ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3275/2018

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 08 aprilie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta a solicitat instanței pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.081.228,7384 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate de societatea A. S.A. cu ocazia judecării litigiului dintre această parte și Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, având ca obiect suma de 12.518.957,97 CHF, în Dosarele nr. x/1998 al Tribunalului București, nr. x/2002 al Curții de Apel București, nr. x/2/2005 (nr. vechi x/2005) al Curții de Apel București, nr. x/2/2007 al Curții de Apel București și nr. x/3/2010 al Tribunalului București, cu cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu de avocat pentru aceasta cauză și dobânda legală, calculată de la introducerea acțiunii până la data efectuării integrale a plății.

Acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 453 din C. proc. civ., având în vedere faptul că Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (Autorității pentru Administrarea Activelor Statului, fostă Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului - A.V.A.S.) a pierdut în pretenții prin admiterea recursului S.C. A. S.A. și respingerea acțiunii A.A.A.S. prin Decizia civilă nr. 2486/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2010, prin care i s-a respins acțiunea.

Prin Sentința civilă nr. 6504 din 17 octombrie 2016, pronunțată în Dosarul nr. x/2016 Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis excepția prescrierii dreptului material la acțiune și a respins ca prescrisă cererea formulată de reclamantă.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat recurs, calificat ulterior ca apel, care a fost admis prin Decizia civilă nr. 1471 A din data de 25 septembrie 2017, Sentința civilă nr. 6504 din 17 octombrie 2016 a fost anulată și, evocându-se fondul, a fost admisă, în parte, cererea formulată de reclamantă, fiind obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 718.060,33 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în litigiul anterior, precum și cheltuieli de judecată în cuantum de 10.835,6 RON aferente apelului.

Instanța de apel a reținut că între părți a avut loc un singur proces, iar nu mai multe procese, așa încât culpa procesuală urmează a fi analizată în ansamblu, prin raportare la toate ciclurile procesuale pe care cauza le-a parcurs.

Instanța a reținut că litigiul dintre părți a fost guvernat de normele vechiul C. proc. civ., iar art. 274 alin. (1) din acest cod stipula că partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, iar momentul în care se poate stabili cu certitudine care este partea care a pierdut procesul este cel al soluționării irevocabile a cauzei, când culpa procesuală poate fi stabilită cu exactitate.

Cum procesul a fost soluționat irevocabil la data de 02 decembrie 2015, sunt incidente dispozițiile noului C. civ. în ceea ce privește prescripția, termenul de prescripție fiind de 3 ani.

Așadar, în mod greșit prima instanță a stabilit că dreptul material la acțiune al reclamantei s-a născut la date diferite, respectiv la data de 09 iunie 2009 și la data 22 martie 2012, când soluția pronunțată de instanțe nu era încă irevocabilă, astfel încât culpa procesuală nu putea fi încă stabilită în sarcina vreuneia dintre acestea. Calculând termenul de prescripție de 3 ani de la data de 02 decembrie 2015, Curtea a constatat că cererea de chemare în judecată a fost formulată în interiorul acestui termen, respectiv la data de 08 aprilie 2016, excepția prescripției dreptului material la acțiune fiind neîntemeiată.

Pe fondul cererii de chemare în judecată, Curtea de apel a reținut, în prealabil, că reclamanta nu a solicitat obligarea pârâtei la cheltuieli de judecată în cadrul Dosarelor nr. x/2007 și y/2010, ci a ales să le ceară pe cale separată, în prezentul dosar. Prin urmare, în mod nefondat pârâta a susținut că reclamant a renunțat la acest drept.

