ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1717/2020

Ședința publică din data de 22 septembrie 2020

Prin cererea reconvențională înregistrată la data de 03.12.2015 în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Ilfov, pârâtele-reclamante S.C. A. și S.C. B. S.R.L. au solicitat, în contradictoriu cu reclamanta S.C. C. S.R.L.:

- anularea următoarelor certificate de înregistrare marcă având ca titular pe reclamanta C. S.R.L., respectiv:

(i) certificatul de înregistrare a mărcii nr. 114923 cu denumirea "Sud rezidential.ro", emis de Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, având număr de depozit M 2011 01584 și data de depozit 24.02.2011, înregistrat pentru clasa 35 (Publicitate; conducerea și administrarea afacerilor; lucrări de birou), clasa 36 (Asigurări; afaceri financiare, monetare, imobiliare) și clasa 38 (Telecomunicații) din lista de produse și/sau servicii clasificată Nisa, valabil de la 13.09.2011 până la 24.02.2021;

(ii) certificatul de înregistrare a mărcii nr. 132932 cu denumirea "SUD REZIDENȚIAL", emis de Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, având număr de depozit M 2014 02935 și data de depozit 25.04.2014, înregistrat pentru clasa 35 (Publicitate; gestiunea afacerilor comerciale; administrație comercială; lucrări de birou) și clasa 36 (Asigurări; afaceri financiare; afaceri monetare; afaceri imobiliare) din lista de produse și/sau servicii clasificată Nisa, valabil de la 27.10.2014 până la 25.04.2024;

(iii) certificatul de înregistrare a mărcii nr. x cu denumirea "D.", emis de Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, având număr de depozit x și data de depozit 25.04.2014, înregistrat pentru clasa 35 (Publicitate; gestiunea afacerilor comerciale; administrație comercială; lucrări de birou) și clasa 36 (Asigurări; afaceri financiare; afaceri monetare; afaceri imobiliare) din lista de produse și/sau servicii clasificată Nisa, valabil de la 27.10.2014 până la 25.04.2024.

- obligarea reclamantei C. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 25.01.2016, Tribunalul Ilfov a admis excepția necompetenței teritoriale în ceea ce privește soluționarea cererii reconvenționale, a disjuns această cerere și a declinat-o în favoarea Tribunalului București.

Pe rolul Tribunalului București, secția a V-a Civilă a fost înregistrată sub nr. x/2016 la data de 11.02.2016 ca cerere principală, calitățile părților fiind următoarele: S.C. A. S.R.L. și S.C. B. S.R.L. - reclamante; S.C. C. S.R.L. și O.S.I.M - pârâți.

La data de 02.06.2016, S.C. D. S.R.L. a formulat cerere de intervenție accesorie în favoarea pârâtei S.C. C. S.R.L., arătând că înțelege să susțină poziția procesuală a acesteia.

Prin sentința civilă nr. 170 din 02.02.2017, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea și a luat act că pârâta intervenientă accesorie își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel S.C. A. S.R.L. și S.C. B. S.R.L..

Prin decizia nr. 1557A din 5 decembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelantele-reclamante S.C. A. S.R.L. și S.C. B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 170/02.02.2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

A schimbat sentința în tot, în sensul că a admis acțiunea în parte.

A anulat marca D., nr. x, nr. de depozit x și dată de depozit 25.04.2014.

A respins în rest acțiunea, ca neîntemeiată.

A respins cererea de intervenție accesorie.

A obligat pârâta să plătească reclamantei A. S.R.L. suma de 5.138 RON, iar reclamantei B. S.R.L. suma de 2.405 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

A obligat intimata la plata sumei de 8.145 RON către cele două apelante, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs pârâta S.C. C. S.R.L.

În motivarea recursului s-au arătat următoarele.

Hotărârea cuprinde motive contradictorii; argumentul Curții privind caracterul descriptiv al mărcii vine în contradicție cu reținerea nevalidității mărcii din perspectiva art. 5 lit. b) și c) din Legea nr. 84/1998, ce se referă la lipsa distincțivității și caracterul uzual.

Hotărârea este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material interne și europene, dat fiind caracterul armonizat în materie de mărci de fabrică și comerț și necesitatea respectării priorității dreptului european și statuărilor CJUE în materie.

