșu, maro și negru, având lista de servicii grupate în cl. 30: cafea și cl. 39: ambalare, titular pârâta S.C. B. S.R.L.; obligarea pârâtei O.S.I.M. să radieze marca din Registrul Mărcilor înregistrate; obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de soluționarea prezentului dosar.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 47 alin. (1) lit. c), art. 47 alin. (2), art. 2, art. 36 din Legea nr. 84/1998; art. 11 din Legea nr. 11/1991; art. 6 alin. (5), (6) din Convenția de la Paris, art. 5, C(2) și D.

Prin sentința civilă nr. 1044/26.07.2017, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins excepțiile lipsei de interes și inadmisibilității și a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței tribunalului a declarat apel reclamanta A., cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă la data de 02.07.2018.

Prin decizia nr. 1618 A din 19 decembrie 2019 a fost admis apelul formulat de reclamanta A. și a fost schimbată, în parte, sentința apelată în sensul că a anulat în parte acțiunea.

S-a dispus anularea înregistrării mărcii naționale individuale combinate nr. 119273, depozit M 2011 08029, pentru clasele 30 și 39.

A fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului OSIM să radieze marca.

A fost obligată pârâta S.C. B. S.R.L. la plata către reclamantă a sumei de 450 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în fond și în apel.

A fost menținută sentința sub aspectul soluției date excepțiilor invocate.

Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs pârâta S.C. B. S.R.L..

În motivarea recursului astfel promovat se susține în esență că:

I. Instanța de apel a adus argumente contradictorii în susținerea soluției, astfel:|

Pe de o parte s-a reținut că "Din alegerea acestui semn curtea trage prezumția simpla a intenției frauduloase a paratei de a profita de renumele construit în beneficiul reclamantei în perioada îndelungata de folosire", iar, pe de altă parte, s-a reținut că "Deși relevante pentru soluționarea cauzei, nu au fost dovedite susținerile apelantei reclamante referitoare la existenta unor discuții între părți referitoare la marca naționala, la depunerea unei cereri de înregistrare a unei mărci comunitare/europene, respinsa ca efect a intervenției reclamantei - aceasta pretinsa cerere nu a fost identificată în baza de date a EUIPO după reperele cunoscute; de asemenea nu au fost depuse la dosarul de apel înscrisurile la care se face referire în memoriul de apel și indicate ca anexe, în pofida faptului ca instanța de apel a acordat posibilitatea apelantei de a proceda ca atare, punându-i la dispoziție un termen pentru administrarea de probe privind folosirea semnului y".

Prin urmare, susține recurenta că nu existau la dosarul cauzei probe din care să rezulte intenția frauduloasa a paratei la momentul înregistrării mărcii, astfel că instanța de apel a apreciat în mod nelegal ca este îndeplinită condiția existentei intenției frauduloase, doar pe baza unei prezumții simple.

Este criticată și aprecierea instanței de apel în sensul că există un grad foarte mare de similaritate între semnul folosit de reclamanta si marca paratei, raportat la faptul că din analiza certificatului de înregistrare a mărcii paratei comparativ cu semnul reclamantei ar rezulta deosebiri pe care instanța de apel nu le-a analizat.

Susține recurenta că, din punct de vedere vizual, semnul reclamantei și marca paratei nu sunt similare pentru că semnul opus de reclamantă este parte dintr-o marcă verbală - x, iar marca paratei este o marca combinată - y cu scriere ușor stilizată-simplă, reprezentată alb pe un contur maro, negru și roșu; marca paratei reprezintă, de fapt, o etichetă, un ansamblu complex de culori, elemente verbale și elemente grafice cu un puternic caracter distinctiv. Apreciate în ansamblu, consideră că este evident că cele doua semne sunt vizual diferite.

Diferențele dintre semnul invocat ele reclamanta și marca paratei se completează și chiar se accentuează, din punct de vedere conceptual; semnul invocat de reclamantă, ca parte a mărcii x, a avut la baza concepția de a exprima regalitatea aromei, pe când marca paratei a fost compusa pentru bunul gust. (C. expresie din limba italiana se traduce ca fiind C., iar C., expresie din limba italiană, se traduce ca fiind aroma buna, bun gust, traducere caracteristica și clasei 39: ambalaje de "bun gust").