În ceea ce privește taxa de timbru în cuantum total de 533.947,92 RON, Curtea a constatat că pretențiile reclamantei sunt întemeiate în parte întrucât taxa de timbru în cuantum de 170.489 RON, achitată în Dosarul nr. x/2017, a fost aferentă soluționării recursului declarat de S.C. A. S.A., iar această cale de atac a fost admisă concomitent cu admiterea recursului părții adverse, culpa procesuală aparținând ambelor părți, așa încât curtea a apreciat că reclamanta nu are dreptul la recuperarea acestei cheltuieli. De asemenea, în ceea ce privește taxa de timbru în cuantum de 192.679,6 RON, aferentă cererii de chemare în garanție formulată de reclamantă în Dosarul nr. x/2010, Curtea a constatat că nici aceasta nu poate fi pusă în sarcina pârâtei întrucât cererea de chemare în garanție a fost respinsă, astfel încât culpa procesuală a aparținut reclamantei. Curtea a obligat însă pârâta la plata taxelor de timbru, în cuantum de 96.339,80 RON, 34.719,96 RON și 39.719,76 RON, achitate de reclamantă în apelurile, respectiv recursul ce au format obiectul Dosarului nr. x/2017.

Cât privește onorariul de avocat, în cuantum total de 542.780,81 RON, reclamanta a făcut dovada achitării acestuia prin depunerea înscrisurilor de la dosarul de fond. Față de perioada îndelungată de timp în care s-a judecat procesul, respectiv 17 ani, de valoarea obiectului cauzei, de complexitatea acesteia și de munca efectiv prestată de avocat, Curtea a apreciat că onorariul solicitat nu este excesiv. De asemenea, având în vedere că, prin înscrisurile aflate la dosarul de fond, reclamanta a făcut dovada achitării onorariului de expert în cuantum de 4.500 RON, pârâta a fost obligată și la plata acestuia.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A. și pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (A.A.A.S., fosta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului A.V.A.S.).

Prin recursul declarat la data de 20 octombrie 2017, recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. a susținut, subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., că instanța de apel a reținut greșit lipsa de îndreptățire a recurentei la primirea sumei de 363 168,6 RON, din care taxa de timbru în cuantum de 170.489 RON, achitată în Dosarul nr. x/2017, pentru promovarea căii de atac, cu motivarea că a fost admis recursul său concomitent cu recursul părții adverse, astfel încât, neexistând o parte căzută în pretenții, recurentei nu i se cuvin cheltuieli de judecată. Totodată, s-a reținut că reclamanta nu este îndreptățită la plata sumei de 192.679,6 RON, motivat de faptul că aceasta a fost plătită cu titlu de taxă de timbru eferentă cererii de chemare în garanție formulată de S.C. A. S.A. în Dosarul nr. x/2010, cerere care a fost respinsă.

Recurenta susține că a existat un unic dosar care a parcurs mai multe faze procesuale și care a avut mai multe numere de dosar pe parcursul a 17 ani de judecată, fiind formulată o unică cerere de fostul B., iar momentul nașterii dreptului de a cere cheltuielile de judecată este data de 2 decembrie 2015, când a fost pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție Decizia nr. 2486 din data de 2 decembrie 2015, în Dosarul nr. x/2010, decizie definitivă și irevocabilă.

Se arată că de la această dată, respectiv 2 decembrie 2015, a avut cunoștință de nașterea unui drept de necontestat și legal de a solicita aceste despăgubiri care au izvorul în cheltuielile de judecată efectuate de societatea A. S.A. pe parcursul celor peste 17 ani de proces.

În temeiul art. 453 din C. proc. civ., cel căzut în pretenții este A.A.A.S., situație în care A. S.A. nu trebuie să demonstreze fapta ilicită. Aceasta este prezumată prin însăși pierderea procesului de către pârâta A.A.A.S. (fost A.V.A.S.). Totodată, arată că a existat un singur proces care a parcurs mai multe faze procesuale, așa cum este dezvoltat în acțiunea introductivă. Cheltuielile de judecată efectuate de A. S.A. în litigiul cu A.A.A.S. (fost A.V.A.S.) au fost cerute printr-o acțiune separată, în termenul legal de trei ani de la rămânerea definitivă, prin care s-a dat câștig de cauză societății A. S.A.