Cu referire la motivul de la art. 5 alin. (1) lit. b), care este același cu cel de la lit. a) raportat la art. 2 teza finală din Legea nr. 84/1998: pentru a putea să constituie o marcă, obiectul cererii de înregistrare trebuie, în temeiul art. 5 din lege, să îndeplinească trei condiții: acesta trebuie să reprezinte un semn, acest semn să fie susceptibil de reprezentare grafică și să fie capabil să distingă produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi.

Art. 5 alin. (2) din lege permite aproprierea ca marcă a unui semn lipsit de caracter distinctiv inițial, atât timp cât a căpătat un astfel de caracter prin uz serios și substanțial de către titularul mărcii.

Cu referire la motivul de la art. 5 alin. (1) lit. c): momentul la care se apreciază caracterul uzual în limbajul curent sau în practicile comerciale loiale și constante este cel al depozitului mărcii, așadar 2011 și mai 2014.

Cu referire la motivul de la art. 5 alin. (1) lit. d), aparent reținut de Curtea de Apel București, marca recurentei este una combinată și complexă, neputându-se stabili care este elementul dominant. Contrar celor apreciate de instanța de apel, în raport de produsele/serviciile din aceste clase, marca (semnele) nu constituie modul uzual de desemnare a serviciilor vizate sau a caracteristicilor acestora; altfel spus, combinația de cuvinte nu poate fi privită ca mod normal, uzual de referire la bunurile/serviciile din acele clase sau ca reprezentând caracteristicile lor esențiale în limbajul comun. Sintagma "D." privește doar partea de intermediere imobiliară a imobilelor noi și nu semnifică însuși produsul/serviciul, fiind un instrument de marketing, o formă de publicitate inovativă, în care aceasta a înțeles să-și prezinte produsele.

Curtea de Apel București nu face referire nici la momentul în care semnele apropriate ca marcă ar fi devenit uzuale în limbajul curent sau în practicile comerciale loiale și constante, nici la caracterul dominant/nu al unuia din elementele mărcii combinate, nici la serviciile exacte vizate de marcă, nici publicul relevant, nici modul în care nu ar putea asigura semnele respective funcția esențială a activității în cunoștința publicului din punctul de vedere al originii comerciale a serviciilor purtând mărcile respective, nici la modul în care și măsura în care ar fi devenit uzuale în limbajul curent sau în practicile comerciale loiale și constante.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

La data de 23 decembrie 2019, intimatele-reclamante A. S.R.L. și B. S.R.L., au formulat întâmpinare, prin care au solicitat anularea recursului, în principal, ca urmare a admiterii excepției lipsei calității de reprezentant și, în subsidiar, pentru neîncadrarea recursului întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. iar, în al doilea subsidiar, respingerea recursului ca neîntemeiat.

Prin încheierea din 16 iunie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1557A din 5 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Prin aceeași încheiere s-a constatat că nu sunt întemeiate apărările intimatelor-reclamante privind nulitatea recursului pentru neîncadrarea tuturor criticilor în motivele de casare, având în vedere că prin motivele de recurs pârâta a invocat critici vizând încălcarea și aplicarea greșită de către instanța de apel a unor dispoziții de drept material, precum și critici referitoare existența de motive contradictorii în hotărârea recurată, care ar putea fi analizate din perspectiva motivelor de casare instituite de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. iar nulitatea recursului nu poate opera doar parțial, această cale de atac având caracter unitar.

De asemenea, nu sunt întemeiate apărările intimatelor-reclamante privind lipsa calității de reprezentant a semnatarului cererii de recurs, având în vedere că cererea de recurs poartă semnătura și ștampila S.C.A. E. pentru care există depusă la dosar împuternicire avocațială de reprezentare.

Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în cadrul acestuia se susține că decizia atacată ar conține motive contradictorii întrucât instanța ar fi constatat doar nevaliditate mărcii din perspectiva art. 5 lit. b) și c), anume lipsa distinctivității si, respectiv, caracterul uzual, deși a reținut ca argument desemnarea de către marca a însuși serviciului specific la care se referă, anume caracterul descriptiv al mărcii, la care s-ar referi art. 5 lit. d) din Legea nr. 84/1998).

Prin cererea de chemare în judecată s-a invocat ca motiv de nulitate, printre altele, lipsa distinctivității mărcilor prin raportare la prevederile art. 5 alin. (1) lit. b), c) și d) din Legea nr. 84/1998.

