ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2551/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2551/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin sentința nr. 361

din 1 martie 2011 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a Civilă, a

fost admisă cererea formulată la data de 18 noiembrie 2010 de către reclamanta

SC D. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC D.S. SRL și, în consecință, s-a

dispus anularea înregistrării mărcii D.S., cu nr. 106353.

În motivarea

sentinței, s-a reținut că, în temeiul art. 47 alin. (1) lit. b) cu referire la art.

6 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 84/1998, art. 47 alin. (1) lit. c) și e) din

aceeași lege, reclamanta a pretins că înregistrarea mărcii încălcă drepturile sale

dobândite anterior cu privire la emblema folosită în legătură cu servicii de

taximetrie, oferite în principal pe raza municipiului Cluj Napoca, prin

aplicarea acesteia pe portierele mașinilor.

Reclamanta a invocat

dreptul sau anterior deținut asupra emblemei înregistrate la data de 30 aprilie

1999, SC D. SRL, constând dintr-o formă geometrică ovală, de culoare roșie, pe

care este înscris cu culoare alba semnul D., alături de numerele de telefon la

care poate fi apelat serviciul de taximetrie.

Tribunalul a arătat

că emblema este semnul sau denumirea care deosebește un comerciant de un altul

de același gen - conform art. 30 din Legea nr. 26/1990 republicată, constituie

obiect al protecției proprietății industriale, alături de firma sau numele

comercial al acesteia, iar prin înregistrarea la Registrul Comerțului conferă titularului un drept de folosință exclusivă.

Înscrierea firmei și

a emblemei în Registrul Comerțului este condiționată de îndeplinirea anumitor cerințe

prescrise de lege, emblema urmând a îndeplini aceleași condiții de validitate

ca și firma.

Astfel, pentru a fi înregistrată

în Registrul Comerțului, potrivit Normelor Metodologice nr. 773, emblema

trebuie să fie disponibilă, distinctivă și licită. Prin urmare, pentru a fi înscrisă,

emblema trebuie să se deosebească de emblemele înscrise în același registru al

comerțului, pentru același fel de comerț, precum și de emblemele altor

comercianți de pe piața unde comerciantul își desfășoară activitatea (conform art.

43 alin. (1) din Legea nr. 26/1990), înscrierea să nu aducă atingere dispozițiilor

imperative ale legii sau bunelor moravuri.

Cercetarea disponibilității

și distinctivității firmei și emblemei se face în raport cu firmele și

emblemele anterior înregistrate la oficiul registrului comerțului din județul

la care s-a depus cererea de înregistrare/rezervare, iar in ipoteza în care se

solicită verificarea și rezervarea firmei pe raza mai multor județe sau la

nivel național, cererea se soluționează de către Oficiul Național al

Registrului Comerțului.

Ca element al

fondului de comerț, obiect de proprietate industrială și mijloc de identificare

a comerciantului, emblema este protejată în scopul înlăturării oricărei

confuzii în rândul consumatorilor, în vederea asigurării unei piețe concurențiale

loiale.

Prin urmare, în timp

ce emblema are menirea de a diferenția comercianții, mărcile sunt destinate a diferenția

produsele sau serviciile de aceeași natură ale comercianților.

Un comerciant își

poate înregistra ca marcă numele comercial sau emblema, dar folosirea numelui

comercial sau emblemei unui comerciant, apropriate ca atare sau într-o

modalitate ce dă naștere confuziei, nu este posibilă, legea mărcilor, în art. 47

alin. (1) lit. b) și e), declarând anulabile mărcile ce încălcă un drept de

proprietate industrială anterior protejat.

Verificând semnele în

conflict, tribunalul a constatat puternica asemănare a acestora, care, asociată

serviciilor identice prestate de părți, competitori pe piața de taximetrie din

Municipiul Cluj Napoca, dă naștere confuziei in rândul consumatorilor.

Astfel, în prezent,

emblema SC D. SRL constă din forma geometrică ovală, de culoare roșie, pe care

sunt scrise cu culoare albă semnul D., numărul principal de telefon și alte

patru numere de telefon secundare.

Emblema este aplicată

pe portierele mașinilor de culoare galbenă utilizate pentru prestarea

serviciilor de taximetrie, în principal pe raza municipiului Cluj Napoca.

Marca înregistrată a

pârâtei constituie o marcă combinată cu un element grafic având aceeași formă

geometrică, de culoare roșie, pe care este scris cu aceleași caractere, de

aceeași dimensiune, cu aceeași culoare alba, cu cele ale semnului D., semnul D.,

iar dedesubt, cu aceleași caractere, dar de dimensiuni mult mai mici, semnul S.

În prezent, marca pârâtei

SC D.S. SRL constă din aceeași formă geometrică ovală, de culoare roșie, pe

care sunt scrise cu culoare albă semnul D., numărul principal de telefon și

alte patru numere de telefon secundare. Semnul S. este scris cu caractere mult

mai mici, făcându-l greu observabil în contextul mărcii.

La nivel global,

similaritatea vizuală este pregnantă, cele doua semne, determinând aceeași

impresie de ansamblu, elementele verbale diferite D. și D., prin modalitatea

identică de scriere, prin așezarea lor în aceeași poziție în cadrul elementului

figurativ nefiind de natură a asigura mărcii distinctivitate.

Pârâta folosește același

mod de expunere a mărcii, marca fiind aplicată pe portierele mașinilor de

culoare galbenă utilizate pentru prestarea serviciilor de taximetrie, în principal

pe raza municipiului Cluj Napoca.

Tribunalul a conchis

în sensul că dreptul de folosință exclusivă asupra emblemei a fost obținut de

reclamantă anterior datei depozitului cererii de înregistrare a mărcii, iar

marca înregistrată este inaptă a îndeplini funcția de a distinge între

serviciile de taximetrie oferite de pârâtă de serviciile de taximetrie oferite

de reclamantă, din cauza similarității sale cu emblema și a modului identic de

folosire a acestora, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 47 alin. (1)

lit. b) și e) din Legea nr. 84/1998, în sensul anulării înregistrării mărcii D.S.

În ceea ce privește

reaua - credință la înregistrarea mărcii, invocată drept motiv de anulare pe

temeiul art. 47 lit. c) din Legea nr. 84/1998, s-a apreciat că relevantă în

cauză este calitatea de comercianți a ambelor părți, care sunt, totodată,

competitori pe piața serviciilor de transport și taximetrie, desfășurându-și

activitatea pe raza aceluiași oraș - Cluj Napoca.