Prin recursul declarat, recurenta-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (A.A.A.S.), fostă Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (A.V.A.S.) recurenta a invocat motivele de recurs prevăzute în art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din noul C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs subsumat art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat faptul că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. 304 pct. 5 din vechiul C. proc. civ., deoarece, așa cum se constată din actele cauzei, prescripția extinctivă în cauză a început și s-a împlinit sub vechea reglementare și este supusă în totalitate acesteia.

Fiind în prezent într-o situație tranzitorie, în contextul în care Decretul nr. 167/1958 a fost abrogat și de la 1 octombrie 2011 a intrat în vigoare noul C. civ., noul drept comun în materie de prescripție extinctivă, trebuie avute în vedere, în principal, dispozițiile art. 6 alin. (4) din noul C. civ., precum și dispozițiile relevante din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului C. civ.

Potrivit art. 223 din noul C. civ.:

"Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, procesele și cererile în materie civilă sau comercială în curs de soluționare la data intrării în vigoare a C. civ. se soluționează de către instanțele legal învestite, în conformitate cu dispozițiile legale, materiale și procedurale, în vigoare la data când acestea au fost pornite".

Cât despre prescripțiile extinctive, este unanim admis că cele începute împlinite sub vechea reglementare sunt supuse în totalitate acesteia, tot astfel cum cele începute sub noua reglementare vor fi, evident, supuse normelor în vigoare. Pentru cele care au început să curgă sub vechiul regim dar nu erau încă împlinite la data intrării în vigoare a legii noi, atât art. 6 alin. (4) din noul C. civ., cât și art. 201 din Legea nr. 71/2011 prevăd în mod expres că acestea sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

Așadar, se observă că prescripțiile extinctive începute înainte de 01 octombrie 2011 și neîmplinite până la aceasta dată, reprezentând situații juridice în curs de realizare - facta pendentia - rămân supuse legii vechi, dându-se satisfacție principiului respectării așteptărilor legitime ale părților. Față de împrejurarea ca dispozițiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 nu conțin nicio distincție, permițând aplicarea regulii de interpretare "ubi lex non distinquit, nec nos distinquere debemus", precum și față de sintagma "în întregime" conținută de art. 6 alin. (4) al C. civ., legea sub imperiul căreia prescripția a început să curgă va guverna atât aspectele de drept material, cât și pe cele de drept procesual referitoare la prescripție, chiar dacă aceasta s-a împlinit după intrarea în vigoare a C. civ.

În plus, în doctrină, s-a arătat că procesele începute anterior intrării în vigoare a C. civ., aflate în curs de judecată la data de 1 octombrie 2011, soluția aplicării legii civile vechi poate fi motivată și în raport de dispozițiile art. 223 din Legea nr. 71/2011, deoarece procesul se află în curs de desfășurare la data de 1 octombrie 2011. În consecință, instanța de apel, în mod nelegal, a aplicat dispozițiile art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., a anulat Sentința civilă nr. 6504/17/2016 a Tribunalului București și a evocat fondul cauzei, fiind aplicabil art. 297 din vechiul C. proc. civ. și, în situația anulării sentinței civile, cauza trebuia să fie trimisă instanței de fond spre rejudecare la prima instanță.

De altfel, prin cererea de apel formulată de S.C. A. S.A.. s-a solicitat casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 297 din vechiul C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat faptul că nu este legală motivarea instanței de apel care a stabilit că momentul la care apelanta a cunoscut că intimatei îi aparține culpa procesuală este data de 2 decembrie 2015, când procesul a fost soluționat irevocabil, deoarece se solicită pretenții reprezentând cheltuieli de judecată în sumă de 1.081.228,7384 RON ce decurg din mai multe litigii derulate și soluționate prin mai multe hotărâri judecătorești irevocabile între părți.