Instanța de apel a reținut cu privire la marca având elementul verbal "D." următoarele:

- în cazul mărcii "D.", elementul verbal indică aproape direct și nominal serviciul specific la care se referă, pe care îl descrie aproape literal (ținând cont și de elementul figurativ alăturat, rezultă cu evidență că este vorba despre "apartamente în bloc direct de la dezvoltator");

- (…) însuși ansamblul rezultat este unul descriptiv și devenit el însuși uzual în domeniu ("direct de la dezvoltator"), particula ".ro" nefăcând să adauge nici o distinctivitate specifică, ci doar să indice faptul că serviciul poate fi accesat și on-line. Prin urmare, în ceea ce privește această din urmă marcă, (…) nu întrunește cerințele de validitate pretinse de art. 5 lit. b) și c) din Legea nr. 84/1996, fiind lipsită până și de o distinctivitate minimală și fiind compusă exclusiv din semne sau indicații devenite uzuale în practicile comerciale loiale și constante, ansamblul însuși fiind o astfel de indicație uzuală.

Ca atare, cu privire la această marcă instanța de apel a reținut că indică serviciul la care se referă, prin elementele verbale și figurative, și că acest ansamblu este descriptiv și devenit uzual pe piața respectivă. Astfel, instanța de apel a reținut că marca în cauză desemnează serviciul (comercializarea unor apartamente direct de la dezvoltator, parte a subclasei mai largi a afacerilor imobiliare) iar nu vreo caracteristică (felul, calitatea, cantitatea, destinația, valoarea, proveniența geografică sau data fabricației produsului ori a prestării serviciului) a acestuia, pentru a fi aplicabilă lit. d) a articolului 5 din Legea nr. 84/1998.

De altfel, faptul că instanța de apel ar fi reținut îndeplinirea condițiilor de nulitate a mărcii doar pentru două dintre cele trei motive din cadrul art. 5 din Legea nr. 84/1998, invocate de către reclamante, nu reprezintă în sine o motivare contradictorie, fiind suficientă constatarea existenței doar a unuia dintre aceste motive de nulitate pentru a se dispune anularea înregistrării mărcii.

În consecință, acest motiv de recurs este nefondat.

Referitor la motivul de nelegalitate încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt de reținut următoarele.

Recurenta a susținut acest motiv de nelegalitate sub trei aspecte, și anume:

- motivul de nulitate de la art. 5 alin. (1) lit. b) ar fi același cu cel de la lit. a) rap. la art. 2 teza finala din Legea nr. 84/1998 (caracterul distinctiv), așadar acestea ar trebui tratate ca unul singur;

- în cazul motivului de nulitate prevăzut de art. 5 alin. (1) lit. c), momentul la care se apreciază caracterul uzual în limbajul curent sau în practicile comerciale loiale și constante este cel al depozitului mărcii (așadar 2011 și mai 2014); ceea ce se petrece ulterior acestui depozit nu ar mai putea avea influență asupra înregistrării, ci eventual s-ar pune problema aplicabilității art. 39 din Lege;

- în privința motivul de nulitate prevăzut de art. 5 alin. (1) lit. d), care ar fi fost reținut de instanța de apel, deși nu l-ar fi menționat în mod expres, s-ar impune ca termenii respectivi sa nu desemneze o anume caracteristică a produsului/serviciului obiectivă, inerentă naturii sale.

În legătură cu al treilea aspect susținut de către recurentă, și anume al interpretării art. 5 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 84/1998, așa cum s-a reținut mai sus, în cadrul analizei motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanța de apel a constatat că marca în cauză desemnează serviciul (comercializarea unor apartamente direct de la dezvoltator, parte a subclasei mai largi a afacerilor imobiliare) iar nu vreo caracteristică (felul, calitatea, cantitatea, destinația, valoarea, proveniența geografică sau data fabricației produsului ori a prestării serviciului) a acestuia, pentru a fi aplicabilă lit. d) a articolului 5 din Legea nr. 84/1998.

Astfel, nu este fondată susținerea recurentei în sensul că, deși nu ar fi menționat expres motivul de nulitate a mărcii prevăzut la art. 5 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 84/1998, în realitate instanța de apel ar fi reținut argumente care să se încadreze în acest motiv de nulitate a înregistrării mărcii.

În consecință, nu au legătură cu cele reținute de instanța de apel susținerile recurentei referitoare la greșita interpretare a acestor prevederi legale.