Si din punct de vedere fonetic, se susține că există distincția de mai sus, așa încât consideră recurenta că eronat a reținut instanța de apel că există un grad mare de similitudine și ca ar exista un risc de confuzie în percepția publicului consumator, în condițiile în care reclamanta folosește pe ambalajele prin care comercializează cafeaua întreaga marca "x", însoțite de explicații în limba germana "ganze bohne", "kraftig und aromatisch", descrieri care nu se regăsesc pe ambalajele folosite de parata.

În analiza similarități, instanța de apel ca ar fi trebuit sa observe - în opinia recurentei - în ansamblu marca pârâtei, și nu doar sa împărtășească descrierea reclamantei din acțiune și motivele de apel cu privire la similaritate.

Reclamanta nu poate susține ca a vândut în România, prin intermediul paratei, pachete de cafea inscripționate "x", pentru a susține notorietatea mărcii sale în România, în condițiile în care la fila x din acțiunea afirmat ca a vândut paratei cafea "en gross", deci în ambalaje mari.

O alta contradicție constă - în susținerea recurentei - în aceea că analiza instanței de apel se raportează la marca combinata a pârâtei față de semnul reclamantei "în ansamblul său", analiză care depășește limitele învestirii făcute prin cererea de chemare în judecata. Reclamanta a afirmat că pârâta cu rea credința a înregistrat marca y, în condițiile în care aceasta folosește semnul/denumirea C. pe ambalajele sale. Însă reclamanta nu a specificat în cerere de semnul "C." în ansamblul său, ci în motivare a făcut referire doar la marca paratei în ansamblul sau.

II. Subsumat motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8, sunt formulate următoarele critici:

Deși, în analiza apelului, instanța a pornit de la criteriile de evaluare a relei-credințe la înregistrarea mărcii naționale a paratei la data de 11.11.2011, făcând referire la cauza C-529/07 (Chocoladefabriken Lindt & Sprungl AG împotriva Franz Hauswirtfa GmbH), nu a luat în considerare toate condițiile expuse de CJUE în hotărârea respectivă.

Astfel, prin hotărârea C-529/07, s-a stabilit că instanța trebuie să ia în considerare toți factorii pertinenți specifici speței și existenți la momentul depunerii cererii de înregistrare a unui semn ca marca, în special:

- împrejurarea că solicitantul are sau trebuia sa aibă cunoștință de faptul că un terț utilizează un semn identic sau similar pentru un produs identic sau similar, ce poate produce confuzie cu semnul a cărei înregistrare se cere;

- intenția solicitantului de a-l împiedica pe terț sa utilizeze un astfel de semn în continuare, precum și

- nivelul de protecție juridică de care beneficiază semnul terțului și semnul a cărui înregistrare se solicită.

În speță, afirmă recurenta că nu se pune problema utilizării de către reclamantă a semnului similar cu marca paratei, întrucât reclamanta folosește pe ambalaje doar denumirea de "C.", astfel ca aprecierea instanței din pag. 8 nu este corecta.

Cu privire la intenția paratei de a o împiedica pe reclamantă să utilizeze semnul în continuare, însăși instanța de apel a reținut că nu s-au făcut probe în acest sens, dar, cu toate acestea, instanța a apreciat ca fiind îndeplinita condiția intenției frauduloase a paratei la înregistrarea mărcii, bazându-se doar pe o prezumție simplă, fără a analiza atitudinea subiectiva a pârâtei la data înregistrării cererii de marcă.

Se mai susține că nu s-au făcut probe nici cu privire la existenta vreunui prejudiciu pe care l-ar fi suferit reclamanta ca urmare a înregistrării mărcii de către pârâtă. De asemenea, nu s-au făcut probe, și instanța de apel nu a analizat dacă pârâta a profitat de distinctivitatea semnului reclamantei pentru a o înlătura pe aceasta de pe piață.

Cu privire la nivelul de protecție juridică a semnului de care se prevalează reclamanta, se arată instanța de apel a învederat doar ca acesta are un grad special de protecție, fără a motiva aceasta afirmație.