În acest context,

aprecierea conduitei părții acuzate de a fi acționat cu rea - credință urmează

a se analiza cu exigență sporită, dată fiind obligația legală a comercianților

de a-și desfășura activitatea cu bună credință și potrivit uzanțelor cinstite,

în limitele unei concurențe loiale.

Prin probele

administrate în cauză, reclamanta a dovedit că reaua credință a pârâtei constă

în cunoștința pe care a avut-o la data efectuării depozitului de înregistrare a

mărcii că semnul depus era folosit anterior de reclamantă, iar prin înregistrarea

acestuia ca marcă s-a urmărit un scop ilicit, acela de a crea confuzie în rândul

consumatorilor, de eliminare de pe piața a unui concurent, în condițiile eludării

regulilor concurenței loiale.

Convingerea

tribunalului s-a fundamentat pe raporturile anterioare ale părților și

atitudinea culpabilă a pârâtei la data înregistrării mărcii.

Astfel, în calitate

de concurentă pe piața serviciilor de taximetrie, pârâta cunoștea emblema

reclamantei înregistrată la ORC de pe lângă Tribunalul Cluj în anul 1999,

folosită prin aplicare pe portierele autoturismelor: forma geometrică ovală,

culoarea fondului roșu, culoarea albă a literelor cu care este scris semnul D.,

caracterele și dimensiunea literelor, numărul de telefon așa cum rezulta din

Actul adițional la statutul SC R.T. SRL, autentificat sub nr. 2395 din 30

aprilie 1999 la BNP V.M., a certificatului de înscriere mențiuni nr. 1424 din 6

februarie 2003 și a fotografiilor anexate.

Pârâta avea

cunoștință și de faptul că semnul D., folosit în cadrul emblemei, era

înregistrat de reclamantă ca marca verbală, din 27 noiembrie 2000, pentru clasa

de servicii 39.

Mai mult decât atât, împotriva

pârâtei, la data de 18 mai 2009, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă

Tribunalul Cluj, întocmit în dosarul nr. 438/P/2007, se dispunea punerea în

mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a inculpatului O.D.P., în

calitate de administrator al SC P.T. SRL (denumirea comercială anterioară a pârâtei

SC D.S. SRL), în contradictoriu cu partea vătămată SC D. SRL, pentru săvârșirea

infracțiunilor de contrafacere a unei mărci și concurență neloială prin

folosirea semnului D. în legătură cu servicii de taximetrie.

La data de 9

noiembrie 2009, în vederea stingerii procesului penal, reclamanta și pârâta

(sub denumirea anterioară SC P.T. SRL) au încheiat un contract de tranzacție,

prin care pârâta s-a obligat să nu mai folosească semnul D. pe caroseria

autoturismelor folosite pentru servicii de taximetrie sau alte denumiri

asemănătoare ce ar putea crea confuzie cu denumirea D.

Aparent, în considerarea

obligației asumate prin tranzacția încheiată, pârâta a procedat la înregistrarea

unei noi embleme, la data de 16 noiembrie 2009 având însă aceeași forma

geometrică cu a reclamantei, culoarea fondului gri pe care este scris semnul D.S.

cu culoarea literelor roșu și numărul de telefon.

La aceeași dată, pârâta

a depus cererea de înregistrare a mărcii combinate D.S., pentru clasa de

servicii 39.

Marca depusă spre

înregistrare nu reproduce emblema pârâtei, ci este asemănătoare emblemei

reclamantei, având aceeași formă geometrică, cu fond de culoare roșie, iar

elementul verbal D. este scris cu litere de culoare albă, cu aceleași caractere

și aceleași dimensiuni cu cele folosite de reclamantă în cadrul emblemei sale D.

Ulterior, pârâta,

prin cererea de mențiuni nr. 127112 din data de 30 noiembrie 2009, înscrisă la RC la data de 7 decembrie 2009, a modificat emblema astfel: fondul are culoarea albă,

elementul verbal D. conform înțelegerii scrise a părților, în scopul evitării oricărei

asocieri sau confuzii între semnele utilizate de părți.

La data de 4

octombrie 2010, pârâta a solicitat încă o dată modificarea emblemei, într-o

formă asemănătoare mărcii depuse spre înregistrare și emblemei reclamantei,

astfel - forma geometrică identică, același fond de culoare roșie, elementul

verbal D. fiind scris cu litere de culoare albă, cu aceleași caractere și

aceleași dimensiuni cu cele folosite de reclamantă pentru a scrie pe emblemă

semnul D.

Faptele pârâtei constând

în modificarea succesivă a emblemei, precum și depunerea spre înregistrare a mărcii

în forma descrisă, puternic similară cu emblema deținută de reclamantă, pentru

servicii identice cu cele prestate de reclamantă, cu încălcarea convenției

părților născute într-un litigiu anterior ce viza tot o încălcare a dreptului

exclusiv al reclamantei asupra emblemei și mărcii sale evidențiază reaua credință

a pârâtei la înregistrarea mărcii.

Marca este definită

ca un semn susceptibil de reprezentare grafică servind la diferențierea de către

public a produselor și serviciilor unui comerciant de produsele și serviciile

similare ale altor comercianți, marca indicând așadar originea comercială a

produsului.

Curtea de Justiție a Comunităților

Europene a subliniat la rândul sau, prin hotărârile pronunțate, că funcția esențială

a mărcii este aceea de a garanta consumatorului sau utilizatorului date privind

identitatea de origine a produsului sau serviciului desemnat de marcă, permițându-i

să distingă fără confuzie acest produs sau serviciu de cele ce au o altă proveniență.

O altă funcție a mărcii

o reprezintă și funcția de concurență, ce garantează că toate produsele și

serviciile ce o poartă provin de sub controlul unei singure întreprinderi.

Cele două funcții esențiale

ale mărcii determină scopul legal al folosirii mărcii constând în utilizarea sa

exclusivă pentru indicarea originii comerciale a produselor și serviciilor și

nu pentru alte scopuri, cum ar fi îndepărtarea de pe piață a unui concurent

existent sau potențial care folosește acea marcă pe o alta piață națională.

Practicile cinstite

în materie comercială exclud preluarea unui semn distinctiv folosit de un

concurent, în cunoștință de cauză, pentru crearea unei confuzii și îndepărtarea

acestuia pe o piață în care nu și-a protejat marca.

