ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1470/2017

Decizia

nr. 1470/2017

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 21 octombrie 2013, reclamanta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a solicitat obligarea pârâtei A. la plata sumei de 286.969 euro în echivalent lei, la cursul B.N.R. .din ziua plății, reprezentând penalități calculate conform art. 14.4 din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 67 din 30 octombrie 2007.

Prin sentința civilă nr. 1326 din data de 17 martie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost admisă acțiunea reclamantei Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, în contradictoriu cu pârâta A. Limited și a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 286.969,6 euro, în echivalent lei la cursul B.N.R. din ziua plății, reprezentând despăgubiri.

Prin decizia civilă nr. 255/A din 10 februarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de apelanta A., împotriva sentinței civile nr. 1326 din 17 martie 2015, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că un prim motiv de apel vizează încălcarea de către instanța de fond a rolului activ al judecătorului, respectiv a dispozițiilor art. 22 alin. (2) din noul C. proc. civ.

Curtea de apel a apreciat că nu se poate această critică deoarece, prin formularea prezentei cereri de chemare în judecată, nu s-a contestat existența unei datorii a societății privatizate față de acționarul A., ci s-a contestat legalitatea parțială a surselor de investiții efectuate pentru al treilea an investițional. Ca urmare, instanța de fond nu a avut de stabilit existența unei datorii a societății față de investitorul majoritar, aspect necontestat de părțile litigiului, ci doar legalitatea sursei de finanțare a investițiilor aferente celui de-al treilea an investițional potrivit contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni și, în consecință, aplicarea dispozițiilor art. 14.4 din contract referitoare la plata de penalități de întârziere.

Printr-un al doilea motiv de apel se susține aplicarea greșită de către instanța de fond a normelor de drept material.

Motivul de apel nu este întemeiat, instanța de fond interpretând și aplicând în mod corect normele O.G. nr. 25/2002.

Nu pot fi reținute ca întemeiate, astfel cum a considerat și instanța de fond, susținerile apelantei-pârâte potrivit cărora nu s-ar fi dat eficiență juridică Certificatului B. sau potrivit cărora prerogativele oferite de O.G. nr. 25/2002 A.A.A.S. de monitorizare postprivatizare nu conferă acesteia posibilitatea de apreciere cu privire la îndeplinirea obligației acționarului de a efectua investițiile asumate sau de verificare a Certificatului B.

Astfel cum rezultă din art. 1, coroborat cu art. 4 din O.G. nr. 25/2002, Autoritatea, în speță A.A.A.S., are dreptul de a monitoriza executarea obligațiilor asumate de către cumpărători pe perioada derulării contractelor de vânzare-cumpărare de acțiuni deținute de stat la societățile comerciale, societățile și companiile naționale. Societățile privatizate sunt supuse monitorizării post privatizare pe perioada de derulare a contractelor de vânzare-cumpărare de acțiuni, monitorizare care se exercită de către Autoritate (A.A.A.S.) prin departamentele de specialitate și care are ca obiect „urmărirea modului în care sunt respectate de către cumpărător obligațiile asumate prin contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni, în scopul realizării obiectivelor privatizării societății”.

Conținutul dreptului de monitorizare a A.A.A.S. este redat de art. 4 alin. (2) din O.G. nr. 25/2002 și se referă la urmărirea de către Autoritate a modului de respectare de către cumpărător a obligațiilor asumate prin contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni. Conform alin. (3) al articolului, Autoritatea are dreptul ca, în exercitarea atribuției de monitorizare, să aplice sancțiuni de natură contractuală.

De asemenea, art. 10 lit. a) din O.G. nr. 25/2002 enumeră printre atribuțiile Autorității pe aceea potrivit căreia: „urmărește derularea contractelor de vânzare-cumpărare de acțiuni, cu privire la clauzele conținute în acestea, precum și cu privire la modul de îndeplinire a obligațiilor asumate de cumpărător”.

Deoarece legea nu distinge cu privire la modalitățile de urmărire de către Autoritate a modului de executare a obligațiilor contractuale de către cumpărător, reiese că această urmărire/monitorizare postprivatizare exercitată de către A.A.A.S. se poate realiza în oricare dintre formele prevăzute de lege.

