ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2369/2018

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Călărași, la data de 10 octombrie 2013, sub dosarul nr. x/2013, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului la plata sumei de 2.437.674 RON (valoarea de circulație/de piață a imobilelor stabilite în RON în urma evaluării) reprezentând echivalentul bănesc pentru prejudiciul cauzat prin restituirea în natură către foștii proprietari, prin hotărâri irevocabile, a imobilelor (construcții și terenuri) situate în Călărași, str. x, imobilele fiind incluse în lista bunurilor imobile ce au fost predate de către pârâtă cu ocazia privatizării conform contractelor de vânzare-cumpărare de acțiuni.

Prin sentința civilă nr. 161 din 18 februarie 2014, Tribunalul Călărași, secția civilă a respins excepția tardivității acțiunii invocată de pârâtă, a admis acțiunea reclamantei A. S.A. și a obligat pârâta AAAS București la plata către reclamantă a sumei de 2.437.674 RON cu titlu de despăgubiri, respingând cererea pârâtei de chemare în garanței a Statului Român.

Împotriva sentinței civile nr. 161 din 18 februarie 2014 a Tribunalului Călărași, secția civilă a declarat apel pârâta AAAS București, ce a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, sub dosarul nr. x/2013. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin încheierea nr. 8A din 17 iunie 2014, a admis excepția de necompetență funcțională a secției a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în soluționarea apelului declarat de pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului - AAAS București împotriva sentinței civile nr. 161 din 18 februarie 2014 a Tribunalului Călărași, trimițând cauza spre repartizarea aleatorie Secțiilor a V-a și a VI-a Civile ale aceleiași instanțe.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, sub dosarul nr. x/2014. Prin decizia civilă nr. 1771 din 30 octombrie 2015, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul pârâtei Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, a schimbat în parte sentința nr. 161 din 18 februarie 2014 a Tribunalului Călărași, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamanta S.C. A. S.A. a sumei de 2.155.400 RON cu titlu de despăgubiri. A fost menținută în rest sentința apelată.

Împotriva deciziei civile nr. 1771 din 30 octombrie 2015 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă a declarat recurs pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, ce a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub dosarul nr. x/2014. Prin decizia nr. 1833 din 3 noiembrie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2014, a fost admis recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului împotriva deciziei nr. 1771 din 30 octombrie 2015 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, a fost casată decizia recurată și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În rejudecare, cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, sub dosarul nr. x/2014. Prin decizia nr. 534/2017 din 20 martie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost admis apelul pârâtei Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului declarat împotriva sentinței nr. 161 din 18 februarie 2014 a Tribunalului Călărași, secția civilă, a fost schimbată în parte sentința apelată în sensul că: A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 10.418,26 RON cu titlu de despăgubiri. A fost menținută în rest sentința apelată.

Împotriva deciziei nr. 534/2017 din 20 martie 2017 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă au declarat recursuri atât reclamanta A. S.A. cât și pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului. 7.1. Recursul reclamantei A. S.A. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ., art. 6 din CEDO. După prezentarea situației de fapt, recurenta-reclamantă A. S.A. a arătat că deși Înalta Curte, în primul ciclu procesual, a analizat excepțiile invocate de către pârâta AAAS și a stabilit că acestea au fost corect soluționate, instanța de apel prin decizia civilă nr. 534 din 20 martie 2017 a procedat la reanalizarea acestor excepții, prin preluarea în totalitate a motivelor reținute în decizia din recurs, schimbând pe alocuri începutul frazelor sau împărțind frazele în mai multe propoziții. Recurenta-reclamantă A. S.A. a invocat nulitatea deciziei recurate și a solicitat casarea în tot și trimiterea cauzei spre rejudecare, având în vedere că motivele instanței de apel redate la pag. 7-9 din decizia nr. 534/20.03.2017 sunt identice cu cele redate la pag. 11-13 din decizia civila nr. 1771/30.10.2015. În rejudecare, instanța de apel a făcut o reanalizare a deciziei civile nr. 1771 din 30 octombrie 2015 a Curții de Apel București, dată în primul ciclu procesual, procedând de fapt la o analiză și critică a primei soluții dată în apel. Recurenta-reclamantă A. S.A. a mai invocat nelegalitatea hotărârii atacate raportat la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., în sensul că instanța de apel și-a depășit puterile judecătorești date în competența sa. Astfel, în rejudecare instanța de apel s-a comportat ca o instanță de recurs față de decizia nr. 1771/2015, justificând probatoriul raportat de această primă decizie și nu a analizat apelul în limitele deciziei de casare. Deși art. 501 alin. (3) C. proc. civ. stabilește că instanța de apel va judeca din nou în limitele casării și ținând seama de motivele invocate, instanța de apel, în rejudecare, nu a făcut nicio trimitere la motivele de apel invocate de către pârâta AAAS și de limitele deciziei de casare, ci s-a comportat ca o instanță de recurs. Prin prisma prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a încălcat regulile de procedură cu privire la limitele stabilite prin decizia de casare. Astfel, având în vedere competența dată instanței de apel și limitele stabilite de către instanța de casare raportat la dispozițiile art. 500 și 501 C. proc. civ., dat fiind faptul că instanța de apel s-a comportat în rejudecare ca o veritabilă instanță de recurs, recurenta consideră că hotărârea recurată este nulă, iar recursul este întemeiat. Totodată, instanța de apel a făcut analiza unor acte contabile (bilanțuri) necontestate, cu depășirea limitelor instanței de casare și a normelor de procedură aplicabile. Recurenta-reclamantă A. S.A. a mai criticat hotărârea instanței de apel și din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., susținând următoarele: Instanța de apel, în rejudecare, a făcut referire la existența a două rapoarte de expertiză contabilă prin care se raportează la valoarea contabilă la data ieșirii din patrimoniu a imobilelor, apreciind în mod nelegal și în contradicție cu principiul rezonabilității menționat chiar în cuprinsul deciziei nr. 18/2011. Totodată, instanța de apel, în rejudecare, fără a analiza natura juridică și fiscală a valorii contabile care trebuia să evidențieze valoarea reală a bunurilor la data ieșirii din patrimoniu, s-a raportat strict la valoarea contabilă greșită, care era înscrisă în evidențe și nu la valoarea contabilă corectă determinată conform normelor contabile. Recurenta-reclamantă A. S.A. consideră că valoarea despăgubirilor acordate în rejudecare în sumă de 10.418,26 RON pentru terenuri în suprafață de 5.900 mp și clădiri în suprafață de 1.600 mp nu poate fi considerată ca fiind rezonabilă cu valoarea bunurilor în discuție. Totodată, recurenta consideră că cea de-a doua expertiză a fost corect întocmită, dat fiind faptul că încheierea din 5 iunie 2015 a intrat sub autoritatea lucrului judecat, astfel că se impune admiterea recursului și acordarea despăgubirilor în sumă de 2.155.400 RON, conform expertizei întocmită de expertul B.. Prin hotărârea de casare a instanței de recurs, cauza a fost trimisă spre rejudecare pentru a se administra întregul probatoriu necesar pentru o bună apreciere a cuantumului despăgubirilor în concordanță cu decizia nr. 18/2011. Având în vedere că instanța de casare nu a precizat dacă se mențin sau nu probele administrate în fața instanței de apel în primul ciclu procesual, recurenta-reclamantă apreciază că hotărârea nu este motivată, fiind incident art. 488 pct. 6 C. proc. civ. S-a mai arătat că, instanța de apel, în rejudecare, trebuia să stabilească limitele de casare, să le pună în discuția părților și, totodată, să motiveze cu privire la aceste aspecte, inclusiv asupra raționamentului pentru care a procedat la reanalizarea probatoriului și nu a procedat la efectuarea unei noi probe cu expertiza. Astfel, au fost încălcate prevederile art. 6 din Convenție. Argumentele instanței de apel în rejudecare sunt contradictorii, aceasta susținând pe de o parte că raportul întocmit de expertul