ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1437/2015

Decizia nr. 1437/2015

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Intimatul-reclamant A. a formulat contestație în anulare împotriva Deciziei nr. 4692 din 5 decembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, invocând dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. din 2010.

Printr-o primă critică, contestatorul susține că, în soluționarea recursului, instanța a făcut abstracție de adresa din 26 iunie 2013 emisă de B. a Județului Prahova - C. Câmpina și de mențiunile din Declarația de avere din 9 aprilie 2008.

Contestatorul arată că instanța de recurs a admis recursul și a reținut starea sa de incompatibilitate în perioada 19 iunie 2008 - 15 iulie 2010 prin deținerea simultană a funcției de primar și de persoană fizică autorizată, în această din urmă calitate înregistrând venituri.

Invocând Decizia Curții Constituționale nr. 396 din 1 octombrie 2013 și prevederile art. 3 C. civ., contestatorul arată că, pentru a se reține cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003, este necesar a se face dovada exercitării activității comerciale, prin prestarea de servicii/realizarea de venituri.

Se arată că instanța de recurs a avut în vedere adresa din 07 septembrie 2011 a B. Dâmbovița, conform căreia contestatorul figura cu venituri în perioada 2008-2010, precum și declarația de avere din 9 aprilie 2008, conform căreia în anul 2008 ar fi obținut un venit de 16.500 lei.

Invocând săvârșirea unei greșeli materiale de către instanța de recurs, contestatorul susține că adresa respectivă nu atestă realizarea veniturilor, ci doar veniturile estimate. În acest sens, se arată că, în perioada 2008-2010, contestatorul nu și-a îndeplinit obligația de a depune declarațiile privind veniturile realizate, astfel că organul fiscal a procedat la stabilirea din oficiu a obligației de plată, prin emiterea deciziilor de impunere aferente anilor respectivi.

Având în vedere această situație, contestatorul susține că prezintă relevanță adresa din 26 iunie 2013 emisă de B. Prahova - C. Câmpina, în care se menționează că, în perioada 2008-2010, nu a realizat venituri comerciale prin intermediul PF D., înscrisa aflat la dosarul cauzei și care nu a fost avut în vedere de instanța de recurs, care s-a raportat la adresa din 07 septembrie 2011 a B. Dâmbovița.

Această împrejurare ar fi fost de natură să demonstreze inexistența stării de incompatibilitate prevăzută de art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003.

Totodată, contestatorul susține că instanța de recurs în mod greșit a reținut că venitul în cuantum de 16.500 lei menționat în Declarația de avere din 9 aprilie 2008 este aferent anului 2008, când, în realitate, acest venit este aferent anului 2007.

Printr-o a doua critică, contestatorul susține că instanța de recurs nu a respectat procedura instituită de lege și s-a pronunțat asupra unor aspecte nesupuse dezbaterii părților.

Sub acest aspect, contestatorul susține că, în faza de judecare a recursului, a fost pusă în discuție existența cazurilor de incompatibilitate prin simpla deținere a unor funcții, fără să fie avute în vedere alte circumstanțe, respectiv existența/inexistența unor venituri realizate în perioada de referință. În acest sens, contestatorul invocă prevederile art. 14 alin. (6) C. proc. civ. din 2010.

Se arată că, dacă instanța de recurs ar fi solicitat părților explicații sau probe cu privire la realizarea de venituri comerciale, contestatorul ar fi avut posibilitatea de a indica adresa din 26 iunie 2013 emisă de B. Prahova - C. Câmpina.

În susținerea motivului invocat, prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. din 2010, contestatorul face referire la doctrină și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Examinând cauza și decizia atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că prezenta contestație în anulare este neîntemeiată, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege.

În cadrul contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele prevăzute de dispozițiile procedurale.

Conform art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. din 2010, invocat drept temei al contestației în anulare:

„Art. 503. - (1) Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata.

(2)

Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când:

2.

dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.”