Curtea de apel a considerat că dispozițiile art. 11 alin. (1) din O.G. nr. 25/2002 și clauza contractuală 13.3 din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nu sunt de natură să înlăture monitorizarea postprivatizare exercitată de către A.A.A.S. potrivit dispozițiilor O.G. nr. 25/2002.

Art. 11 alin. (1) din O.G. nr. 25/2002 dispune că: „Investiția este considerată realizată dacă cumpărătorul prezintă un certificat emis în acest scop de cenzorii societății/firma specializată de audit, dacă prin contract nu este prevăzut altfel”. În contractul de privatizare în cauză, există un articol corespondent, art. 13.3 potrivit căruia „Investițiile efectuate, aferente fiecărui an investițional, sunt certificate ca realizate dacă Cumpărătorul prezintă în termen de 30 de zile lucrătoare de la data împlinirii termenelor scadente prevăzute în Anexa nr. 7, un certificat emis de auditorii interni ai Societății/firma specializată de audit, având conținutul prevăzut de legislația în vigoare la data semnării Contractului”.

Se deduce că emiterea de către firma de audit a certificatului cu privire la îndeplinirea obligației investiționale asumate contractual nu este de natură să înlăture dreptul A.A.A.S. de monitorizare postprivatizare a modului de îndeplinire de către cumpărătorul acțiunilor a obligațiilor investiționale.

Certificatul de atestare a efectuării investițiilor emis de firma de audit nu este opozabil Autorității (A.A.A.S.) nici din punct de vedere al situației de fapt cu privire la realizarea investiției asumate, nici cu privire la legalitatea acesteia, inclusiv din punctul de vedere al surselor de finanțare. Acest aspect reiese și din dispozițiile art. 8 din O.G. nr. 25/2002, care instituie obligația cumpărătorului și a societății privatizate de a transmite Autorității un raport cu privire la modul respectării clauzelor contractuale sau de a permite personalului Autorității „verificarea scriptică și, după caz, faptică a modului de îndeplinire a obligațiilor contractuale asumate de către cumpărător, precum și a situației economico-financiare a societăților respective”.

A apreciat instanța că urmărirea/monitorizarea postprivatizare exercitată de Autoritate nu se reduce la o simplă supraveghere ce nu ar permite cenzurarea certificatului emis de către firma de audit, dimpotrivă, Autoritatea (A.A.A.S.) are atribuția verificării modului de îndeplinire a obligațiilor asumate de către cumpărător, indiferent de constatările certificatului cu privire la modul de realizare a investițiilor asumate.

Curtea a considerat că nu sunt întemeiate considerațiile apelantei cu privire la greșita apreciere de către instanța de fond în sensul că verificarea de către A.A.A.S. ar putea privi chiar certificatul emis de auditor referitor la efectuarea investițiilor și cu privire la faptul că această interpretare ar avea drept efect golirea de conținut a dispozițiilor ar. 11 alin. (1) din O.G. nr. 25/2002.

Dispozițiile legale sau contractuale privind emiterea de către cenzorii societății/firmă specializată de audit a certificatului prevăzut de art. 11 din O.G. nr. 25/2002 de atestare a realizării investiției asumate contractual de către cumpărător se referă la controlul realizării investiției de către societatea comercială privatizată prin cenzorii ei sau printr-o firmă independentă de audit. Certificarea conform art. 11 din O.G. nr. 25/2002 și, în speță potrivit art. 13.3 din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, a efectuării investiției face parte din cadrul controlului exercitat de către societatea privatizată, SC C. SA, cu privire la realizarea de către cumpărătorul de acțiuni a programului investițional asumat contractual.

Acest control exercitat de către societatea comercială privatizată nu este însă de natură să înlăture controlul pe care legea (O.G. nr. 25/2002) îl prevede ca atribuție a Autorității (A.A.A.S.) de exercitare a monitorizării postprivatizare cu privire la modul de îndeplinire a obligațiilor investiționale asumate contractual de cumpărătorul acțiunilor.