Astfel, toate faptele

pârâtei relevă o practică neloială constantă, în încercarea de a folosi ca

elemente de identificare atât a identității sale de comerciant, cat și a

serviciilor prestate, semne pregnant similare cu cele ale reclamantei -

folosirea anterioară a elementului verbal D., înregistrarea unei mărci,

ulterior convenției încheiate de părți și contrar obligației asumate de a se

evita orice confuzie sau asociere, diferită de propria emblema, dar asemănătoare

cu emblema reclamantei. Încălcarea obligației asumate prin contractul de tranzacție

încheiat cu reclamanta de a nu folosi pe caroseria autoturismelor folosite

pentru servicii de taximetrie alte denumiri asemănătoare ce ar putea crea

confuzie cu denumirea D. și a obligatei asumate prin înțelegerea scrisă de a

folosi culorile alb și albastru pentru emblema sa demonstrează intenția pârâtei

de a crea și menține confuzia cu privire la originea serviciilor de taximetrie

în rândul consumatorilor, majoritatea din municipiul Cluj-Napoca.

Prin decizia nr. 5

din 17 ianuarie 2012, Curtea de Apel București, Secția a IX-a civilă și pentru

cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări

sociale a respins,

ca nefondat, apelul formulat de

pârâtă împotriva sentinței menționate.

Pentru a

decide astfel, instanța de apel a apreciat că

este nefondată lipsa de interes a

reclamantului

de a solicita anularea mărcii

înregistrate de pârâtă, deoarece cererea este

întemeiată pe drepturile

asupra emblemei, independent de existența mărcii, iar

marca și emblema au funcții diferite și conferă drepturi distincte. Dacă și în

ce măsură pârâta va putea folosi emblema pe care o are înregistrată este un

aspect care nu înlătură interesul reclamantei în a solicita și obține anularea

mărcii prin care este încălcat dreptul reclamantei asupra propriei embleme,

înlăturând astfel o sursă de încălcare a acestui drept.

În orice

caz, nu se poate susține că ar fi lipsită de interes o cerere prin care se urmărește

a se pune capăt încălcării unui drept doar pentru faptul că același drept mai

este potențial încălcat și în altă modalitate decât cea care se urmărește a fi înlăturată

prin respectiva cerere de chemare în judecată.

Este reală susținerea

că legea aplicabilă litigiului de față este cea de la momentul înregistrării mărcii

a cărei anulare se solicită, însă dispozițiile cuprinse în art. 6 alin. (4) lit.

b) și c) din Legea nr. 84/1998 republicată au corespondent în dispozițiile art.

48 alin. (1) lit. e) și parțial d) din Legea nr. 84/1998, astfel cum era în

vigoare la momentul înregistrării mărcii în litigiu. Practic, în legea

republicată au fost enumerate expres, în cadrul condițiilor de înregistrare a mărcilor,

elemente care în forma anterioară a legii nu erau enumerate în cadrul condițiilor

de înregistrare, însă aceste condiții erau implicite, întrucât aceleași

elemente erau prevăzute ca temeiuri de anulare a mărcilor înregistrate cu

încălcarea acestor elemente.

În plus, dispozițiile

art. 48 alin. (1) lit. d) și e) din Legea nr. 84/1998 în vigoare la data înregistrării

mărcii au devenit, după republicare, art. 47 alin. (1) lit. d) și e).

De asemenea, art. 47 alin.

(1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 este fostul art. 48 alin. (1) lit. c) din aceeași

lege, înainte de republicarea acesteia cu renumerotarea articolelor,

renumerotare impusă de modificările aduse prin Legea nr. 66/2010.

Însă, faptul că au

fost indicate texte din Legea nr. 84/1996, în forma pe care aceasta o are după

modificarea ce s-a realizat prin Legea nr. 66/2010, este irelevant în cauză, întrucât

textele invocate ca temei al anularii înregistrării mărcii paratei se regăsesc în

ambele forme ale legii.

Prin urmare, Curtea a

corectat doar temeiurile juridice ale anulării, ca fiind dispozițiile art. 48 alin.

(1) lit. c) și e) din Legea nr. 84/1998, astfel cum erau în vigoare la momentul

înregistrării mărcii în litigiu, fără ca acest lucru să fie de natură a schimba

soluția pronunțată.

Cât privește susținerile

privind fondul cauzei, Curtea a constatat că sunt nefondate, deoarece dreptul

asupra emblemei constituie un drept de proprietate industrială, alături de firmă

sau nume comercial, fiind enumerată alături de celelalte drepturi de

proprietate industrială în art. 21 lit. c) din Legea nr. 26/1990.

Pe de altă

parte, chiar dacă funcțiile emblemei și ale mărcii nu sunt identice, în

prezenta cauză, având în vedere și obiectul de activitate al celor două părți,

nu exista nicio diferență între modurile de utilizare ale emblemei și mărcii,

iar pentru consumator nu există nicio diferență între cele două elemente de

identificare – a comerciantului și a serviciului oferit – întrucât diferențierea

între mai multe firme care oferă servicii de transport în regim de taxi se realizează

de către consumator prin observarea elementelor de identificare afișate pe

mijlocul de transport prin intermediul căruia este prestat serviciul respectiv,

fiind indiferent pentru el dacă elementul de identificare afișat este înregistrat

ca marcă sau ca emblemă. Practic, consumatorul, raportându-se la elementele de

identificarea aplicate pe mașinile de transport identifică atât serviciul prestat,

cat și pe prestatorul acestuia.

A fost

respinsă și susținerea în sensul că utilizarea emblemei de către reclamantă ar

fi improprie, întrucât este aplicată pe autoturisme care nu sunt proprietatea

reclamantei și, prin urmare, nu fac parte din fondul de comerț. Or, indiferent

cui aparține dreptul de proprietate asupra autoturismelor cu care reclamanta prestează

serviciile de taximetrie, acestea fac parte din fondul de comerț în temeiul

unor raporturi care oferă reclamantei folosință respectivelor autoturisme în

vederea desfășurării activității, fondul de comerț putând fi alcătuit și din

bunuri care nu sunt proprietatea comerciantului respectiv, dar care, în temeiul

unor raporturi juridice, pot fi folosite de comerciantul în cauză pentru desfășurarea

comerțului său.

A fost înlăturată și susținerea

potrivit căreia reclamanta ar folosi abuziv emblema pe care o are înregistrată,

în sensul că o folosește în alt scop decât cel prevăzut de lege, având în

vedere cele reținute mai sus în legătură cu specificul activității de

taximetrie și cu relevanța pentru consumator a elementelor de identificare.

În mod corect a reținut

prima instanță că între cele două semne în conflict există similaritate și, totodată,

că asemănarea dintre ele precum și modul identic de folosire determină

existenta unui risc de confuzie.