Tot subsumat art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 452, art. 453 și urm. din C. proc. civ. și a pronunțat o hotărâre nelegală întrucât, în cazul cererii de recuperare a cheltuielilor de judecată formulate pe cale principală sau separată, culpa procesuală se traduce, pe planul dreptului material, prin răspunderea civilă delictuală, iar în cauză nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale și nici ale art. 453 din C. proc. civ., deoarece A.A.A.S. prin apărările depuse în cauză și-a susținut interesele legale, a aplicat dispozițiile legale, nu a tergiversat nejustificat soluționarea cauzelor, iar partea care omite să solicite cheltuielile de judecată în cursul procesului este în drept să le solicite pe cale separată numai dacă nu a renunțat la acest drept.

În ceea ce privește taxele judiciare de timbru în sumă de 533.947,92 RON, cum sunt solicitate la punctul 1 din acțiune, recurenta arăta că:

- în ceea ce privește plata sumei de 170.489, reprezentând taxa judiciară de timbru solicitată în Dosarul nr. x/2007, finalizat prin Decizia civilă nr. 1895 din 21 mai 2010 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția comercială, s-a dispus rejudecarea cauzei de către Tribunalul București, secția comercială, ca primă instanță de fond, astfel încât AAAS nu a căzut în pretenții.

- în ceea ce privește plata sumelor de 192.679.60 RON, 96.339,80 RON și 34.719,96 RON și 39.719,76 RON reprezentând taxe judiciare de timbru solicitate în Dosarul nr. x/2010, fond, apel, recurs, acestea sunt neîntemeiate, deoarece în Dosarul nr. x/2010 AAAS nu a pierdut procesul, nu a căzut în pretenții, așadar, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 453 din C. proc. civ.. Astfel, prin Decizia civilă nr. 1265/17.12.2014 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, au fost respinse, ca nefondate, apelurile AAAS, cât și al S.C. A. S.A. îndreptate împotriva Sentinței civile nr. 3689/22.03.2012 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.

- în ceea ce privește suma de 39.719,76 RON, achitată de reclamantă cu titlu de taxă judiciară de timbru în recurs, cu toate că prin Decizia civilă nr. 2486/02.12.2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, pronunțată în Dosarul nr. x/2010, a fost admis recursul declarat de intimata-pârâtă S.C. A. S.A. București împotriva Deciziei civile nr. 1265/17.12.2014, pronunțată de Curtea de Apel București și respinsă acțiunea în pretenții a A.A.A.S. (AVAS), nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 453 din C. proc. civ., privind acordarea cheltuielilor de judecată. În recurs, recurenta S.C. A. S.A. nu a solicitat plata cheltuielilor de judecată și nici nu și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată în recurs, renunțând practic la acest drept.

Mai susține recurenta că cheltuielile de judecată de la prima instanță nu vor putea fi solicitate pentru prima dată în apel/recurs, pentru că se opun art. 478 alin. (3) din C. proc. civ., care dispune că cererea de acordare a cheltuielilor pentru prima fază procesuală este o cerere accesorie a pretențiilor deduse judecății.

- În ceea ce privește pretențiile pentru plata sumei totale de 533.947,92 RON reprezentând taxe judiciare de timbru, din analiza hotărârilor judecătorești invocate și dispozițiile legale aplicabile se poate constata că A.A.A.S. a aplicat dispozițiile legale și nu se dovedește culpa procesuală a instituției publice. Pretenția pentru plata sumei totale de 533.947,92 RON reprezentând taxe judiciare de timbru nu este întemeiată și legală deoarece S.C. A. S.A. nu a solicitat plata cheltuielilor de judecată, nici nu și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată. Nu a probat efectuarea lor pe baza documentelor justificative, care trebuiau depuse la dosarul cauzelor în original, înainte ca instanța să rămână în pronunțare în condițiile legale menționate.

Un al patrulea argument adus în susținerea motivului de recurs, încadrat în dispozițiile art. 488 (1) pct. 8 din C. proc. civ., este faptul că instanța de apel, încălcând dispozițiile art. 452, art. 453 și urm. din C. proc. civ., a acordat suma de 542.780 RON, reprezentând onorariu de avocat abuziv și nelegal, deoarece suma va fi plătită din fonduri publice.