Deoarece dispozițiile O.G. nr. 25/2002 prevăd efectuarea controlului îndeplinirii de către cumpărător a obligațiilor de realizare a investițiilor asumate contractual atât de către societatea privatizată (art. 11 din O.G. nr. 25/2002, prin emiterea certificatului menționat de acest text de lege), cât și de către Autoritate (A.A.A.S.), prin monitorizarea postprivatizare în formele prevăzute de lege, nu sunt întemeiate criticile apelantei referitoare la golirea de conținut a prevederilor art. 11 alin. (1) din O.G. nr. 25/2002 sau cu privire la încălcarea principiului potrivit căruia normele juridice se interpretează în sensul de a produce efecte și nu de a nu produce nici un efect, ori cu privire la aspectul că instanța de fond a dat eficiență doar normelor generale, nu și normelor speciale.

Cu privire la sursele de investiție, curtea de apel a considerat că în mod corect a reținut instanța de fond dispozițiile art. 13.1 din contract, potrivit cărora pârâta și-a asumat obligația de a vira în societate, suma de 20.000.000 euro eșalonată pe o durată de 5 ani în scopul realizării investițiilor pentru dezvoltare, din sursele permise de legea în vigoare la data semnării contractului.

Sursele de finanțare a investiției asumate prin contractul de privatizare de către apelantă sunt cele prevăzute de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 25/2002, care este legea în vigoare la data semnării contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni. Contrar susținerii apelantei și așa cum corect a reținut instanța de fond, aceste surse de finanțare sunt enumerate în mod limitativ în actul normativ.

Compensarea, ca modalitate de stingere a obligațiilor, reprezintă plata unor datorii reciproce, însă și această modalitate de efectuare a investiției asumate contractual trebuie să respecte prevederile legale, respectiv cele ale O.G. nr. 25/2002 referitoare la sursele de realizare a investițiilor.

Din punctul de vedere al respectării surselor legale de finanțare a investițiilor asumate contractual, în mod întemeiat și legal a considerat instanța de fond că operațiunea de compensare între datoria societății privatizate, datorie constând în dobândă aferentă împrumutului acordat acestei societăți de către apelanta cumpărător de acțiuni, și obligația investițională asumată de apelanta pârâtă nu respectă sursele de finanțare prevăzute de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 25/2002. Nu are relevanță modalitatea de efectuare a investiției, care în speță este cea a compensării unor datorii reciproce între societate și cumpărătorul de acțiuni, ci sursa de finanțare, adică izvorul și natura obligației societății față de cumpărător, obligație care trebuie să fie dintre cele enumerate limitativ de textul de lege menționat.

Soluționarea problemei privind legalitatea surselor de finanțare a investiției contractate presupune doar interpretarea legii și aprecierea dacă izvorul și natura obligației societății față de cumpărător și care formează obiect al compensării se regăsește printre cele menționate de dispozițiile art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 25/2002.

Instanța a arătat că art. 11 alin. (1) din O.G. nr. 25/2002, coroborat cu art. 13.3 din contractul de privatizare, se referă la controlul efectuat de către societatea privatizată cu privire la realizarea investițiilor asumate de cumpărător, iar controlul postprivatizare realizat prin monitorizarea executării obligațiilor de către cumpărător se realizează de către Autoritate (A.A.A.S.) potrivit dispozițiilor O.G. nr. 25/2002.

Ca urmare, certificarea de către firma de audit a investițiilor potrivit art. 11 alin. (1) din O.G. nr. 25/2002 și a art. 13.3 din contractul de privatizare este opozabilă doar societății comerciale privatizate, iar Certificatul B. invocat nu este opozabil Autorității A.A.A.S., care poate întreprinde toate demersurile legale pentru monitorizarea, verificarea îndeplinirii obligațiilor contractuale de către cumpărătorul de acțiuni, respectiv apelanta-pârâtă.

Curtea a concluzionat că nu este întemeiată critica apelantei în sensul că în mod eronat instanța de fond nu a considerat realizată obligația investițională a cumpărătorului de acțiuni prin simpla prezentare a Certificatului B. și că singurul îndreptățit să verifice investițiile și sursele de realizare a acestora ar fi auditorul societății privatizate. Totodată, nu se pune problema nici a aplicării principiului „in dubio pro reo”, nefiind vorba despre clauze contractuale îndoielnice ce ar trebui interpretate în favoarea debitorului.