Astfel, în mod corect

s-a reținut în analiza similarității semnelor că forma ovala, culoarea roșie a

fondului, culoarea albă a literelor sunt identice pentru semnele în conflict,

iar mărimea și forma literelor, precum și modul de dispunere în cadrul semnelor

a elementului dominant din componența elementelor verbale (D. și D.) sunt

extrem de asemănătoare.

Nu trebuie comparate părțile

din elementele verbale D.S. cu R.T. Astfel, în ansamblul semnelor, elementele

verbale S. și R.T. nu sunt cele dominante, întrucât niciuna dintre părți nu a

conceput semnele în conflict de așa natură încât aceste elemente să fie primele

vizibile și, prin urmare, determinante. Atât „S.”, cât și „R.T.” sunt scrise cu

litere mult mai mici decât „D.” și „D.”, astfel că pot fi percepute doar la o

analiză atentă, ce nu este specifică consumatorului de servicii de taximetrie.

Or, elementele care domină cele două semne sunt forma și culoarea fondului,

forma și culoarea literelor și componentele elementelor verbale „D.” și „D.”,

acestea din urmă având același număr de litere, aceeași dispunere în cadrul

semnelor, același mod de scriere și identice prima și ultimele două litere.

Prin urmare,

consumatorul obișnuit de servicii de taximetrie poate confunda cu ușurință cele

două semne, asemănările dintre cele fiind evidente.

Analiza similarității

semnelor în conflict și a riscului de confuzie nu se poate realiza prin

raportare la activitatea desfășurată pe baza de comandă telefonică, întrucât

consumatorul care apelează un anumit număr nu o face prin raportare la marcă sau

la emblemă, iar cele două părți nu primesc comenzi telefonice la același număr

pentru se putea pune problema analizei similarității doar din punct de vedere

fonetic, așa cum pretinde apelanta.

Este adevărat că, în

cuprinsul considerentelor, după descrierea mărcii pârâtei, prima instanță, în

paragraful următor, a reținut ca elemente ale mărcii și numerele de telefon, însă

aceasta constituie o simpla eroare materială, acest paragraf referindu-se la

emblema pârâtei, aspect care rezultă din împrejurarea că paragraful începe prin

sintagma „în prezent”, adică după modificări succesive, modificări care, din

descrierea situației de fapt reținute, rezultă ca au privit emblema pârâtei.

Însă, nu se poate reține

că analiza similarității s-a realizat de către instanță prin raportare la

embleme, întrucât elementele analizate în această analiză sunt elementele

cuprinse în marca pârâtei, în raport cu elementele cuprinse în emblema

reclamantei.

Referitor la susținerea

apelantei în sensul că din analiza similarității ar trebui exclus elementul D.,

întrucât

„este lipsit de distinctivitate în ceea ce

privește diferențierea serviciilor de taximetrie, fiind descriptiv cu privire

la una din caracteristicile serviciului”, Curtea a constatat că aceasta susținere

nu poate fi primită din două motive.

Astfel,

sub un prim aspect, D. nu este un element care diferențiază serviciile de

taximetrie, ci un element care diferențiază motoarele de un anumit tip de alte

motoare, sub aspectul principiilor de funcționare și a combustibilului folosit.

De altfel, consumatorul de servicii de taximetrie este interesat strict de

calitatea și prețul serviciului, iar nu de caracteristicile tehnice sau

performantele motoarelor cu care sunt dotate autoturismele și nici de

combustibilul folosit de acestea.

În al

doilea rând, elementul verbal „D.” este deja înregistrat ca marcă pentru

servicii din clasa 39, iar până la o eventuală anulare a acestuia se bucură de prezumția

că îndeplinește toate condițiile de înregistrare ale unei mărci, inclusiv

distinctivitatea.

În ceea

ce privește reaua – credință a pârâtei la înregistrarea mărcii în litigiu, aceasta

a fost în mod corect reținută de către prima instanță, deoarece, din probele

administrate, a rezultat că pârâta cunoștea existența mărcii D., precum și

existenta emblemei folosite de reclamantă. De asemenea, își asumase prin tranzacție

obligația de a nu mai folosi „semnul D. pe caroseria autoturismelor sau alte

denumiri asemănătoare ce ar putea crea confuzie cu denumirea D.”.

După

asumarea acestei obligații însă, a solicitat înregistrarea mărcii în litigiu,

marcă prin care, datorită modului de concepere și de folosire, creează confuzie

cu emblema înregistrată și folosită de reclamantă și, prin aceasta, creează

confuzie în rândul consumatorilor cu privire la prestatorul serviciului de

taximetrie oferit.

Rea-credință

la înregistrare nu există doar în situația în care prin înregistrarea unei mărci

se urmărește împiedicarea activității unui alt comerciant, ci și atunci când

prin înregistrare se urmărește a se profita de confuzia între propriile

servicii oferite cu cele ale unui comerciant care oferă același tip de

servicii, dar care este mai cunoscut pe piața relevantă.

Reaua-credință

rezultă nu doar din împrejurarea că s-a depus la înregistrare ca marcă un semn

puternic similar emblemei reclamantei și într-o combinație de culori identică,

dar și cu încălcarea unei înțelegeri anterioare intervenite cu privire la

culorile pe care pârâta avea să le folosească în viitor pentru a evita confuzia

între serviciile oferite de cele două părți. Or, în condițiile în care scopul

respectivei înțelegeri a fost acela de a evita pe viitor posibilele confuzii în

rândul consumatorilor cu privire la identitatea prestatorului serviciilor

oferite, alegerea cu ocazia înregistrării marții exact a combinației de culori

folosite de către reclamanta, în aceeași combinație fond-scriere, alăturate

celorlalte elemente identice sau similare (forma ovală, modalitatea de scriere

a elementelor verbale) denotă ca la înregistrarea mărcii s-a urmărit tocmai

evitarea efectelor înțelegerilor intervenite anterior și, prin urmare, s-a urmărit

tocmai perpetuarea respectivei confuzii.

Nu este

contestat dreptul administratorului apelantei-pârâte asupra prenumelui său, însă

folosirea acestui prenume ca element al unei mărci nu se poate face decât în așa

fel încât să nu fie încălcat un alt drept, preexistent respectivei mărci.

Referitor

la invocarea de către apelantă a dispozițiilor art. 38 din Legea nr. 84/1996, în

contextul discuției referitoare la dreptul administratorului sau asupra

prenumelui, Curtea a constatat că în prezenta cauză nu se regăsește ipoteza

avută în vedere de textul legal invocat, acesta privind situația în care

titularul unei mărci nu poate împiedica un terț să folosească numele

titularului mărcii respective, și nu conflictul între o emblemă și o marca înregistrată

ulterior.