B. nu poate fi primit întrucât nu menționează existența unor erori în sensul art. 63 din OMFP nr. 3055/2009, iar ca ulterior să menționeze că suma de 2.155.400 RON a rezultat din aplicarea art. 63 alin. (1) din OMFP nr. 3055/2009 și a Directivei IV a CEE. Rectificarea în baza art. 63 din OMFP nr. 3055/2009 este o impunere legală, nu facultativă, și se realizează atunci când se constată astfel de erori, erorile putând fi rectificate chiar și pe parcursul derulării unui dosar, atât timp cât ele nu s-au realizat cu respectarea normelor legale, astfel cum s-a reținut prin încheierea din 5 iunie 2015, intrând astfel în puterea lucrului judecat. Nelegalitatea hotărârii rezidă astfel din nelegalitatea aprecierii asupra probatoriului, instanța de apel în rejudecare încălcând limitele de casare și puterea lucrului judecat. Astfel, instanța de apel nu mai era îndreptățită să analizeze problema documentelor contabile - bilanțurile rectificate, tranșate irevocabil prin nerecurarea încheierii din 5 iunie 2015. În concluzie, hotărârea recurată este nemotivată sub aspectul stabilirii limitelor de casare și punerii în discuția părților a acestor aspecte, fiind preluate în mare parte considerente din cuprinsul primei decizii date în apel în primul ciclu procesual, iar hotărârea a fost dată cu încălcarea competențelor date, apreciind asupra legalității unor documente-contabile necontestate și intrate sub puterea lucrului judecat. Totodată, hotărârea recurată cuprinde argumente contradictorii cu privire la stabilirea despăgubirilor în aplicarea Ordinului nr. 3055/2009, raportat la Decizia nr. 18/201, instanța de apel s-a erijat în instanță de recurs față de decizia dată în apel în primul ciclu procesual, fiind încălcat principiul rezonabilității. Instanța de apel în rejudecare a încălcat limitele de casare și a puterii de lucru judecat, dat fiind faptul că încheierea din data de 05.06.2015 nu a fost recurată și au fost încălcate normele de drept material în ceea ce privește stabilirea valorii despăgubirilor. 7.2. Recursul pârâtei Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului - AAAS București. Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul schimbării în tot a hotărârii instanței de apel cu consecința respingerii acțiunii reclamantei. În cadrul recursului, s-a solicitat suspendarea executării silite a hotărârii atacate până la soluționarea recursului. În motivarea recursului, pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului - AAAS București a reiterat excepția lipsei calității procesuale active a intimatei-reclamante față de temeiul juridic invocat în susținerea acțiunii, respectiv art. 29 alin. (1) din Legea nr. 137/2002, precum și față de calitatea de terț a reclamantei raportat la contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 548 din 10 august 1994. Totodată, a mai fost reiterată excepția lipsei calității procesuale pasive a AAAS având în vedere că prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 548/1994 nu au fost înstrăinate imobilele din patrimoniul societății privatizate, ci acțiunile deținute în numele statului la această societate. Astfel, neavând drept de proprietate asupra bunurilor societății comerciale, AAAS nu este răspunzătoare nici de mișcările care au loc în interiorul patrimoniului acestora. De altfel, pârâta AAAS București nu a avut niciodată calitatea de proprietar al bunurilor din patrimoniul S.C. A. S.A. și, deci, nu a transmis nici cumpărătorului, prin contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni, dreptul de proprietate asupra acestor bunuri. În conformitate cu art. 20 din Legea nr. 15/1990, pârâta a vândut pachetul de acțiuni și nu bunuri imobile, motiv pentru care însăși acțiunea reclamantei este neîntemeiată. Recurenta-pârâtă AAAS București a mai arătat că, în cazul vânzării de acțiuni, obligația vânzătorului de garanție constă numai în garantarea existenței și posibilitatea exercitării drepturilor transmise. Or, așa cum s-a arătat anterior, pârâta a vândut acțiuni și nu bunuri imobile ale societății, prin urmare nu se poate vorbi de existența unei obligații de garanție contra evicțiunii în ceea ce privește bunurile imobile care aparțin societății privatizate. De asemenea, nu sunt îndeplinite condițiile pentru a fi aplicabilă răspunderea pentru evicțiune a pârâtei față de solicitările reclamantei. O altă critică vizează