Protecția unui semn distinctiv este dată de o anumită notorietate a acestuia în România pentru segmentul de adresabilitate, care ar putea sa conducă la concluzia ca marca paratei ar îndeplini condiția de rea credința. Însă, această notorietate pe teritoriul României nu a fost demonstrată de reclamanta, și nici considerata în vreun fel de instanța de apel în analiza criteriilor impuse de instanța europeana prin hotărârea G-529/07, pe care a apreciat-o ca fiind definitorie în soluționarea cauzei.

Astfel, consideră recurenta că argumentul instanței de apel în sensul că "este îndeplinita teza cu privire la posibilitatea de confuzie cu semnul înregistrat de pârâtă, aproape identic, pentru produse identice" nu are fundament juridic și nici factual.

Instanța de apel nu a stabilit deplin situația de fapt cu privire la gradul de cunoaștere a semnului pentru care se cere anularea mărcii pentru rea-credință, câtă vreme a făcut o apreciere generică a probelor administrate, fără o analiză concretă a acestora în vederea susținerii soluției adoptate.

Este considerată de recurentă incorectă și aprecierea în sensul că publicul ținta ar fi reprezentat de ceilalți distribuitori de cafea, în condițiile în care marca pârâtei este folosita doar pentru vânzarea "en detail" a cafelei, iar reclamanta vinde în România numai cafea "en gross", și nu s-a dovedit în cauză că publicul țintă (distribuitorii de cafea din Romania) ar fi fost induși în eroare de către pârâtă. De altfel, este vorba despre comercianți cu experiență, care au cunoștințele necesare derulării unei afaceri, așa încât aceștia nu ar putea sa fie induși în eroare de folosirea de către pârâtă a mărcii a cărei anulare se solicită în speță.

Se mai reproșează instanței de apel că a făcut o analiză trunchiată a întregii situații, fără analiza tuturor aspectelor obligatorii ce au fost avute în vedere în hotărârea Curții Europene de Justiție pe care a avut-o drept etalon.

Curtea Europeană de Justiție, în cazul menționat, a apreciat că simpla cunoaștere a factorului relevant nu prezumă, prin ea însăși, existența unei intenții frauduloase, iar intenția de a împiedica un terț să comercializeze un produs poate, în anumite circumstanțe, să caracterizeze reaua credință a solicitatului mărcii, situație întâlnită în special în cazul în care titularul mărcii nu utilizează marca, ci o înregistrează doar în scopul de a bloca accesul unui terț pe piață, caz în care marca nu este aptă a-și îndeplini funcțiile esențiale.

Prin urmare, instanța de apel nu a analizat existența unei circumstanțe obiective care ar putea avea o semnificație în aprecierea intenției neloiale a titularului mărcii.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru și a fost comunicat părților. Prin încheierea din 9 iunie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1618A din 19 decembrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și a fixat termen de judecată la data de 29 septembrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

Analizând recursul în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de limitele stabilite prin art. 488 din C. proc. civ., făcând și aplicarea prevederilor art. 499 din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu preliminar, este necesar a fi menționat că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară în cadrul căreia, potrivit exigențelor instituite prin art. 488 din C. proc. civ., este posibil a se realiza controlul judiciar al hotărârii atacate numai din perspectiva unor aspecte de nelegalitate care au aptitudinea de a se circumscrie motivelor de casare prevăzute de norma procedurală menționată.

Prin urmare, legea nu permite ca în etapa recursului să fie formulate, și implicit analizate, critici care privesc modalitatea de evaluare a probelor ori situația de fapt pe care a stabilit-o instanța ierarhic inferioară în raport de probatoriul administrat, așa încât criticile pe care recurenta a înțeles să le formuleze cu neobservarea acestor limite nu vor fi analizate de Înalta Curte, ele fiind incompatibile cu calea de atac pendinte.

Cum în recurs se realizează controlul judiciar al hotărârii judecătorești ce a fost pronunțată de instanța de apel, evaluarea ce se poate în această etapă procesuală privește hotărârea astfel atacată, iar nu susținerile pe care adversarul procesual le-a făcut în etapele procesuale anterioare. Ca atare, criticile prin care recurenta tinde a demonstra caracterul nereal al unora dintre afirmațiile făcute de reclamant prin cererea de chemare în judecată, nu vor fi analizate, pentru că și acestea sunt incompatibile cu judecata în recurs.