Împotriva deciziei menționate,

a declarat recurs, în termen legal, pârâtul SC D.S. SRL, criticând-o pentru

nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 1, 3, 5, 7, 8 și 9 C. proc.

civ. și susținând, în esență, următoarele:

- Instanța de apel a

procedat, din oficiu, la îndreptarea sentinței atacate, sub aspectul

modificării temeiurilor de drept pe care se bazează, cu nerespectarea

dispozițiilor art. 281 și 281

1

C. proc. civ., a dispozițiilor

imperative privind competența și alcătuirea instanței în ceea ce privește

procedura îndreptării hotărârilor judecătorești.

Din considerentele

deciziei atacate, reiese că instanța de apel a „corectat temeiurile juridice

ale anulării, ca fiind dispozițiile art. 48 alin. (1) lit. c) și e) din Legea nr.

84/1998, astfel cum era în vigoare la momentul înregistrării mărcii în litigiu”.

Chiar dacă s-ar

considera că împrejurarea că prima instanță nu a înțeles să aplice legea care

era de fapt incidentă în cauză ar fi o eroare materială, instanța de apel tot

nu putea ea însăși să îndrepte hotărârea.

Astfel, pe de o

parte, cererea de îndreptare a hotărârii se judecă de instanța care a dat

respectiva hotărâre, de un complet în compunerea prevăzută de lege pentru darea

hotărârii în pricina respectivă, în procedura prevăzută de art. 281 C. proc.

civ., și nu de instanța de control judiciar. Soluția dată cererii de îndreptare

trebuie menționată în minută, sub sancțiunea nulității hotărârii pronunțate.

- Hotărârea cuprinde

motive contradictorii, deoarece instanța de apel a motivat respingerea

excepției lipsei de interes a reclamantei prin faptul că marca și emblema au

funcții diferite și conferă drepturi distincte, pentru ca apoi să rețină că, în

prezenta cauză, având în vedere obiectul de activitate al părților, nu există

nici o diferență între emblemă și marcă.

Or, este evident că

fie marca și emblema conferă drepturi echivalente (așa cum susține reclamanta

în cererea introductivă de instanță), caz în care cererea este lipsită de

interes, ori marca și emblema conferă drepturi diferite, caz în care nu este

corectă utilizarea emblemei ca marcă.

Instanța de apel nu

poate aprecia într-un fel drepturile conferite când analizează o excepție și în

alt fel atunci când analizează fondul. Drepturile sunt conferite de lege și au

același conținut indiferent de momentul când instanța face aprecierea.

De asemenea, instanța

de apel a reținut în mod greșit că prima instanță ar fi analizat comparativ,

sub aspectul similarității, emblema reclamantei cu marca pârâtei (a cărei

anulare făcea obiectul judecății), când în realitate, comparația s-a făcut

între embleme, cu consecința că a dedus în mod greșit din această apreciere similaritatea

mărcii pârâtei cu emblema reclamantei.

- Hotărârea conține

motive străine de natura pricinii, deoarece instanța de apel a respins

argumentul privind lipsa de distinctivitate a cuvântului D., în ceea ce

privește serviciile de taximetrie, cu argumentul că acesta ar fi înregistrat ca

marcă (și astfel, implicit, distinctiv), în condițiile în care reclamanta nu

și-a întemeiat acțiunea pe dreptul său la marcă, ci exclusiv pe dreptul său

asupra emblemei.

În același timp,

prezumția de distinctivitate a semnului înregistrat ca marcă este una relativă

- altfel invocarea lipsei distinctivității ca motiv de anulare a înregistrării

mărcii nu ar fi posibilă -, pârâta răsturnând această prezumție prin apelul

formulat.

Străine de natura

pricinii sunt și aprecierile față de emblema pârâtei, atât timp cât nu s-a

solicitat anularea emblemei, dar în considerarea căreia ambele instanțe de fond

au procedat atât la analiza similarității semnelor în conflict, cât și la

analiza relei-credințe la înregistrarea mărcii.

Mai mult, în analiza

presupusei rele-credințe a pârâtei, ambele instanțe de fond au apreciat că

reaua-credință la înregistrarea mărcii ar fi dovedită de modificările succesive

aduse emblemei pârâtei, precum și de presupusa încălcare a obligațiilor asumate

prin contractul de tranzacție și care se refereau tot la emblema, și nu la marca

pârâtei.

- Instanța de apel a

interpretat greșit contractul de tranzacție încheiat, printre alții, de către reclamantă

și pârâtă, neluând în seamă natura contractului, ce presupune concesii

reciproce făcute de părți, între care și concesia reclamantei cu privire la

acordul dat pârâtei de a funcționa sub semnul a cărui anulare o cere, mai puțin

culoarea fondului, interpretând contractul ca dând naștere la obligații doar în

sarcina pârâtei.

Reclamanta, prin

administrator, a consimțit expres la utilizarea de către pârâtă a denumirii „SC

D.S. SRL” și a emblemei deja înregistrate (formă ovală, elementul verbal D.S.,

scris cu caractere „Cooper” și dispus exact ca în marca și emblema actuală), cu

singura modificare referitoare la combinația de culori, reclamanta solicitând ca

pârâta să adopte o emblemă în culorile alb-albastru (caractere albe, fond

albastru).

Obligațiile asumate

priveau emblema, și nu marca, astfel că ele nu erau opozabile în ceea ce

privește înregistrarea mărcii (depusă spre înregistrare de altfel înainte de

solicitarea reclamantei cu privire la combinația de culori alb-albastru).

- Hotărârea a fost

pronunțată cu încălcarea legii, în condițiile în care temeiurile de drept sunt

greșite, iar unul dintre temeiurile de drept invocate de reclamantă în cerere

și pe care ambele instanțe de fond și-au bazat hotărârile nu există în legea în

forma aplicabilă speței.

Deși admite că legea

aplicabilă litigiului de față este cea de la momentul înregistrării mărcii a

cărei anulare se solicită, totodată că hotărârea primei instanțe este întemeiată

greșit pe o lege într-o formă inexistentă la data nașterii raportului litigios,

instanța de apel nu a admis apelul, în sensul desființării hotărârii, ci a

„îndreptat” ea însăși din oficiu sentința, în sensul corelării prevederilor

legale pe care ea se întemeia cu o altă formă a legii, aplicabilă din punct de

vedere temporal.