greșita respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune. Astfel, este nelegală respingerea excepției prescripției speciale de 3 luni prevăzute de dispozițiile art. 32 28 din O.U.G. nr. 88/1997. Totodată, cum data nașterii dreptului o reprezintă momentul în care au rămas irevocabile hotărârile judecătorești invocate de reclamantă, acțiunea formulată de aceasta este prescrisă. Având în vedere calitatea de excepție de ordine publică a acestei excepții, recurenta-pârâtă înțelege să invoce și în recurs excepția prescripției de o lună prevăzută de dispozițiile speciale ale art. 39 din Legea nr. 137/2002. Sub acest aspect, s-a arătat că data nașterii dreptului o reprezintă momentul în care a rămas irevocabilă hotărârea judecătorească invocată de reclamantă, acțiunea acesteia fiind prescrisă. De asemenea, având în vedere termenul general de prescripție prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 raportat la momentul nașterii dreptului material al reclamantei la acțiune, aceasta este prescrisă. Pe fondul cauzei, criticile recurentei-pârâte AAAS București vizează nelegala înlăturare a susținerilor sale referitoare la valoarea prejudiciului, chiar dacă pur teoretic apelul formulat de AAAS a fost admis în parte deoarece, instanța nu a putut demonstra cum despăgubirile acordate prin decizia instanței de apel, au în cuantum doar diminuat față de pretențiile reclamantei și sunt cu atât mai puțin raportate la valoarea de inventar a activelor ce fac obiectul prezentului litigiu. Astfel cum a fost arătat și în fața instanței de apel, prejudiciul suferit de reclamantă, în cazul restituirii în natură a bunurilor imobile trebuie limitat la valoarea contabilă a acelor imobile înregistrate în registrele contabile ale societății la data când societatea a fost privatizată și nu la valoarea de piață. În caz contrar, societatea ce urmează a fi despăgubită se va îmbogăți fără justă cauză, prejudiciind statul prin stabilirea unei valori a bunurilor imobile cu mult mai mare decât cea existentă în registrele contabile ale societății și avută în vedere în situația patrimonială a societății la data privatizării. De altfel, nu există nicio mențiune în art. 32 4 din Legea nr. 99/1999 privind faptul că despăgubirile se acordă la nivelul valorii de circulație a activelor. În cazul în care se apreciază că sunt aplicabile dispozițiile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 se solicită să se aibă în vedere decizia nr. 18/2011 dată în interesul legii cu privire la aplicarea normei juridice enunțate. Prin urmare, prejudiciul suferit de S.C. A. S.A., urmare a restituirii în natură a bunurilor imobile trebuie limitat la valoarea contabilă a acelor bunuri imobile înregistrate în registrele contabile ale societății la data când societatea a fost privatizată și nu la valoarea de circulație. În mod nelegal nu au fost reținute ca fiind aplicabile dispozițiile art. 30 din Legea nr. 137/2002, dispoziții prin care se arată că în toate cazurile valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăși cumulat 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător. Referitor la cererea de chemare în garanție a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea acesteia în conformitate cu prevederile art. 32 4 alin. (6) din Legea nr. 137/2002, întrucât Statul Român garantează îndeplinirea obligațiilor prevăzute în art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1998.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. a invocat nulitatea și inadmisibilitatea recursului pârâtei AAAS motivat de faptul că prezentul recurs al acesteia este identic cu cel promovat în primul ciclu procesual, împrejurare față de care se impune anularea acestuia. S-a mai solicitat instanței să procedeze la analiza recursului pârâtei AAAS din prisma prevederilor art. 493 C. proc. civ. și să se aibă în vedere că prin decizia nr. 18/2011 s-au soluționat toate aspectele invocate din nou în cadrul recursului promovat de către AAAS cu privire la calitatea procesuală activă a reclamantei, lipsa calității procesuale pasive a AAAS, prescripția dreptului material la acțiune și aplicabilitatea dispozițiilor art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, intervenind și puterea lucrului judecat raportat la decizia ÎCCJ din primul ciclu procesual, și ca atare să se constate nulitatea recursului pârâtei AAAS.