Se constată că, subsumat motivului de recurs reglementat prin art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., recurenta a invocat faptul că instanța de apel a reținut în mod contradictoriu, pe de o parte, că se poate trage prezumția simplă a intenției frauduloase a pârâtei de a profita de renumele construit în beneficiul reclamantei, printr-o folosire a semnului C. o perioadă îndelungată, și, pe de altă parte, că nu au fost dovedite susținerile reclamantei apelante referitoare la existența unor discuții între părți referitoare la marca națională, la depunerea unei cereri de înregistrare a unei mărci comunitare/europene care ar fi fost respinsă ca efect al intervenției reclamantei. Raportat la contradicția astfel evocată, afirmă recurenta că nu au existat probe la dosar din care să rezulte intenția sa frauduloasă, iar instanța de apel a apreciat în mod nelegal că este îndeplinită condiția existenței unui astfel de intenții doar pe baza unei simple prezumții.

Verificând considerentele deciziei recurate în contextul analitic în care ele se regăsesc, Înalta Curte constată că nu poate fi reținută o contradicție în sensul afirmat de recurentă. Instanța de apel constatat - după o amplă analiză a probelor, din perspectiva relațiilor comerciale derulate anterior între părți, a produselor care au făcut obiectul acestui comerț, a modalității de utilizare a semnului în conflict pe produsele respective, a gradului de libertate de alegere de care pârâta dispunea spre a concepe semnul înregistrat ca marcă - că pârâta recurentă a manifestat o atitudine subiectivă de rea credință în demersul de înregistrare a mărcii combinate y, pentru că a solicitat înregistrarea acestui semn care este identic cu denumirea sub care reclamanta intimată își desfăcea pe piața românească și pe cea europeană propriile produse. Acesta a fost contextul în care s-a concluzionat că scopul înregistrării de către pârâta recurentă a mărcii nu a fost acela de a deosebi produsele sau serviciile sale de ale altor comercianți, ci înregistrarea a avut ca scop aproprierea unui semn utilizat de un alt subiect de drept și a beneficiilor rezultate din existența anterioară pe piață a acestui semn.

Or, un atare raționament reflectă stabilirea ca dovedită a relei credințe manifestate de partea pârâtă în demersul de înregistrare a mărcii, iar împrejurarea că s-a reținut nedovedirea unuia dintre argumentele pe care reclamanta a înțeles să le aducă spre a da o astfel de calificare conduitei pârâtei nu este de natură a lipsi de eficiență juridică cea dintâi constatare.

Altfel spus, în condițiile în care reclamanta a evocat mai multe argumente spre a descrie/caracteriza atitudinea subiectivă a pârâtei ca fiind una de rea credință, și instanța a reținut prin prisma unora dintre acestea că a fost efectiv dovedită conduita astfel imputată, iar legea nu impune o condiționare în sensul de a se stabili temeinicia motivelor diferite pe care le invocă partea reclamantă în argumentarea unei asemenea pretenții, nu poate fi calificat drept considerent contradictoriu - în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. - acela prin care se evidențiază lipsa de temei (în sensul nedovedirii) a unui argument individual dintre cele ce invocate ca având aptitudinea de a demonstra reaua credință. Instanța de apel a și subliniat că, din probele concret administrate și analizate rezultă reaua credință a pârâtei recurente la înregistrarea mărcii, o atare concluzie conducând la constatarea incidenței prevederilor art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea 84/1998.

Susținerile recurentei referitoare la lipsa de similitudine între semnul utilizat de reclamanta intimată și marca y, respectiv cele referitoare la diferențele evocate (din punct de vedere vizual, conceptual, fonetic) între aceste semne, sunt unele pentru a căror analiză ar fi necesară reevaluarea situației de fapt rezultate din probatoriul administrat. Or, un atare demers analitic este, astfel cum s-a arătat anterior, incompatibil cu judecata în etapa recursului, astfel că aceste susțineri ale părții recurente - formulate cu ignorarea principiului legalității căilor de atac - nu vor fi analizate.