Cu referire la acest motiv de contestație în anulare, în doctrină s-a reținut că textul de lege se referă la noțiunea de eroare materială „în sensul de greșeală de natură procedurală constând în confundarea unor elemente importante sau date materiale - cum ar fi respingerea recursului în mod greșit ca netimbrat, ca tardiv sau ca introdus de o persoană fără calitate, soluționarea recursului în absența motivelor de recurs, care nu au fost transmise de instanța a cărei hotărâre se atacă, mențiuni greșite referitoare la incidentele procedurale, pronunțarea asupra altei hotărâri decât cea atacată, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor și care au determinat soluția pronunțată, iar nu greșeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale”.

De asemenea, tot în doctrină, s-a afirmat că motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. din 2010 reprezintă o preluare a motivului de contestație în anulare prevăzut de art. 318 teza I C. proc. civ. de la 1865, cu deosebirea că noțiunea de „greșeală materială” a fost înlocuit cu noțiunea de „eroare materială”.

Or, în practica judiciară, cu referire la noțiunea de „greșeală materială” în sensul prevederilor art. 318 teza I C. proc. civ. de la 1865, s-a reținut, de asemenea, că are în vedere aspecte formale ale judecății, un „defect fundamental”, care să fie de natură a conduce în mod automat, fără excepție, la o altă dezlegare a pricinii în recurs. Sunt asemenea greșeli materiale cele menționate anterior - greșita anulare a cererii, ca netimbrată; greșita respingere a recursului, ca tardiv formulat - în absența cărora dezlegarea dată de instanță ar fi fost cu totul alta.

În cauză, Înalte Curte reține că aspectele invocate de contestator nu se circumscriu noțiunii de „eroare materială” în sensul dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. din 2010, întrucât, în realitate, prin motivele invocate, contestatorul tinde să obțină o reapreciere a probelor și o nouă judecată a cauzei sub aspectul aplicării dispozițiilor incidente, ceea ce excede controlului realizat de instanță pe calea contestației în anulare.

Sub acest aspect, se observă că adresa din 26 iunie 2013 emisă de B. Prahova - C. Câmpina, precum și apărările întemeiate pe acest înscris, de care contestatorul se prevalează au fost invocate și în faza de recurs și au fost avute în vedere de instanța de recurs. Faptul că soluția instanței de recurs nu este în sensul apărărilor respective nu reprezintă o eroare materială în sensul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. din 2010.

Cât privește susținerile contestatorului în sensul că instanța de recurs nu a respectat procedura instituită de lege și s-a pronunțat asupra unor aspecte nesupuse dezbaterii părților cu referire la faptul că, în faza de judecare a recursului, a fost pusă în discuție existența cazurilor de incompatibilitate prin simpla deținere a unor funcții, fără să fie avute în vedere alte circumstanțe, respectiv existența/inexistența unor venituri realizate în perioada de referință, Înalta Curte constată că acestea nu pot fi primite.

Se reține că respectivele critici sunt formulate prin prisma imposibilității de explicare sau dovedire a veniturilor comerciale, cu referire tot la adresa din 26 iunie 2013 emisă de B. Prahova - C. Câmpina. Se cuvine a fi menționat faptul că adresa respectivă a fost doar invocată în cuprinsul întâmpinării depuse în fața instanței de recurs, dar nu a fost depusă la dosarul cauzei.

Or, în sensul celor expuse anterior, nici aceste susțineri nu se încadrează în noțiunea de „eroare materială” în sensul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. din 2010, contestatorul urmărind în realitate să obțină o nouă judecată a cauzei.

În soluționarea prezentei cauze, Înalta Curte are în vedere, mutatis mutandis, și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în care s-a reținut, cu referire la cererea de revizuire, că „în conformitate cu jurisprudența sa constantă, dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 §1 trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției, care consacră, printre altele, preeminența dreptului ca parte a moștenirii comune a părților contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanțele au pronunțat o soluție definitivă, soluția lor să nu poată fi repusă în discuție (Brumărescu, citată mai sus, § 61). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat (…). O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanțe având un caracter substanțial și obligatoriu (Cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, definitivă la 1 decembrie 2008, §23-24, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 855 din 21 decembrie 2010)”.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 508 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca neîntemeiată, contestația în anulare formulată de A. împotriva Deciziei nr. 4692 din 5 decembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 martie 2015.