Curtea Constituțională a stabilit în Decizia nr. 401 din 14 iulie 2005, publicată în M. Of. nr. 848/20.09.2005 că, fără a interveni în raporturile dintre părți, cenzurarea onorariului de către instanță este posibilă, având în vedere că, prin însușirea acestuia potrivit hotărârii judecătorești pronunțate, creanța devine certă, lichidă și exigibilă, dobândind totodată, caracter de opozabilitate față de partea potrivnică. Astfel, invocarea art. 127, 128 și 129 din Statul profesiei de avocat subliniază tocmai caracterul inter partes al stabilirii onorariului avocațial, fără însă a putea influența aplicarea criteriilor legale în cazul în care instanța apreciază că se impune reducerea acestuia.

Instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei.

A susținut recurenta că aprecierea caracterului rezonabil, real și necesar al cuantumului cheltuielilor de judecată de către instanța de judecată, trebuie să se facă nu prin raportare la valoarea obiectului cauzei, ci la munca efectivă depusă de avocat care să justifice realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al cheltuielilor de judecată. în lipsa unor prevederi legale sau criterii jurisprudențiale care să stabilească cert care este valoarea cheltuielilor de judecată pentru o anumită valoare a pricinii sau pentru o anumită muncă îndeplinită de avocat, instanța trebuie să aprecieze în baza principiului echității și rezonabilității.

În ceea ce privește pretenția pentru plata sumei de 4.500 RON reprezentând onorariu de experți, solicită instanței de recurs să constate că este neîntemeiată și nelegală pentru toate motivele arătate mai sus.

În susținerea celui de-al cincilea argument adus în ceea ce privește motivul de recurs reglementat în art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a susținut că, nelegal, instanța de apel a aplicat dispozițiile art. 452 și art. 453 din C. proc. civ. și a obligat A.A.A.S. la plata sumei de 10.835,6 RON cu titlu de cheltuieli de judecată aferente prezentei cauze, cheltuielile care nu se mai datorează culpei A.A.A.S. fiind, dimpotrivă, expresia libertății de alegere a căii de recuperare a cheltuielilor de judecată inițiale. Or, în cazul în care partea omite să solicite cheltuielile de judecată în cursul procesului, ea este în drept să le solicite pe cale separată, numai dacă nu a renunțat la acest drept.

Cheltuielile în sumă de 10.835,6 RON sunt nelegale și nejustificate deoarece deși, partea care a câștigat procesul are dreptul de a solicita obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată suportate pe cale separată, A.A.A.S. nu poate fi obligată la plata acestor cheltuieli solicitate cu același titlu (taxă judiciară de timbru, un nou onorariu de avocat), efectuate cu ocazia introducerii, pe cale separată a cererii de chemare în judecată având ca obiect sumele avansate inițial.

Cheltuielile suportate cu noua cerere nu se mai datorează culpei A.A.A.S. fiind expresia libertății de alegere a căii de recuperare a cheltuielilor de judecată inițiale, iar nu determinate de atitudinea culpabilă a părții, în condițiile art. 1357 din C. civ.

În lipsa unor prevederi legale sau criterii jurisprudențiale care să stabilească cert care este valoarea cheltuielilor de judecată pentru o anumită valoare a pricinii sau pentru o anumită muncă îndeplinită de avocat, instanța trebuie să aprecieze în baza principiului echității și rezonabilității.

Analizând recursurile declarate de reclamanta A. S.A. și de pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, Înalta Curte constată următoarele:

Recurenta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului critică greșita motivare a deciziei pronunțate de către instanța de apel în raport de prevederile noului C. civ. în materia prescripției dreptului material la acțiune, în opinia sa, fiind incidente prevederile Decretului-lege nr. 167/1958.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că pretențiile deduse judecății în prezenta cauză vizează cheltuieli de judecată efectuate într-un proces început în anul 1998 dar judecat irevocabil prin Decizia nr. 2486/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la data de 2 decembrie 2015.