Procedând în acest

fel, instanța de apel a ignorat că posibilitatea opunerii unui „alt semn

utilizat în activitatea comercială” la înregistrarea mărcii a fost introdusă

abia în legea republicată, neaplicabilă litigiului de față, iar referirea

instanței de fond la corespondența cu art. 48 alin. (1) lit. d) este nefondată.

Este nefondat argumentul

instanței de apel potrivit căruia, de fapt, această posibilitate exista și sub

legea veche, ea fiind „implicită” în prevederile art. 48 alin. (1) lit. e).

Legea nouă prevede o

condiție pentru opunerea acestui tip de drept anterior la înregistrarea mărcii

- „dacă (..) acel semn utilizat conferă titularului său dreptul de a interzice

utilizarea mărcii ulterioare”, condiție pe care legea anterioară nu o conținea;

or, nu poate fi extinsă prin analogie doar o parte a prevederii legale.

De altfel, din

dreptul de folosință exclusivă reglementat astfel nu rezultă în mod direct și

obligatoriu caracterul de drept de proprietate industrială al firmei și al

emblemei, iar argumentul derivă inclusiv din menționarea în mod distinct a

mărcii de fabrică sau de comerț față de firmă și emblemă.

Deși numele comercial

este protejat de Convenția de la Paris pentru protecția proprietății

industriale, nu de aceeași protecție se bucură și emblema comercială, pentru a

cărei protecție persoana interesată poate folosi acțiunea în concurentă

neloială, exercitată împotriva celui care uzurpă emblema înregistrată legal de

un alt comerciant.

- Instanța de apel a

apreciat greșit natura drepturilor conferite de emblema comercială, ca fiind

fie în sensul susținut chiar de reclamantă în acțiunea introductivă de instanță

- caz în care, în mod greșit, a respins excepția lipsei de interes -, fie în

sensul neechivalenței între dreptul la marcă și dreptul asupra emblemei - caz

în care în mod greșit a respins argumentul subscrisei privind abuzul de drept

comis de reclamantă și imposibilitatea opunerii acestei utilizări abuzive unei

utilizări legale de către pârâtă.

Instanța de apel a

apreciat, într-o primă fază, că dreptul asupra emblemei și dreptul asupra

mărcii sunt distincte și diferite.

În acest caz, așa cum

concluziona și CJUE în cauza Celine, cele două tipuri de drepturi pot intra în

conflict doar în situația în care emblema ar fi folosită pentru a diferenția

produse sau servicii, așadar doar în situațiile în care emblema ar fi utilizată

ca marcă. Și în acele situații conflictul există doar în situația în care marca

și emblema sunt identice și ar fi vorba despre o utilizare pentru produse care

aduce atingere sau este susceptibilă să aducă atingere funcțiilor mărcii.

În speță, nu se poate

vorbi despre utilizarea emblemei de către reclamantă pentru identificarea

fondului de comerț. Dacă autoturismele pe care semnul înregistrat ca emblemă

este aplicat ar fi în proprietatea reclamantei (ceea ce nu este cazul,

reclamanta oferind doar serviciile de dispecerat pentru autoturisme

proprietatea altor persoane fizice sau juridice), aceste autoturisme ar fi

elemente componente ale fondului de comerț, fără a putea identifica fondul de

comerț.

Atât pârâta, cât și

reclamanta, utilizează semnele respective pentru desemnarea serviciilor de

taximetrie oferite, astfel încât reclamanta nu utilizează emblema în scopul

prevăzut de legiuitor pentru aceasta, anume indicarea locației unui fond de

comerț, ci cu titlu de marcă, dar fără a avea un drept în acest sens, în timp

ce pârâta utilizează marca proprie dobândită prin înregistrare.

Titularul unui drept

exercitat într-un alt scop decât cel prevăzut de legiuitor (așadar prin abuz de

drept) nu poate să anuleze un drept dobândit potrivit legii și exercitat

corect, potrivit scopului său. Mai mult, nu s-ar putea admite ca titularul unei

embleme care nu a fost examinată din punctul de vedere al distinctivității,

disponibilității și liceității potrivit Legii nr. 84/1998 să se prevaleze de

utilizarea în alt scop a semnului (adică utilizarea emblemei nu ca emblemă, ci

ca marcă) pentru a împiedica utilizarea unui alt semn, protejat ca marcă urmare

a îndeplinirii condițiilor legale.

Practica instanței de

apel înseși arată că nu poate fi vorba de o utilizare în același scop a

emblemei și mărcii, cele două având finalități diferite și neinterferate, chiar

pe piața serviciilor de taximetrie, Curtea de Apel București considerând că

emblema și marca au funcții diferite și emblema nu poate fi opusă mărcii.

Nu poate fi primit

nici argumentul potrivit căruia utilizarea emblemei ca marcă de către

reclamantă nu ar fi abuzivă pentru că un consumator nu face diferența între

cele două utilizări, deoarece, pe de-o parte, consumatorul nu știe că una

dintre utilizări este abuzivă, iar, pe de altă parte, abuzul de drept constă în

încălcarea limitelor interne ale unui drept conferit de lege, deturnarea

acestuia de la scopul urmărit de legiuitor, independent de poziția

consumatorilor cu privire la aceasta.

Instanța de apel nu a

ținut cont de faptul că utilizarea emblemei de către reclamantă se face cu

încălcarea prevederilor imperative ale art. 43 alin. (2) din Legea nr. 26/1990,

protejând o utilizare abuzivă a unui drept și sancționând o utilizare legală,

în scopul și spiritul legii a unui alt drept.

În ceea ce privește similaritatea

dintre emblemă și marcă, instanța de apel, în mod greșit, s-a raportat la modul

în care emblema reclamantei este folosită, și nu la modul în care este

înregistrată la Registrul Comerțului.

Chiar dacă s-ar

admite că o comparație a emblemei cu marca ar fi posibilă și că o astfel de

comparație s-ar conduce după testele stabilite de CJUE pentru comparația

mărcilor similare, concluzia instanței cu privire la similaritatea emblemei

reclamantei cu marca pârâtei tot nu ar fi corectă.

În cazul mărcilor

combinate, elementul verbal este cel dominant, fiind cel care se întipărește în

mintea consumatorului relevant la aprecierea globală a mărcilor în conflict, or

în speță, aceste elemente verbale sunt diferite din punct de vedere vizual,

fonetic și conceptual.

Distinctivitatea

elementului grafic este și ea redusă, având în vedere că pe aceeași piață

(servicii de taximetrie în municipiul Cluj-Napoca) 7 din cele 8 firme prezente

au aplicate pe portiera autoturismelor un semn alcătuit dintr-o formă ovală. 4

din 8 folosesc combinația roșu cu alb (3 folosesc combinația roșu cu galben),

ceea ce indică faptul că puterea distinctivă a acestor elemente este foarte

scăzută.