Instanța de apel s-a raportat la dispozițiile art. 5 din O.G. nr. 25/2002, care prevăd că „Autoritatea nu poate utiliza rezultatele monitorizării postprivatizare care intră sub incidența prezentei ordonanțe decât în scopul urmăririi executării obligațiilor contractuale ale cumpărătorului și cu respectarea secretului comercial și de afaceri”.

Acest text de lege care stabilește scopul utilizării rezultatelor monitorizării postprivatizare nu limitează verificarea efectuată de către Autoritate (A.A.A.S.) cu privire la respectarea de către cumpărătorul de acțiuni a obligațiilor asumate prin contractul de privatizare, inclusiv cu privire la respectarea obligației de efectuare a investițiilor asumate.

A apreciat, în acest sens, că nu este întemeiată susținerea apelantei că A.A.A.S. nu ar avea posibilitatea de verificare directă a surselor de finanțare, deoarece nici contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni și nici O.G. nr. 25/2002 nu prevăd această posibilitate.

O.G. nr. 25/2002 și contractul de privatizare încheiat sub imperiul acestui act normativ se referă la monitorizarea postprivatizare pe perioada derulării contractelor de privatizare prin urmărirea modului de respectare a obligațiilor contractuale asumate de cumpărătorul de acțiuni, fără a fi impusă vreo limită legală monitorizării postprivatizare. Deoarece monitorizarea postprivatizare nu este limitată de lege sau de contract, nu se poate considera că aceasta nu se poate exercita și cu privire la realizarea de către investitorul cumpărător de acțiuni a investițiilor asumate, în speță a legalității surselor de investiții, față de dispozițiile art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 25/2002, instanța de fond interpretând corect dispozițiile O.G. nr. 25/2002 și pe cele contractuale sub acest aspect.

Pentru considerentele deja arătate, curtea de apel a considerat că nu pot fi reținute ca întemeiate nici susținerile apelantei potrivit cărora apărările referitoare la legalitatea surselor de finanțare ar fi doar subsidiare celor referitoare la îndeplinirea obligației de depunere a certificatului emis de auditor cu privire la respectarea obligației investiționale. A.A.A.S., în calitate de Autoritate, are dreptul prevăzut de lege de a verifica în egală măsură toate aspectele referitoare la respectarea de către cumpărătorul de acțiuni a obligațiilor contractuale, în speță a obligației de realizare a investițiilor asumate, inclusiv aspectul cu privire la legalitatea surselor de finanțare a investițiilor, fără ca depunerea certificatului emis de firma de audit să poate impune vreo ordine a verificărilor efectuate de A.A.A.S.

Art. 3 alin. (2) lit. g) din O.G. nr. 25/2002 prevede printre sursele de investiții enumerate în mod limitativ de acest articol pe cea privind „sume de bani acordate inclusiv cu titlu de împrumut societății de către cumpărător, asociații și/sau afiliații acestuia ori de către societățile din cadrul grupului din care face parte cumpărătorul”.

Din interpretarea acestui text de lege curtea a apreciat că, în situația unui contract de împrumut acordat de către cumpărătorul de acțiuni societății privatizate, cum este cazul de față, doar renunțarea împrumutătorului la restituirea de către împrumutat (societatea privatizată) a sumelor de bani acordate cu titlu de împrumut reprezintă o sursă de finanțare prevăzută de dispozițiile legale sus-menționate, nu și renunțarea la restituirea de către împrumutat a sumelor de bani reprezentând dobânda la împrumutul contractat. Această interpretare restrictivă se impune având în vedere referirea expresă din textul de lege cu privire doar la sumele de bani acordate cu titlu de împrumut, fără a se face referire și la sumele de bani constând în posibila dobândă ce ar fi datorată pentru utilizarea împrumutului. A considera că și dobânda datorată pentru utilizarea de către societatea privatizată a sumei împrumutate face parte din cadrul surselor de finanțare prevăzute de art. 3 alin. (2) lit. g) din O.G. nr. 25/2002 ar reprezenta o adăugare la lege, în condițiile în care sursele de finanțare prevăzute de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 25/2002 sunt enumerate în mod expres și limitativ.