În ceea ce privește susținerea că, în cazul motivului de nulitate prevăzut de art. 5 alin. (1) lit. c), momentul la care se apreciază caracterul uzual în limbajul curent sau în practicile comerciale loiale și constante ar fi cel al depozitului mărcii, care în cazul de față ar fi 2011 și mai 2014, este de reținut, în prealabil, că instanța de apel a decis anularea doar a înregistrării mărcii D., nr. x, nr. de depozit x și dată de depozit 25.04.2014. Astfel, anul 2011, menționat de recurente, nu are legătură cu această marcă.

Recurenta a susținut că reclamantele nu ar fi dovedit, conform art. 249 C. proc. civ., că o astfel de împrejurare s-ar fi produs înainte de data depozitului mărcii, atâta timp cât acestea ar fi depus la dosar câteva anunțuri din noiembrie 2015.

Din hotărârea primei instanțe de fond reiese că aceasta, raportându-se la o serie de înscrisuri aflate la dosar, a reținut că expresia "direct de la dezvoltator" era folosită în mod curent pe piața imobiliară.

Pârâtele nu au formulat apel împotriva considerentelor primei instanțe de fond, conform art. 461 alin. (2) C. proc. civ., prin care să conteste faptul că expresia "direct de la dezvoltator" ar fi fost folosită în mod curent pe piața imobiliară la data depozitului mărcii în cauză.

Curtea de apel nu s-a referit concret la o probă anume, pornind în aprecierea caracterului uzual al elementelor componente ale mărcii având elementul verbal D. de la situația de fapt reținută de către prima instanță de fond, și anume cea expusă mai sus, necontestată în apel de către pârâtă.

Recurenta a mai susținut, cu privire la motivul de nulitate a înregistrării mărcii prevăzut de art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, că această sintagmă nu ar fi devenit uzuală în sensul vizat de lege în practicile comerciale din domeniu, într-atât încât să se confunde cu obiectul acestui serviciu.

Instanța de apel a reținut că ‹‹în cazul mărcii "D.", elementul verbal indică aproape direct și nominal serviciul specific la care se referă, pe care îl descrie aproape literal (ținând cont și de elementul figurativ alăturat, rezultă cu evidență că este vorba despre "apartamente în bloc direct de la dezvoltator")››, că ‹‹însuși ansamblul rezultat este unul descriptiv și devenit el însuși uzual în domeniu ("direct de la dezvoltator"), particula ".ro" nefăcând să adauge nici o distinctivitate specifică, ci doar să indice faptul că serviciul poate fi accesat și on-line. ›› și că această marcă "este compusă exclusiv din semne sau indicații devenite uzuale în practicile comerciale loiale și constante, ansamblul însuși fiind o astfel de indicație uzuală".

Astfel, instanța de apel a reținut că marca în cauză desemnează serviciul, comercializarea unor apartamente direct de la dezvoltator, parte a subclasei mai largi a afacerilor imobiliare.

Or, se observă că prin afirmațiile menționate anterior recurenta nu face altceva decât să susțină o concluzie opusă celei adoptate de către instanța de apel, prin care se tinde la reaprecierea în mod coroborat a probelor în recurs, fapt ce ține de temeinicia hotărârii atacate, iar nu de legalitatea acesteia.

Referitor la argumentul recurentei legat de aplicarea art. 5 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 (forma în vigoare la data depunerii cererii de constatare a nulității înregistrării mărcii), prevederi potrivit cărora dispozițiile alin. (1) lit. b) - d) nu se aplică în cazul în care, înainte de data de depozit a cererii de înregistrare, marca a dobândit caracter distinctiv ca urmare a folosirii, este de reținut că dobândirea caracterului distinctiv prin utilizare trebuie dovedită. Or, o astfel de idee este contrazisă tocmai de situația de fapt reținută de instanța de apel, care a rezultat din probele administrate în cauză și care a fost expusă mai sus.

Recurenta a mai făcut trimitere la art. 39 din Legea nr. 84/1998, dar nu a arătat concret legătura acestui articol cu situația de fapt în speță, și anume în ce măsură acele prevederi ar reprezenta un impediment la constatarea nulității mărcii.

În ceea ce privește primul aspect al motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținut de recurentă, conform celor expuse mai sus, și anume cel legat de motivul de nulitate a înregistrării mărcii prevăzut de art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, sunt de reținut următoarele.