În mod greșit nelegal

a considerat instanța de apel că elementul verbal D. nu ar fi lipsit de

distinctivitate, deoarece acest cuvânt diferențiază tipuri de motor iar nu

servicii de taximetrie, consumatorul fiind interesat doar de calitatea și

prețul serviciului, iar nu de tipul de motor și combustibil utilizat.

Reclamanta însăși

recunoaște că a ales acest cuvânt pentru a desemna mașinile pe motorină pe care

le folosea, acesta fiind și motivul pentru care putea oferi un preț mai bun.

Or, dat fiind interesul consumatorului de servicii de taximetrie pentru preț,

semnul verbal D. este lipsit de distinctivitate în ceea ce privește

diferențierea serviciilor de taximetrie, fiind descriptiv cu privire la una

dintre caracteristicile serviciului. Ca atare, acest element verbal trebuia,

potrivit criteriilor stabilite de CJUE, eliminat din comparație.

Așadar, în analiza

similarității, ar fi trebuit să se compare similaritatea elementului verbal „D.S.”

cu elementul verbal „R.T.”, elemente complet diferite din punct de vedere

vizual, fonetic și conceptual.

Mai mult, instanța de

apel a greșit și nesocotind faptul că majoritatea activității de taximetrie

desfășurată de părți are loc pe bază de comandă telefonică, caz în care chiar

instanța de apel recunoaște că nu poate exista confuzie având în vedere că nu

se folosește nici emblema și nici marca.

- În ceea ce privește

reaua - credință a pârâtei la înregistrarea mărcii, instanța de apel a nesocotit

criteriile de determinare a acesteia din hotărârea CJUE pronunțată în cauza Goldhase,

în condițiile în care doar prima parte a primului factor (din cele 3 menționate

în hotărâre) a fost dovedit.

De fapt, în speță,

niciuna dintre cele trei condiții impuse de CJUE nu este îndeplinită.

Deși pârâta cunoștea

existența emblemei și a mărcii verbale D., avea cunoștință și despre faptul că

emblema nu poate fi utilizată pentru diferențierea serviciilor (așa cum,

contrar scopului intenționat de legiuitor, o folosea și o folosește în

continuare reclamanta), totodată că nu poate exista nici o confuzie între marca

pârâtei, pe de-o parte, și emblema respectiv, marca reclamantei, pe de altă

parte:

Pârâta nu a avut

niciodată intenția de a bloca reclamanta din utilizarea în continuare a

emblemei și mărcii sale, neîntreprinzând niciodată nimic în acest sens.

Emblema reclamantei

se bucură de protecție în temeiul prevederilor Legilor nr. 31/1990 și 26/1990

în sensul că prin înregistrarea emblemei reclamanta poate să se opună

înregistrării oricărei embleme identice sau similare pe raza Oficiului

Registrului Comerțului Cluj.

Or, marca pârâtei

este compusă din prenumele administratorului său, nume care se bucură de

protecție juridică în temeiul Decretului nr. 31/1954, al Codului Civil și a

cărui folosire, inclusiv ca marcă, nu poate fi cenzurată de reclamanta, dreptul

de a-și înregistra și utiliza propriul nume ca marcă fiind recunoscut de art. 3

lit. a) și art. 38 din Legea nr. 84/1998.

Pe de altă parte,

libertatea comerciantului de a-și utiliza numele în comerț, ca firmă, emblemă

sau marcă, este recunoscută în România încă de la 1840 prin primul C. com. Cazurile

în care utilizarea propriului nume este interzisă sunt, în dreptul continental,

strict limitate și presupun, ca o condiție esențială identitatea între numele

comerciantului și semnul opus acestuia.

S-a apreciat în mod

greșit că se poate reține existența relei-credințe și atunci când prin

înregistrare se urmărește a se profita de confuzia între propriile servicii cu

cele ale unui alt comerciant.

Legea a stabilit

expres că, în cazul în care se dorește oprirea sau prevenirea confuziei între

două semne, temeiul este acțiunea în anulare pe motive relative sau în

contrafacere (dar nicidecum anulare pe motiv de rea-credință), iar practica a

arătat că simpla similaritate a semnelor/mărcilor nu este suficientă pentru a

se putea reține reaua-credință, fiind nevoie de identitatea semnelor.

Examinând decizia

recurată în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte constată

că sunt fondate exclusiv criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Se constată, în

primul rând, că nu sunt fondate criticile pe care recurenta le-a întemeiat pe

cazurile descrise de art. 304 pct. 1, 3 și 5 C. proc. civ., în legătură cu modalitatea

în care instanța de apel a determinat dispozițiile legale incidente în cauză.

Din considerentele

deciziei de apel, rezultă că instanța a apreciat că Tribunalul a stabilit în

mod corect legea aplicabilă raportului juridic dedus judecății, în raport de data

formulării cererii de chemare în judecată, chiar dacă a făcut referire la forma

actuală a legii.

Instanța de apel a

menținut, așadar, soluția primei instanțe ca fiind legală și temeinică, motiv

pentru care a substituit considerentele Tribunalului pe aspectul legii

aplicabile, considerând că forma actuală a Legii nr. 84/1998 este rezultatul

unei simple renumerotări a articolelor după republicare, fără să conțină

modificări de substanță.

Contrar susținerilor recurentei,

aceste considerente ale deciziei de apel nu reflectă o îndreptare a vreunei

erori materiale din motivarea sentinței apelate, în sensul art. 281 C. proc. civ.,

care să fi impus parcurgerea procedurii reglementate de această normă. În realitate,

instanța de apel a evocat fondul cauzei, în condițiile art. 295 alin. (1) C.

proc. civ., confirmând atât situația de fapt stabilită, cât și aplicarea legii

de către prima instanță.

Drept urmare, susținerile

recurentei sunt nefondate, cât timp nu se pune problema încălcării art. 281 C.

proc. civ., urmând ca legalitatea aprecierii privind întrunirea cerințelor

prevăzute de norma de drept substanțial de la data formulării cererii de

chemare în judecată să fie cercetată în contextul motivului de recurs descris

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În al doilea rând, nu

sunt fondate nici criticile referitoare la inserarea în decizia recurată a unor

motive contradictorii, în condițiile în care instanța de apel a reținut, atât în

analiza excepției lipsei de interes, cât și în analiza fondului cauzei, că marca

și emblema au funcții diferite.