În același timp, renunțarea apelantei cumpărător de acțiuni la a solicita de la societatea privatizată dobânda aferentă împrumutului acordat acesteia nu poate fi încadrată nici ca sursă prevăzută de dispozițiile art. 3 alin. (2) lit. i) din O.G. nr. 25/2002, dispoziții care se referă la „alte surse care pot fi utilizate pentru realizarea de investiții, prevăzute în contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni”, întrucât o asemenea sursă de finanțare a investiției nu este stipulată în contractul de privatizare din cauză.

Aspectele invocate de către apelantă, potrivit cărora obligația investițională ar fi asumată contractual față de societatea privatizată și nu față de A.A.A.S., iar contractul de compensare este încheiat valabil în conformitate cu prevederile legii române nu au relevanță în ceea ce privește analizarea legalității surselor de investiție asumate raportat la dispozițiile art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 25/2002.

Nu se poate reține ca fiind întemeiată critica apelantei potrivit căreia sentința pronunțată de instanța de fond nu ar cuprinde motivele referitoare la nelegalitatea surselor de investiție, întrucât această reținere a instanței de fond este argumentată în mod explicit.

Totodată, aspectul invocat de către apelantă cu privire la reaua-credință a intimatei A.A.A.S. care nu a înștiințat-o pe aceasta cu privire la lămurirea legalității surselor de investiție nu are relevanță din punctul de vedere al stabilirii legalității acestor surse de investiție.

Pârâta A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 255/A din 10 februarie 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, motivele fiind, în esență, următoarele:

Decizia atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Întregul raționament al instanței de apel, prin care concluziile Certificatului B. din 15 decembrie 2010 au fost total înlăturate, se bazează pe o greșită interpretare a dispozițiilor O.G. nr. 25/2002, cu privire la:

- efectele certificatului emis de către firma specializată de audit în temeiul art. 11 din O.G. nr. 25/2002 și art. 969 din vechiul C. civ.;

- încadrarea operațiunii efectuate prin contractul de reconciliere și decontare în sursele de realizare a investiției prevăzute de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 25/2002;

- conținutul dreptului A.A.A.S. de a monitoriza executarea de către cumpărător a obligațiilor asumate prin contractele de privatizare.

A.A.A.S. nu a probat niciodată, cu o probă echivalentă și efectuată conform prevederilor art. 11 din O.G. nr. 25/2002, că Certificatul B. din 15 decembrie 2010 a fost emis în mod greșit.

Motivarea instanței de apel, care a înlăturat total efectele și concluziile Certificatului B., emis de către o persoană de specialitate, fără a exista un alt punct de vedere din partea unui auditor financiar reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 11 din O.G. nr. 25/2002.

Arată că administrarea unei probe care să combată concluziile Certificatului B. revenea reclamantei și că instanța, ar fi avut posibilitatea de a dispune administrarea unei astfel de probe în temeiul art. 22 alin. (2) din noul C. proc. civ.

În mod nejustificat, instanța a găsit inaplicabile în speță prevederile art. 11 din O.G. nr. 25/2002, privind certificarea realizării investițiilor, aceste prevederi legale fiind implementate și în contractul de privatizare la art. 13.3.

Art. 1 și 4 din O.G. nr. 25/2002, la care instanța de apel a făcut referire în sensul îndreptățirii intimatei A.A.A.S. de a exercita monitorizarea post-privatizare nu conferă acesteia prerogative în ceea ce privește apreciarea ca îndeplinite sau nu a obligațiilor referitoare la efectuarea investițiilor și nici posibilitatea de a contesta concluziile firmei specializate de audit.

În mod eronat, instanța de apel a apreciat că efectuarea monitorizării implică verificarea de către A.A.A.S. și chiar invalidarea certificatului emis de firma specializată de audit, art. 11 alin. (1) din O.G. nr. 25/2002 fiind un text de lege special, care reglementează în mod particular o anumită situație juridică, și anume modalitatea prin care se constată ca îndeplinită obligația de realizare a investiției.

Apreciază recurenta că obligația sa investițională trebuia considerată realizată prin simpla prezentare a Certificatului B. din data de 15.12.2010, singurul organism îndreptățit să verifice dacă investițiile au fost efectuate în conformitate cu prevederile legale fiind auditorul societății privatizate, prin raportare și la prevederile art. 13.3 din contractul de privatizare.

În mod greșit, s-a apreciat că operațiunea de compensare constatată prin contractul de reconciliere și decontare nu respectă sursele de finanțare prevăzute de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 25/2002.

Potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (2) lit. g) din O.G. nr. 25/2002, sunt surse de realizare a investițiilor „sume de bani acordate inclusiv cu titlu de împrumut societății de către cumpărător (...)”, texul de lege nelimitând sursele de finanțare doar la sume provenind din contracte de împrumut încheiate între cumpărător și societatea privatizată, ci la orice sume de bani acordate societății, inclusiv pe calea unui împrumut.

Raportat la acest aspect, apreciază că în mod greșit instanța de apel nu a reținut că în cauză obligația investițională a fost executată prin compensarea celor două datorii reciproce, certe, lichide și exigibile.

Susținerile intimatei A.A.A.S., cu privire la nerespectarea surselor din care pot fi realizate investiții sunt neîntemeiate, în condițiile în care art. 5 din O.G. nr. 25/2002 instituie obligația autorității care efectuează monitorizarea post-privatizare de a urmări executarea obligațiilor contractuale ale cumpărătorului cu respectarea secretului comercial și de afaceri al companiei privatizate și al investitorului. Din acest motiv, verificările privind realizarea obligațiilor investiționale trebuia efectuate de de către un auditor financiar.

Lăsarea dobânzii la dispoziția SC C. SA trebuie să fie asimilată cu o sursă valabilă de investiții, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (2) lit. g) din O.G. nr. 25/2002.

Obligația investițională asumată prin art. 13 din contractul de privatizare este o obligație asumată față de societatea privatizată și nu față de partenerul contractual, contractul de reconciliere și decontare fiind guvernat de art. 1143-1153 din vechiul C. civ., compensația fiind o modalitate legală de stingere a obligațiilor reciproce.

În vederea emiterii Certificatului B., auditorul societății privatizate a verificat modul în care realizarea acestei investiții a fost înregistrată în contabilitatea SC C. SA, ajungând la concluzia că suma de 1.434.848 euro a fost pusă la dispoziția societății.

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din noul C. proc. civ.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Completul de filtru, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ. a dispus, prin încheierea din data de 05 aprilie 2017, comunicarea acestuia părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere cu privire la raport.

Recurenta a depus punct de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea de ședință din data de 07 iunie 2017 a fost admis în principiu recursul de face obiectul prezentei cauze, fixându-se termen la data de 18 octombrie 2017.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul nu este fondat pentru considerentele care urmează:

La capitolul II din O.G. nr. 25/2002 privind unele măsuri pentru monitorizarea postprivatizare a contractelor de vânzare-cumpărare de acțiuni deținute de stat la societățile comerciale sunt reglementate obligațiile cumpărătorului și anume: obligația de a transmite un raport cu privire la modul respectării clauzelor contractuale, obligația de a comunica situația în care societatea este sau urmează să fie supusă unei proceduri de fuziune, divizare, lichidare voluntară, dizolvare, reorganizare judiciară sau faliment, obținerea prealabilă a acordului scris al autorității în cazul transmiterii acțiunilor de la cumpărător la terț în perioada de derulare a contractelor.

De asemenea, capitolul IV din O.G. nr. 25/2002 reglementează urmărirea modului de realizare a obligațiilor contractuale și se referă la realizarea investiției (art. 11), realizarea investițiilor asumate pentru protecția mediului (art. 12), reeșalonarea ratelor rămase de achitat (art. 15), încheierea unui act adițional în ceea ce privește modificarea investițiilor și/sau plată a prețului acțiunilor (art. 18-20), situația desființării contractului pe cale convențională sau judiciară (art. 21-22).

Conform art. 3 lit. c) din O.G. nr. 25/2002, perioada de derulare a contractului reprezintă perioada până la îndeplinirea oricăreia și a tuturor obligațiilor părților contractante, conform clauzelor contractuale și a prevederilor prezentei ordonanțe.

Prevederile legale mai sus enunțate nu contravin, respectiv nu lipsesc de conținut dispozițiile art. 11 din O.G. nr. 25/2002, potrivit cărora „Investiția este considerată realizată dacă cumpărătorul prezintă un certificat emis în acest scop de cenzorii societății/firma specializată de audit, dacă prin contract nu este prevăzut altfel”, întrucât raportat la art. 4 din același act normativ, monitorizarea postprivatizare se exercită de către Autoritate prin departamentele de specialitate și are ca obiect urmărirea modului în care sunt respectate de către cumpărător obligațiile asumate prin contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni, în scopul realizării obiectivelor privatizării societății, Autoritatea având dreptul să aplice sancțiuni de natură contractuală.