În prealabil, nu rezultă relevanța, raportat la limitele cererii de chemare în judecată și ale considerentelor deciziei atacate, a afirmației din recurs în sensul că motivul de nulitate a înregistrării mărcii prevăzut de art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998 ar fi același cu cel de la lit. a) rap. la art. 2 teza finală din Legea nr. 84/1998 și că, astfel, ar trebui tratate ca unul singur.

Faptul că în finalul articolului 2 se menționează condiția ca semnul ales să desemneze marca să permită a distinge produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi nu însemnă că motivele de nulitate prevăzute la art. 5 alin. (1) lit. a) și art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998 sunt aceleași, în cadrul motivului de nulitate prevăzut la art. 5 alin. (1) lit. a) (semnele care nu pot constitui o marcă în sensul art. 2) punându-se accentul pe modalitatea de alcătuire a semnului ales pentru a constitui o marcă din perspectiva reprezentării grafice a acestuia.

Or, în speță s-a constatat nulitatea înregistrării mărcii prin raportare la prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998 iar nu a art. 5 alin. (1) lit. a).

În ceea ce privește aprecierea distinctivității mărcii în cauză, recurentele au formulat mai multe argumente prin raportare la elementele componente ale mărcii, critici care sunt nefondate.

Pentru a aprecia caracterul distinctiv al unei mărci trebuie să se realizeze o apreciere globală a capacității mai mari sau mai mici a mărcii de a identifica produsele și serviciile pentru care a fost înregistrată ca provenind de la o anumită întreprindere și astfel de a distinge aceste produse sau servicii de cele ale altor întreprinderi (Hotărârea din 22.06.1999, C-342/97, Lloyd Schuhfabrik, parag. 22)

În doctrină și jurisprudență s-a reținut că un element al unui semn nu este distinctiv dacă reprezintă exclusiv o descriere a produselor sau serviciilor propriu-zise sau a caracteristicilor acestor produse și/sau dacă utilizarea lui în comerț este uzuală pentru produsele sau serviciile respective. În mod similar sunt lipsite de caracter distinctiv elementele semnelor generice (de exemplu forma uzuală a unui recipient sau o culoare comună).

Examinarea caracterului distinctiv intrinsec se face în două etape. Mai întâi trebuie determinat conținutul semantic al semnului din perspectiva publicului relevant, iar apoi trebuie stabilit dacă conținutul semantic perceput este asociat sau nu cu produsele sau serviciile respective și/sau dacă se folosește în mod uzual în comerț pentru acestea.

Din considerentele deciziei atacate se observă că instanța de apel a determinat conținutul semantic al mărcii în cauză reținând că elementul verbal D. împreună cu elementul figurativ alăturat, reprezentat de reprezentarea stilizată a unui grup de blocuri de culoare portocaliu plasate într-un dreptunghi de culoare gri, așa cum au fost identificate de prima instanță de fond, "indică aproape direct și nominal serviciul specific la care se referă", "apartamente în bloc direct de la dezvoltator", particula ".ro" neadăugând nici o distinctivitate specifică, ci doar indicând faptul că serviciul poate fi accesat și on-line.

Deși instanța de apel nu a menționat expres, rezultă că s-a raportat pentru a determina conținutul semantic al semnului la publicul relevant reprezentat de consumatorul mediu, normal informat și atent al acestor servicii.

Recurenta nu a formulat argumente în sensul că publicul relevant, în cazul acestor servicii, ar fi un public specializat, care ar percepe semnul, așa cum a fost identificat mai sus, cu un alt conținut semantic decât cel expus anterior. Ca atare, nu se poate reține vreun motiv de nelegalitate din această perspectivă.

Recurenta a mai susținut că marca în cauză ar fi o marcă combinată complexă, că nu s-ar putea stabili elementul dominant și că în orice caz ar fi fost folosită așa cum a fost înregistrată astfel că în conștiința publicului ar fi intrat toate elementele componente.