Materia prescripției extinctive a fost reglementată în Decretul-lege nr. 167/1958, iar, începând cu data intrării în vigoare la Legii nr. 287/2009 privind C. civ., respectiv 1 octombrie 2011, este cuprinsă în Cartea a VI-a Titlul I din noul C. civ.

Conflictul de legi în timp aplicabil în materia prescripției extinctive este reglementat în art. 201 din Legea nr. 71/2011 potrivit căruia prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit, adică celor în vigoare la data la care s-a născut dreptul la acțiune.

În cauza de față, momentele în dispută, de la care se consideră că începe să curgă cursul prescripției, sunt: 9.06.2009, 22.03.2012 și 2.12.2015.

Potrivit art. 274 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865, aplicabil procesului care a generat cheltuielile de judecată, care fac obiect al prezentei cauze, partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.

Înalta Curte consideră că, atunci când acțiunea de obligare a părții care a căzut în pretenții, la plata sumei reprezentând cheltuieli de judecată, este introdusă pe cale separată, termenul de prescripție este de 3 ani și se calculează de la data la care s-a finalizat în mod irevocabil procesul, întrucât numai de la acest moment se poate stabili cu certitudine care este "partea care a căzut în pretenții", în accepțiunea art. 274 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865.

Prin urmare, în mod corect instanța de apel a considerat că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție este data de 2.12.2015, când a fost soluționat irevocabil dosarul în care se solicită cheltuieli de judecată, dată în raport de care sunt aplicabile dispozițiile în materia prescripției extinctive din noul C. civ.

De altfel, se constată că nu există diferențe de regim juridic între vechea și noua reglementare, sub aspectul supus analizei. Astfel, art. 3 alin. (1), art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, cât și art. 2517 și art. 2528 alin. (1) din noul C. civ. stipulează aceeași durată a termenului de prescripție, care este de 3 ani, iar momentul de la care acesta se calculează, este menționat identic, respectiv data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Înalta Curte apreciază că cheltuieli de judecată nu se acordă în raport de soluția pronunțată în fiecare ciclu procesual, astfel cum consideră recurenții, întrucât, în caz de casare, art. 311 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865 menționează că hotărârea casată nu are nicio putere.

Numai după parcurgerea ultimului ciclu procesual se poate stabili cine este partea care a căzut în pretenții și care va fi obligată să restituie părții care a câștigat procesul toate cheltuielile de judecată pe care aceasta din urmă le-a suportat în toate ciclurile procesuale.

Astfel fiind, sunt nefondate criticile recurenților referitoare la greșita respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune în raport de luarea în considerare a momentului rămânerii irevocabile a cauzei, deoarece ar exista în cauză mai multe dosare soluționate și nu doar unul, ca și criticile care, plecând de la această premisă, analizează încălcarea art. 453 și 453 din C. proc. civ. în raport de partea căzută în pretenții în fiecare din ciclurile procesuale anterioare soluționării irevocabile a cauzei (menționate la pct. 3 din recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului).

Recurenta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului invocă și aplicarea greșită a art. 480 alin. (3) din noul C. proc. civ. și nu art. 274 din din C. proc. civ. de la 1865, context în care cauza ar fi trebuit să fie trimisă spre rejudecare la prima instanță de fond și nu reținută spre rejudecare de către instanța de apel.

Sub acest aspect, Înalta Curte observă că prezenta cerere de chemare în judecată a fost introdusă pe rolul instanței la data de 13.05-2016, ulterior datei de 15.02.2013, când a intrat în vigoare noul C. proc. civ.

Aplicarea în timp a normelor de procedură civilă este reglementată în art. 24 din noul C. proc. civ., potrivit cărora "Dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

În raport de data introducerii prezentei acțiuni, 13.05.2016, normele de procedură incidente în cauză sunt guvernate de prevederile noului C. proc. civ., acestea neputând fi confundate cu prevederile pe care recurentul le invocă, respectiv: art. 6 alin. (4) din noul C. civ. și art. 201 din Legea nr. 71/2011, întrucât acestea din urmă reglementează materia prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, care nu sunt norme de procedură civilă, ci norme de drept material, motiv pentru care nu își au sediul în C. proc. civ., ci în cel al C. civ.