Recurenta-pârâtă AAAS a combătut recursul reclamantei S.C. A. S.A. susținând în principal că acestea reprezintă o reiterare a motivărilor și apărărilor invocate și în fața instanțelor de fond și apel.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ. Prin încheierea din camera de consiliu din 21 noiembrie 2017, a fost analizat raportul întocmit în cauză și s-a dispus comunicarea acestuia potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. În cauză, nu au fost depuse puncte de vedere la raport. Prin încheierea de ședință din data de 20 martie 2018 au fost respinse excepțiile indmisibilității și nulității recursului pârâtei AAAS București, invocate de recurenta-reclamantă A. S.A.. Totodată, au fost admise în principiu recursurile declarate în cauză, fiind stabilit termen pentru 5 iunie 2018 în raport cu dispozițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Analizând recursurile prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să le respingă pentru următoarele considerente: 11.1 Asupra recursului reclamantei A. S.A.: Criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., prin prisma căruia s-a invocat depășirea puterii judecătorești de către instanța de apel, întrucât aceasta s-a erijat de fapt într-o instanță de recurs, nu pot fi reținute. Argumentele recurentei-reclamante A. S.A. invocate în susținerea acestui motiv de nelegalitate privesc, în realitate, nemulțumirea acesteia față de considerentele reținute de către instanța de apel în motivarea hotărârii. Or, prin sintagma "depășirea atribuțiilor judecătorești" se înțelege incursiunea autorității judecătorești în sfera autorității executive sau legislative, astfel cum acestea sunt delimitate de Constituție sau de legile organice, instanța judecătorească săvârșind acte care intră în atribuțiile unor altor organe aparținând unei alte autorități constituite în stat. Din conținutul cererii de recurs nu rezultă formularea unor astfel de critici, iar din considerentele hotărârii recurate nu reiese că instanța de apel ar fi contestat puterea legală a unor texte de lege, ce ar putea atrage incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. Mai mult decât atât, eventuala incidență a motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 și 7 C. proc. civ. ar conduce la respingerea ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată conform art. 497 teza finală din același act normativ, soluție care ar fi nefavorabilă reclamantei A. S.A.. Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă A. S.A. a invocat nulitatea hotărârii recurate, ca urmare a încălcării normelor legale cu privire la competență și limitele casării, instanța de apel analizând documente contabile necontestate. Criticile nu pot fi reținute. Totodată, nu pot fi reținute nici cazurile de nulitate necondiționată de existența unei vătămări de la pct. 3 și 6 ale art. 176 C. proc. civ. referitoare la încălcarea competența instanței și a altor cerințe legale extrinseci actului de procedură, dacă legea nu dispune altfel, enumerate de către recurenta-reclamantă A. S.A.. Încălcarea competenței instanței reglementată de art. 129 C. proc. civ., la care face trimitere art. 176 pct. 3 din același act normativ, se referă la regulile de sesizare a unei instanțe de judecată a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității absolute a hotărârii pronunțate de către o instanță necompetentă, cu identificarea criteriilor pe baza cărora se realizează delimitarea competenței între aceste instanțe. Or, în cauză, prin argumentele dezvoltate în susținerea motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu se pune în discuție o astfel de încălcare a normelor de competență generală, materială sau teritorială exclusivă, ci o presupusă încălcare a regulilor de soluționare a apelului, susținându-se că instanța de apel s-a erijat într-o instanță de recurs și că, deși, nu este o instanță de contencios administrativ a procedat la analiza unor bilanțuri necontestate. La stabilirea cuantumului despăgubirilor solicitate de reclamanta A. S.A. se constată că instanța de apel, în rejudecare, s-a raportat în mod corect atât la prevederile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, interpretate unitar ulterior prin decizia în interesul legii nr. 18/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, cât și la considerentele deciziei de casare coroborate cu probatoriul administrat. De altfel, se constată că instanța de apel a arătat în cuprinsul hotărârii sale care sunt motivele pe care se sprijină soluția de admitere a apelului pârâtei AAAS București și de obligare a acesteia la plata sumei de 10.418,26 RON cu titlu de despăgubiri către