Această argumentare nu poate fi reținută ca reprezentând un motiv de nelegalitate a deciziei atacate, având în vedere, pe de o parte, că distinctivitatea dobândită prin utilizare trebuie dovedită, ceea ce în speță nu s-a reținut a se fi întâmplat, cu trimitere la anumite probe concrete, iar pe de altă parte, din motivarea instanței de apel nu rezultă că nu ar fi ținut cont la stabilirea conținutului semantic al mărcii de elementul figurativ constând în reprezentarea stilizată a unui grup de blocuri. Dimpotrivă, instanța de apel s-a referit expres la ansamblul constituit din acest element figurativ și elementul verbal ajungând la concluzia că acesta va fi perceput ca reprezentând un serviciu legat de comercializarea unor apartamente în bloc direct de la dezvoltator.

Susținerea recurentei în sensul că elementul figurativ are un caracter generic nu face decât să confirme lipsa de distinctivitate a acestuia, iar un element figurativ nedistinctiv pentru serviciul respectiv nu are calitățile necesare în sine, contrar celor afirmate de recurentă, să fie "suficient să confere distinctivitate mărcii în ansamblu".

Recurenta a mai arătat că elementul verbal este format din trei cuvinte - "direct", "dezvoltator" și ".ro" - și că niciunul din aceste cuvinte, nici separat, nici împreună, nu are un caracter nici descriptiv, nici uzual în domeniul imobiliar.

Referitor la aceste cuvinte, este de observat, în primul rând, că instanța de apel a reținut că particula ".ro" nu adaugă nici o distinctivitate specifică, ci doar indică faptul că serviciul poate fi accesat și on-line, la baza acestei concluzii stând cel mai probabil faptul că publicul relevant este obișnuit ca titularii mărcilor ce desemnează servicii să își aleagă și un nume de domeniu având același conținut, aspect care nu a fost combătut de către recurente.

În al doilea rând, sensul elementului verbal "D." a fost determinat de către instanța de apel având în vedere modul în care este perceput de către consumator raportat la forma în care a fost înregistrată marca. Deși nu se specifică în mod detaliat acest lucru, analizând această formă instanța de apel a ajuns la concluzia că aceste cuvinte vor fi percepute împreună de către consumator, în acest mod trebuind să fie determinată semnificația lor.

Pentru a determina conținutul semantic al semnului nu este esențial să se facă trimitere la definiția acestuia din dicționar, mai ales când este vorba despre cuvinte noi folosite pe o piață particulară pentru a desemna produse sau servicii cu identificarea cărora consumatorul nu era familiarizat până în acel moment.

Or, chiar dacă cuvântul "dezvoltator" nu există în DEX, din interpretarea probelor administrate în cauză, bazându-se și pe cele reținute de prima instanță de fond, așa cum s-a menționat mai sus, instanța de apel a ajuns la concluzia că acesta era folosit pe piață și cunoscut de către consumatori ca reprezentând o exprimare pe scurt a sintagmei "dezvoltator imobiliar", iar "D." reprezenta, de asemenea, o formă prescurtată a sintagmei "direct de la dezvoltator".

Ca atare, nu se poate reține faptul că instanța de apel nu ar fi făcut o analiză legală când a determinat conținutul semantic al semnului în cauză raportat la publicul relevant al serviciilor în cauză, și anume afaceri imobiliare (numai la acesta făcând referire recurenta, dintre cele pentru care a fost înregistrată marca în cauză, celelalte fiind probabil considerate complementare acestuia), și când a stabilit dacă conținutul semantic perceput este asociat sau nu cu produsele sau serviciile respective și/sau dacă se folosește în mod uzual în comerț pentru acestea.

În consecință, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. C. S.R.L.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe pârâta S.C. C. S.R.L. la plata sumei de 14.453,15 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, conform dovezilor aflate la dosar, către reclamantele S.C. A. S.R.L. și S.C. B. S.R.L.

Nu este întemeiată cererea recurentei de reducere a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocatului în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că nu se poate aprecia că suma de 14.453,15 RON ar fi vădit disproporționată în raport cu complexitatea cauzei ori cu munca desfășurată de avocat. Astfel, cauza este una complexă fiind vorba despre un litigiu în materia proprietății intelectuale (protecția mărcilor), domeniu de strictă specializare care necesită o pregătire suplimentară, și astfel un timp și un volum de muncă superior față de litigiile ce implică probleme de drept comun, care a fost reflectat în întâmpinarea formulată și prezentarea avocatului la termenul de judecată când au avut loc dezbaterile orale ale cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1557A din 5 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe pârâta S.C. C. S.R.L. la plata sumei de 14.453,15 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantele S.C. A. S.R.L. și S.C. B. S.R.L.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 septembrie 2020.