Aceste dispoziții trebuie coroborate cu art. 10 lit. a) din O.G. nr. 25/2002, care statuează că printre atribuțiile Autorității se numără și urmărirea derulării contractelor de vânzare-cumpărare de acțiuni, cu privire la clauzele conținute în acestea, precum și cu privire la modul de îndeplinire a obligațiilor asumate de cumpărător.

Raportat la aceste prevederi legale, argumentul recurentei în sensul că Certificatul B. din 15.12.2010 a fost emis greșit, va fi înlăturat.

Nu poate fi reținută nici alegația că obligația investițională a recurentei trebuia considerată realizată prin simpla prezentare a Certificatului B. din data de 15.12.2010.

Clauza conținută în art. 13.3 din contractul de privatizare trebuie corelată cu dispozițiile legale mai sus enunțate, neputând fi interpretată în sensul că înlătură dreptul Autorității de a urmări modul în care sunt respectate de către cumpărător obligațiile asumate prin contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni, în scopul realizării obiectivelor privatizării societății. Raportat la această prevedere contractuală, reiese că investițiile efectuate sunt certificate prin emiterea actului de către auditorii interni ai societății sau de către o firmă specializată de audit, însă Autoritatea are dreptul de a efectua verificarea scriptică și, după caz, faptică a modului de îndeplinire a obligațiilor contractuale asumate de către cumpărător, precum și a situației economico-financiare a societăților respective, prin raportare la dispozițiile art. 8 alin. (2) din O.G. nr. 25/2002.

Raportat la aceste aspecte, nu se poate reține încălcarea principiului forței obligatorii a contractului, reglementată de art. 969 din vechiul C. civ.

Argumentul privind greșita apreciere a instanței de apel în sensul că operațiunea de compensare constată prin contractul de reconcieliere și decontare nu respectă sursele de finanțare prevăzute de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 25/2002 va fi înlăturat.

Sursele de finanțare a investiției asumate prin contractul de privatizare sunt expres și limitativ prevăzute de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 25/2002.

Art. 3 alin. (2) lit. g) din O.G. nr. 25/2002, invocat de către recurentă, prevede ca sursă legală de finanțare „sume de bani acordate inclusiv cu titlu de împrumut societății de către cumpărător, asociații și/sau afiliații acestuia ori de către societățile din cadrul grupului din care face parte cumpărătorul.”

Având în vedere aceste dispoziții legale, în mod corect instanța de apel a apreciat că, raportat la izvorul și natura obligației societății față de cumpărător, operațiunea de compensare invocată nu se regăsește printre sursele de finanțare a investiției prevăzute de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 25/2002.

Lăsarea dobânzii la dispoziția C. SA nu poate fi asimilată cu o sursă valabilă de investiții, față de prevederile exprese și limitative ale art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 25/2002, adăugarea la lege nefiind permisă.

Chiar dacă Autoritatea nu este beneficiatul propriu-zis al investiției, așa cum Înalta Curte a arătat anterior, aceasta are dreptul de a urmări derularea contractelor de vânzare-cumpărare de acțiuni, cu privire la clauzele conținute în acestea, precum și cu privire la modul de îndeplinire a obligațiilor asumate de cumpărător.

Incidența art. 1143-1153 din vechiul C. civ. a fost analizată de instanța de apel, constatându-se în mod corect că argumentele invocate nu au relevanță în privința analizei referitoare la sursele legale de investiție.

Argumentele referitoare la investițiile acceptate de intimata A.A.A.S. anterior, la faptul că aceasta nu a mai solicitat lămuriri cu privire la sursele de finanțare și la înregistrările din contabilitate nu sunt aspecte de nelegalitate, motiv pentru care nu se va proceda la analizarea acestora.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă A. împotriva deciziei civile nr. 255/A din 10 februarie 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă A. împotriva deciziei civile nr. 255/A din 10 februarie 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 octombrie 2017.