reclamantă, reținând că aceasta a fost valoarea contabilă a imobilelor reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunurilor din patrimoniul societății și că nu poate reține concluziile raportului de expertiză care conduceau la valoarea contabilă în sumă de 2.155.400 RON, urmare a corecției efectuată în 31 decembrie 2014. Analizarea pricinii efectuată de către instanța de apel este integrată dispozițiilor de casare care a fixat ca obiectiv verificarea cuantumului despăgubirilor solicitate de reclamantă în concordanță cu interpretarea prevederilor art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, prin decizia nr. 18/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată de completul competent să judece recursul în interesul legii, și administrarea probatoriului necesar soluționării cauzei. Sub pretextul unei nestabiliri a limitelor de casare de către instanța de apel, recurenta-reclamantă A. S.A. reproșează instanței faptul că aceasta a procedat la reanalizarea probatoriului și nu la efectuarea unei probe noi cu expertize, invocând o nemotivare a deciziei din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și încălcarea dreptului la apărare, precum și a dispozițiilor art. 6 din CEDO. În realitate, argumentele recurentei-reclamante A. S.A. converg către forța probantă a raportului de expertiză efectuat în cauză și nelegala aprecierea a unor înscrisuri, respectiv documente contabile, asupra cărora s-au făcut aprecieri prin încheierea de ședință din 5 iunie 2015 a Curții de Apel București și care au intrat sub puterea de lucru judecat. Aceste chestiuni ce țin de netemeinicia hotărârii și nu de nelegalitate, astfel că nu pot face obiectul analizei recursului. Faptul că din probatoriul administrat în cauză a reieșit că valoarea totală de inventar a imobilelor ieșite efectiv din patrimoniul reclamantei, la datele de 29 martie 2011 și 4 aprilie 2012, a fost în cuantum de 10.418,26 RON, aceasta fiind suma acordată cu titlu de despăgubiri și nu valoarea de 2.155.400 RON, stabilită prin raportul de expertiză efectuat în cauză, ca urmare a reevaluării bunurilor și corecției în contabilitate, de la o dată ulterioară, respectiv 31 decembrie 2014, nu este de natură că s-ar fi încălcat normele de competență și limitele casării, cum greșit susține recurenta-reclamantă A. S.A.. Prin urmare, nu se poate reține o nesocotire a prevederilor art. 501 C. proc. civ. întrucât instanța de apel, în rejudecare, a ținut cont de considerentele din decizia de casare, analizând în mod corect pricina, în limitele impuse, sub aspectul cuantumului despăgubirilor în raport cu prevederile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, interpretate unitar ulterior prin decizia în interesul legii nr. 18/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Față de considerentele expuse, decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate de recurenta-reclamantă A. S.A. subsumate motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ. 11.2. Asupra recursului pârâtei Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului București. Criticile recurentei-pârâte Autoritatea pentru Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului București vizând excepțiile necompetenței teritoriale, lipsei calității procesuale active și pasive, prescripției, precum și cea referitoare la modalitatea de soluționare a cererii de chemare în garanție a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice au fost tranșate în mod definitiv prin decizia de casare nr. 1833/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, motiv pentru care acestea nu mai pot fi repuse în discuție. Referitor la cuantumul despăgubirilor acordate reclamantei A. S.A. prin care pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului București susține că ar răspunde în limita unui procent de 70%, întrucât a vândut reclamantei numai 70% din capitalul social al A. S.A., se reține că nu pot fi primite argumentele sub acest aspect. Astfel, se constată că dispozițiile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 reglementează răspunderea Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului București pentru repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat, despăgubiri ce nu pot fi raportate la valoarea acțiunilor sau la procentul din capitalul social transmis prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, cum greșit susține intimata-pârâtă. Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de reclamanta A. S.A. și de pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului - AAAS București împotriva deciziei civile nr. 534/2017 din 20 martie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.