Totodată, Înalta Curte constată că, în mod corect, s-a făcut aplicarea art. 480 alin. (3) din noul C. proc. civ., iar nu a art. 297 din C. proc. civ. de la 1865.

Posibilitatea trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanță de fond, când cauza a fost judecată fără a se intra în cercetarea fondului, era prevăzută în art. 297 alin. (1) din vechiul C. proc. civ. și a fost reluată în aceeași formă în art. 480 alin. (3) din noul C. proc. civ., dacă părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel sau prin întâmpinare.

Verificând această cerință, se observă că în apel s-a cerut doar casarea (la fila x), iar la termenul din 11.09.2017, la interpelarea instanței, apărătorul apelantei a precizat că solicită reținerea cauzei spre rejudecare, în cazul admiterii apelului. Prin urmare, reținerea cauzei pentru evocarea fondului de către instanța de apel s-a realizat în mod legal.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte consideră că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (6) din C. proc. civ. nu este incident.

Recurenta invocă nelegalitatea hotărârii recurate și din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (8) din C. proc. civ., arătând că în mod greșit s-a decis în apel că soluția dată excepției prescripției dreptului material la acțiune de către prima instanță nu este corectă, momentul de la care curge termenul de prescripție fiind stabilit eronat ca fiind data de 12.12.2015, când dosarul a fost soluționat în mod irevocabil, fără a avea în vedere că dreptul material la acțiune s-a născut în momente diferite: 9.06.2009 și 23.03.2012.

Analizând această critică, Înalta Curte constată că pretențiile care fac obiectul prezentei cauze sunt solicitate de către reclamantă cu titlu de cheltuieli de judecată aferente unei singure cauze care a parcurs mai multe cicluri procesuale, istoricul acestor cicluri fiind detaliat de către prima instanță la fila x a Sentinței nr. 6504/17.10.2016 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Astfel cum s-a motivat anterior, determinarea părții care cade în pretenții, în sensul art. 274 alin. (3) din C. proc. civ., se poate realiza numai de la data rămânerii irevocabile a hotărârii pronunțate în cauză, deoarece numai în acest moment există certitudinea că procesul nu se mai poate rejudeca, intrând în puterea de lucru judecat. Prin urmare, în mod corect, în stabilirea curgerii termenului de prescripție instanța de apel s-a raportat la acest moment, iar nu la momente anterioare în care au fost pronunțate hotărâri care nu se bucurau de puterea de lucru judecat, soluția instanței de apel vizând respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune fiind legală.

În cadrul aceluiași motiv de recurs, recurenta invocă încălcarea art. 452 și 453 din C. proc. civ. privind dovedirea cheltuielilor de judecată și suportarea acestora de către partea care pierde procesul, motivând lipsa culpei sale procesuale, ca element al răspunderii civile delictuale, în raport de soluțiile pronunțate în fiecare dintre fazele procesuale pe care le-a parcurs cauza.

Analizând această critică, Înalta Curte observă că recurenta folosește noțiunea reglementată în art. 453 din C. proc. civ., de "parte care pierde procesul", raportându-se la momentele anterioare care au finalizat anumite căi de atac, iar nu la momentul rămânerii irevocabile a hotărârii pronunțate în cauză.

Pentru argumentele expuse anterior, privind momentul de la care curge termenul de prescripție a dreptului material la acțiune, care susțin concluzia că partea care pierde este partea care a pierdut irevocabil procesul, iar nu cea care a pierdut într-o anume etapă procesuală intermediară (primă instanță, apel sau recurs), Înalta Curte constată lipsa de relevanță, pentru stabilirea cheltuielilor de judecată, a soluțiilor pronunțate în fiecare ciclu procesual pe care cauza l-a parcurs până la momentul soluționării sale irevocabile.