Motivarea respingerii

excepției invocate de către pârâtă a constat, în esență, în lipsa de relevanță

a existenței emblemei pârâtei pentru aprecierea încălcării de către pârâtă,

prin înregistrarea mărcii, a drepturilor reclamantei, deoarece finalitatea

cererii în anularea acestei înregistrări este aceea a înlăturării unei surse de

încălcare a dreptului, independent de alte posibile asemenea surse.

Legalitatea acestei

aprecieri a instanței de apel nu va fi cenzurată de către instanța de recurs,

în absența unor critici pe acest aspect, motivele de recurs referitoare la

excepția lipsei de interes fiind formulate exclusiv din perspectiva cazului

descris de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., astfel cum s-a arătat anterior.

Este adevărat, astfel

cum susține recurenta, că instanța de apel a reținut că nu există vreo

diferență între modurile de utilizare a emblemei și a mărcii, din perspectiva

percepției consumatorului, însă atare evaluare urmează a fi verificată, sub

aspectul legalității, în contextul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ., și nu al celui de la pct. 7 al aceleiași norme.

Celelalte critici întemeiate

pe art. 304 pct. 7, vizând inserarea unor motive contradictorii ori străine de

natura pricinii, precum și cele pe care recurenta le-a încadrat în cazul

descris de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., sunt legate de fondul cauzei, respectiv

de modul în care instanța de apel a comparat semnele în conflict.

Dată fiind

finalitatea acestora, se impune cu prioritate analiza susținerilor din

motivarea recursului referitoare la aplicarea legii de drept material de către

instanța de apel, întrucât este necesar a se stabili temeiul juridic aplicabil

cererii de chemare în judecată din cauză și îndreptățirea reclamantei de a solicita

anularea înregistrării mărcii pârâtei, în contextul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., înainte de a se cerceta legalitatea analizei fondului dreptului dedus

judecății.

Se va porni de la

premisa că legea aplicabilă litigiului este cea de la data înregistrării mărcii

combinate „D.S.”, a cărei anulare se solicită în cauză, aprecierea cu acest

obiect a instanței de apel nefiind contestată prin motivele de recurs.

Prin cererea de

chemare în judecată formulată la data de 18 noiembrie 2010, reclamanta a

solicitat anularea înregistrării mărcii combinate „D.S.”, cu protecție de la

data depozitului – 16 noiembrie 2009, marcă înregistrată la data de 16

februarie 2010. Drept motive de nulitate s-au invocat preexistența drepturilor

reclamantei asupra unei embleme similare, precum și reaua – credință a pârâtei

la înregistrarea mărcii.

La data

înregistrării mărcii de către pârâtă, Legea nr. 84/1998

privind mărcile și

indicațiile geografice

nu

fusese încă modificată prin Legea nr. 66/2010 – în vigoare din 9 mai 2010.

Comparând art. 48 alin.

(1) din legea nemodificată, care reglementează motivele de anulare a

înregistrării unei mărci, cu norma corespondentă din lege modificată, respectiv

art. 47 alin. (1), se constată că, într-adevăr, conținutul celor două norme

este identic, astfel cum a reținut instanța de apel, după cum urmează:

„Orice persoană

interesată poate cere Tribunalului București anularea înregistrării mărcii

pentru oricare dintre motivele următoare:

a)

înregistrarea mărcii s-a făcut cu nerespectarea dispozițiilor art. 5 alin. (1);

b)

înregistrarea mărcii s-a făcut cu nerespectarea dispozițiilor art. 6;

c)

înregistrarea mărcii a fost solicitată cu rea-credință;

d)

înregistrarea mărcii aduce atingere dreptului la imagine sau numelui patronimic

al unei persoane;

e)

înregistrarea mărcii aduce atingere unor drepturi anterior dobândite cu privire

la o indicație geografică protejată, un desen sau un model industrial protejat

sau alt drept de proprietate industrială protejat ori cu privire la un drept de

autor.”

Constatarea

anterioară ar fi suficientă pentru reținerea, drept temei al cererii în

anularea mărcii pentru preexistența emblemei reclamantei, a prevederilor art. 48

(actual 47) alin. (1) lit. e) doar dacă dreptul asupra unei embleme ar

reprezenta un „drept de proprietate industrială protejat” în termenii normei în

discuție.

Or, această

apreciere a instanței de apel, contestată prin motivele de recurs, este

nelegală, pentru considerente ce urmează a fi expuse.

Argumentul

pentru care instanța de apel a considerat astfel a fost includerea emblemei în

enumerarea drepturilor de proprietate industrială din art. 21 din Legea nr. 26/1990

privind registrul comerțului.

Or, art. 21

nu conține o enumerare a drepturilor de proprietate industrială, ci a unor „semne

distinctive asupra cărora societatea comercială, regia autonomă, organizația

cooperatistă sau comerciantul persoană fizică sau asociație familială are un

drept”, semne printre care este menționată și emblema (alături de brevete de

invenții, mărci de fabrică, de comerț și de serviciu, denumiri de origine,

indicații de proveniență, firma) și în legătură cu care se înregistrează mențiuni

în registrul comerțului.

Este de

necontestat că emblema constituie un semn asupra căruia o persoană de natura

celor indicate anterior are un drept, dar un drept de folosință exclusivă,

astfel cum prevede art. 30 alin. (4) din Legea nr. 26/1990, dobândit prin înscrierea

semnului în registrul comerțului.

Or, de

esența drepturilor de proprietate industrială este întrunirea cumulativă a

atributelor

posesiei,

folosinței și dispoziției, întocmai ca în cazul oricărui drept de proprietate

privată, atribute ce pot fi exercitate în mod exclusiv și absolut. În acest

sens, este de menționat că

Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale

, prin Declarația Mondială

a Proprietății Intelectuale adoptată în anul 2000, definește conceptul de

„proprietate intelectuală” ca fiind „orice obiect de proprietate, care este

admis de comun acord ca fiind de natură intelectuală și susceptibil de a fi

protejat.”

Dreptul asupra

emblemei nu poate fi calificat ca fiind un drept de proprietate industrială,

asemenea brevetelor de invenție, mărcilor, desenelor sau modelelor, întrucât

întrunește doar unul dintre atributele unui drept de proprietate, respectiv

folosința, ce nu generează un monopol exclusiv de exploatare asupra semnului ce

constituie emblema, precum în cazul celorlalte drepturi de proprietate

industrială.

Prin lege

nu a fost conturat un regim juridic de protecție a drepturilor asupra emblemei similar

celui recunoscut drepturilor de proprietate industrială menționate anterior. Dreptul

de folosință exclusivă la care