Împrejurarea că recurenta deduce o concluzie diferită de cea a instanței de apel, din cele două considerente menționate pe care le-a descris ca fiind contradictorii, nu este de natură a demonstra un caracter sumar al analizei realizate și nici caracterul nelegal al concluziilor deduse de instanță. Nu există o reglementare legală care să impună o anumită modalitate de interpretare a probelor - dimpotrivă, prin art. 245 din C. proc. civ. legiuitorul stabilește regula potrivit căreia instanța are libertatea de a aprecia liber probele, potrivit convingerii sale - astfel încât concluzia pe care recurenta o deduce nu constituie altceva decât o interpretare subiectivă a situației de fapt, dar și o abordare trunchiată a considerentelor deciziei atacate pentru că - astfel cum s-a reținut anterior - se ignoră amplul context analitic în care aceste considerente sunt amplasate în cadrul hotărârii.

Reproșează recurenta instanței de apel, ca fiind o altă contradicție, faptul că s-a raportat, în analiza realizată, la marca combinată a pârâtei comparativ semnul reclamantei privit ca ansamblu, afirmând recurenta că această analiză constituie o depășire a limitelor învestirii realizate prin cererea de chemare în judecată.

Prin critica astfel susținută nu se relevă, însă, existența unor motive/considerente contradictorii conținute de hotărârea atacată, în sensul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., astfel că în mod evident aceasta nu este de natură a atrage incidența acestui caz de casare.

Privită din perspectiva cazului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 raportat la art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., această critică este apreciată ca nefondată pentru că ea este formulată cu neobservarea ansamblului argumentelor expuse în cererea de chemare în judecată, argumente prin care reclamanta a descris coordonatele în care aceasta a utilizat în România "semnul comercial y" în raport de care a invocat un prejudiciu prin înregistrarea mărcii pârâtei, învestind astfel instanța să analizeze justețea respectivelor susțineri.

Distinct de aceasta, analiza în ansamblu a semnelor în conflict se impunea prin prisma unei reguli consacrate atât în doctrină cât și jurisprudența Curții de Justiției a Uniunii Europene și a instanțelor naționale, anume aceea potrivit căreia riscul de confuzie între semnele înregistrate sau utilizate cu funcția de marcă trebuie evaluat printr-o analiză comparativă a ansamblului reprezentat de elementele care compun semnele respective, pentru că numai ansamblul astfel constituit permite a se stabili impactul pe care semnele îl produc asupra publicului țintă.

Relevante în acest sens sunt statuările menționatei instanțe europene din: Hotărârea din 11 noiembrie 1997, SABEL, C-251/95, EU:C:1997:528, punctul 23; Hotărârea din 22 iunie 1999, Lloyd Schuhfabrik Meyer, C-342/97, EU:C:1999:323, punctul 25, și Hotărârea din 22 octombrie 2015, BGW, C-20/14, EU:C:2015:714, punctul 35. Prin aceste hotărâri s-a stabilit că "Aprecierea globală a riscului de confuzie trebuie să se întemeieze, în ceea ce privește similitudinea vizuală, fonetică sau conceptuală dintre mărcile în conflict, pe impresia de ansamblu produsă de acestea. Percepția asupra mărcilor pe care o are consumatorul mediu al produselor sau serviciilor în cauză are un rol determinant în aprecierea globală a riscului amintit. În această privință, consumatorul mediu percepe o marcă în mod normal ca pe un tot și nu procedează la o examinare a diferitor detalii ale acesteia".

Prin urmare, chiar în ipoteza în care, în cadrul unei acțiuni prin care se urmărește apărarea unui drept întemeiat pe prevederile legislației din materia mărcilor, s-ar invoca protecție pentru un element izolat din cadrul unui semn utilizat sau înregistrat ca marcă, instanței învestite îi revine obligația de a respecta menționata regulă, fiind astfel ținută să observe și să analizeze ansamblul din care face parte respectivul element invocat.