Prin urmare, sunt nefondate criticile recurentei referitoare la greșita stabilire a sumelor reprezentând taxe judiciare de timbru în Dosarele nr. x/2007, x/3/2010 prin raportare la soluțiile pronunțate în ciclurile procesuale anterioare soluționării irevocabile a cauzei.

Un alt argument pe care recurenta își întemeiază motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (8) din C. proc. civ. este cel al acordării sumei de 542.780 RON cu titlu de onorariu de avocat cu încălcarea art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., suma fiind, în opinia recurentului, vădit disproporționată în raport cu valoarea obiectului cauzei, cu complexitatea acesteia și cu munca îndeplinită de avocat.

Verificând această critică, Înalta Curte constată că instanța de apel a acordat suma de 542.780 RON cu titlu de onorariu de avocat, motivând că, față de perioada îndelungată de timp în care s-a judecat procesul, respectiv 17 ani, de valoarea obiectului cauzei, de complexitatea acesteia și de munca efectiv prestată de avocat, onorariul solicitat nu ar fi excesiv. De asemenea, având în vedere că prin înscrisurile aflate la dosarul de fond reclamanta a făcut și dovada achitării onorariului de expert în cuantum de 4.500 RON, pârâta a fost obligată și la plata acestuia.

O atare motivare nu permite verificarea modului în care s-a evaluat rezonabilitatea cuantumului onorariului plătit avocatului sau expertului și posibilitatea reducerii acestuia în aplicarea art. 451 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., potrivit căruia instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat sau expert, ținând seama și de circumstanțele cauzei.

Referirea la perioada lungă de timp în care s-a desfășurat procesul, de 17 ani, enumerarea criteriilor prevăzute de lege pentru acordarea onorariului de avocat, fără o analiză efectivă a fiecăruia dintre acestea, reprezintă încălcări ale obligației impuse instanței de a verifica, din oficiu, dacă cheltuielile de judecată pretinse și dovedite, constând în onorariu de avocat sau expert tehnic, sunt excesiv de mari.

Totodată, recurenta critică și greșita sa obligare în apel la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 10.835,6 RON, întrucât aceste cheltuieli nu se mai datorează culpei A.A.A.S., în condițiile art. 1357 din C. civ., fiind, dimpotrivă, expresia libertății de alegere a căii de recuperare a cheltuielilor de judecată inițiale. Or, în cazul în care partea omite să solicite cheltuielile de judecată în cursul procesului, ea este în drept să le solicite pe cale separată, numai dacă nu a renunțat la acest drept.

Și această critică este fondată întrucât partea care a câștigat procesul are alegerea exclusivă între a-și recupera cheltuielile de judecată în cadrul procesului care le-a generat, prin formularea unui capăt de cerere distinct, fie în cadrul unui alt proces, care nu mai presupune determinarea părții care va pierde procesul, întrucât pârâtul a pierdut deja procesul pe fond, într-o acțiunea separată, având ca obiect acordarea cheltuielilor de judecată, urmând a se dovedi doar suportarea acestor cheltuieli de către partea adversă și cuantumul lor.

Alegerea pe care partea care a câștigat procesul o face pentru a-și recupera sumele de bani plătite cu titlu de cheltuieli de judecată constituie un act de administrare a drepturilor procesuale, drept aflat exclusiv la dispoziția sa și care, din acest considerent, exclude orice culpă a părții adverse, de natură a antrena obligarea sa la plata altor cheltuieli de judecată, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ.

Pentru aceste considerente comune, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., recursul declarat de reclamanta A. S.A. va fi respins, iar recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului va fi admis, urmând ca decizia atacată să fie casată, cauza urmând a fi trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe, sub aspectul stabilirii cuantumului onorariului de avocat și expert, dar și a îndreptățirii reclamantului de a obține cheltuieli de judecată în prezenta cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva Deciziei nr. 1471 A din 25 septembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă.

Admite recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului împotriva aceleiași decizii.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 octombrie 2018.

Procesat de GGC - NN