Susținerea astfel formulată de recurentă nu numai că nu relevă o situație de interpretare sau de aplicare greșită a normelor de drept material, ci privește aspecte de fapt ale situației litigioase, dar nici nu are corespondent în considerentele deciziei recurate. În acest sens, Înalta Curte constată că instanța de apel a subliniat că aspectul luat în considerare - raportat la motivul de anulare întemeiat pe prevederile art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea 84/1998 - a fost reprezentat de folosirea anterioară, de către reclamantă, a semnului ce a fost invocat ca identic sau similar cu marca pârâtei, pentru produse identice sau similare, iar semnul în privința căruia instanța a constatat că reclamanta a exercitat acte de folosință relevante a fost cel compus din: elementul verbal C., din culorile galben-auriu, roșu și negru precum și din modul de amplasare a acestor elemente pe ambalajul pachetelor de cafea. Astfel, apare ca neîndoielnic faptul că reperul de comparație avut în vedere pentru soluționarea apelului a fost reprezentat de semnul sub care partea reclamantă comercializat anterior produsele proprii în România, semn a cărui compunere a fost stabilită în baza analizei materialului probator complex ce a fost administrat în speță.

Așa cum s-a reținut în cadrul analizei relative la precedentul motiv de recurs, instanța de apel a concluzionat în sensul existenței intenției frauduloase a pârâtei recurente la înregistrarea mărcii în litigiu, concluzie care a avut ca premisă analiza complexă a diferitelor argumente invocate de reclamantă și a unui ansamblu de probe administrate în cauză. Ca atare, susținerea potrivit căreia "însăși instanța de apel afirmă că nu s-au făcut probe în acest sens, și cu toate acestea apreciază ca fiind îndeplinită condiția intenției frauduloase a pârâtei la înregistrarea mărcii" este în mod vădit lipsită de corespondent cu raționamentul judiciar expus în hotărârea recurată.

Și criticile privind lipsa probelor referitoare la existența vreunui prejudiciu suferit de reclamantă, ca urmare a înregistrării de către pârâtă a mărcii în litigiu, și referitoare la împrejurarea că pârâta a profitat de distinctivitatea semnului, reclamantei sunt unele care tind a determina un demers de reevaluare a probelor, demers care este incompatibil cu calea de atac a recursului, astfel că respectivele critici nu pot forma obiect de analiză în acest cadru procesual. De altfel, privite din perspectiva motivului de recurs căruia au fost subsumate aceste ultime critici, se constată că recurenta nici nu a evidențiat vreo normă de drept material considerată ca greșit aplicată sau interpretată, deși îi revenea obligația de a concretiza elementele de nelegalitate pe care își fundamentează susținerile.

O altă critică susținută de recurentă este aceea că instanța de apel a "invederat" că semnul utilizat de reclamantă se bucură de un "grad de protecție juridică", dar nu a motivat această afirmație.

Această critică - care relevă o situație de nemotivare a hotărârii, fiind astfel susceptibilă de analiză din perspectiva motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 raportat la art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., iar nu din perspectiva motivului reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din același act normativ pe care recurenta îl invocă - este vădit nefondată, ea fiind expresia nu numai a neobservării faptului că aspectul criticat reprezintă o concluzie dedusă argumentată de situația de fapt stabilită în urma analizei probelor, nefiind doar o afirmație pe care instanța să fi făcut cunoscută o anumită opinie, dar reflectă și o denaturare a considerentelor instanței dat fiind că nu a reținut instanța că semnul utilizat de reclamantă "are un grad special de protecție", ci ceea ce s-a reținut prin hotărârea supusă controlului judiciar a fost faptul că "s-a dovedit și incidența celei de-a doua condiții, elementul subiectiv al relei credințe, luând în considerare în special gradul de protecție de care se bucură semnul folosit de reclamantă".

Ținând seama de faptul că, de principiu, instanțelor de fond le este conferită competența de a aprecia liber forța probantă a dovezilor administrate în cursul procesului, și că nu a fost invocată de recurentă vreo normă juridică prin care să se fi stabilit - cu titlu de excepție de la menționata regulă - o modalitate anume în care să se probeze dobândirea protecției legale de o persoană care utilizează un semn cu funcții specifice unei mărci, Înalta Curte constată că nu vizează aspecte de nelegalitate - susceptibile de analiză în recurs - nici criticile prin care se susține neadministrarea unor mijloace de probă precum materiale publicitare sau cataloage adresate publicului din România. Astfel, nu vor fi analizate criticile care se fundamentează pe premisa insuficientei dovediri a pretențiilor reclamantei, premisă expusă de recurentă cu neobservarea limitelor judecății în recurs.

În ce privește critica potrivit căreia este incorect argumentul instanței de apel în sensul că publicul țintă ar fi reprezentat de ceilalți distribuitori de cafea, Înalta Curte constată că este corectă, însă această constatare nu este de natură a conduce la concluzia nelegalității soluției adoptate prin decizia recurată.

Astfel, trebuie observat că pentru analiza riscului de confuzie este necesar a fi avută în vedere aceeași categorie de public căruia i se adresează semnele în conflict, pentru că numai prin raportare la un astfel de reper unic este posibil a se stabili pericolul ca un consumator mediu să aleagă un produs ce provine de la o altă entitate decât titularul semnului care se bucură de protecția dată de legea 84/1998.

Or, în speță, nu s-a reținut că ambele părți ar fi distribuitori de produse en-gros, așa încât raportarea instanței de apel la o un asemenea tip de distribuție nu este una corespunzătoare practicii constante a organelor cu atribuții specifice în materia dreptului mărcilor.

Însă, chiar prin raportare la reperul publicului țintă reprezentat de consumatorul final al produselor comercializate sub semnele în conflict, anume cafea, se constată că situația reținută de instanța de apel configurează cerința riscului de confuzie. Astfel, în condițiile în care s-a stabilit că recurenta pârâtă a comandat și achiziționat de la reclamanta intimată cantități însemnate de cafea care era ambalată în pachete ce conțineau atât elementul verbal C., cât și elementele figurative reprezentate de culorile galben-auriu, roșu și negru ce erau amplasate cvasi-identic pe ambalajul în care erau comercializate, iar cafeaua astfel achiziționată a fost ulterior comercializată în România - aspect necontestat de recurentă -, este neîndoielnic că respectivele produse s-au adresat aceluiași public țintă vizat de produsele pentru care recurenta și-a înregistrat marca, anume consumatorul final de cafea, acesta având posibilitatea de a identifica respectivul produs și originea lui prin prisma mențiunilor ce erau înscrise și ilustrate pe pachet și de a-și forma opinia că reprezintă un sortiment eligibil pentru viitor. Ca atare, se constată că riscul de confuzie este evidențiat în cadrul situației de fapt stabilite prin decizia recurată, chiar dacă el nu a fost identificat complet și corect de instanța de apel.

În acest context este relevant a fi amintite coordonatele în care instanța de apel a reținut încălcarea dreptului invocat de partea reclamantă, anume că înregistrarea mărcii pârâtei a fost făcută cu scopul de a-și apropria un semn utilizat anterior de un alt subiect de drept și beneficiile rezultate din existența anterioară pe piață a acestui semn. Astfel, evaluarea riscului de confuzie în rândul publicului țintă menționat are ca reper coordonatele astfel stabilite, iar nu eventuala posibilitate de a fi confundate produse care ar exista concomitent pe piață, având proveniență diferită.

Prin ultima critică formulată, recurenta susține că instanța de apel a făcut o analiză trunchiată a întregii situații, fără o analiză în profunzime a tuturor aspectelor obligatorii din Hotărârea pronunțată de Curtea de justiției a Uniunii Europene în cauza C-529/07 (Ciokoladefabriken Lindt&Sprungl AG contra Franz Hauswirth GmbH).

În argumentarea acestei critici se susține că instanța de apel nu a analizat existența unei circumstanțe obiective care ar putea avea o semnificație în aprecierea intenției neloiale a titularului mărcii.

Formulând această critică, recurenta ignoră atât faptul că instanța de prim control judiciar nu se putea pronunța decât în limitele în care a fost învestită prin cererile și apărările formulate de părți, în conformitate cu prevederile art. 477 alin. (1) raportat la art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., cât și limitarea instituită prin art. 254 alin. (6) din C. proc. civ. în sensul că "părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii". Câtă vreme recurenta nu relevă invocarea în fața instanțelor de fond a vreunei apărări referitoare la existența unor anumite circumstanțe obiective cu semnificație în aprecierea intenției sale neloiale, nu se poate reține că decizia recurată este afectată de viciul imputat, anume acela al unei analizări trunchiate a situației litigioase ce i-a fost dedusă spre soluționare.

Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al recursului, astfel cum acesta a fost susținut prin criticile analizate în precedent, urmând a dispune, în conformitate cu prevederile art. 496 din C. proc. civ., respingerea ca atare a acestei căi de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1618A din 19 decembrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 septembrie 2020.