ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1438/2015
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1438/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)
Decizia nr. 1438/2015
Asupra cererii de revizuire de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Cererea de revizuire;
Intimatul-reclamant A. a formulat cerere de revizuire împotriva Deciziei nr. 4692 din 5 decembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, invocând motivele prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 1 și 5 C. proc. civ. precum și motivul de revizuire prevăzut de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
Sub aspectul motivului prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 1 teza I C. proc. civ., revizuentul susține că instanța de control judiciar, în vederea reținerii stării de incompatibilitate, a analizat și a reținut faptul că a realizat venituri comerciale, deși recurenta-intimată B. nu a invocat niciodată existența acestor venituri în reținerea stării de incompatibilitate.
Revizuentul susține că instanța de recurs s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut de către recurenta B. și a admis recursul pentru motive străine în raport cu cele invocate de recurentă. Arată recurentul că, în faza de judecare a recursului, s-a pus în discuție existența cazurilor de incompatibilitate, prin simpla deținere a unor funcții, fără a se avea în vedere alte circumstanțe, respectiv existența/inexistența unor venituri realizate în perioada de referință, în condițiile în care B. nu a susținut faptul că ar fi înregistrat venituri comerciale. În acest sens, revizuentul invocă dispozițiile art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6) și art. 488 C. proc. civ., subliniind faptul că recursul nu are caracter devolutiv și, deci, nu determină o nouă judecare în fond, astfel că instanța de recurs era ținută să judece cauza în limitele criticilor formulate prin motivele de recurs, judecata nevizând toate problemele de fapt și de drept invocate în fața primei instanțe, ci doar problemele criticate de recurent.
În consecință, revizuentul susține că modul în care a procedat instanța de recurs, nesesizată cu critici exprese la adresa soluțiilor date de prima instanță sub aspectul veniturilor comerciale realizate, dând o dezlegare asupra unor aspecte necriticate în recurs, pentru a determina rejudecarea pricinii într-un cadru procesual nefiresc, fără respectarea dreptului la apărare și a principiului contradictorialității și cel al oralității, a determinat o soluție incorectă.
Sub aspectul motivului prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 5 teza I C. proc. civ., revizuentul susține că, după pronunțarea hotărârii de către instanța de recurs, s-a descoperit un nou înscris doveditor, ce atestă faptul că nu a realizat venituri comerciale în perioada de referință.
Revizuentul arată că, instanța de recurs a avut în vedere adresa din 7 septembrie 2011 emisă de C. Prahova, în care se menționează că, potrivit deciziilor de impunere din oficiu, intimatul-reclamant A. a înregistrat venituri comerciale și că nu a depus declarațiile anuale privind veniturile realizate pentru anii 2007-2010.
La dosarul cauzei se afla și adresa din 26 iunie 2013, emisă de C. Prahova - D. Câmpina, care a fost omisă de instanța de recurs, în care se menționa că, în perioada 2008-2010, intimatul-reclamant nu a realizat venituri comerciale prin intermediul P.F.A, A.”
După pronunțarea deciziei atacate cu revizuire, E. Ploiești - F. Câmpina a emis adresa nr. 201072 din 12 februarie 2015, din care rezultă că: adresa din 7 septembrie 2011 viza datele din deciziile de impunere din oficiu, întrucât până la acea dată intimatul-reclamant nu depusese declarațiile privind veniturile realizate; după depunerea declarațiilor privind veniturile realizate, s-a procedat la regularizarea situației; prin urmare, a doua adresă - adresa din 26 iunie 2013 - reflectă situația reală, respectiv aceea că reclamantul nu a realizat venituri comerciale în perioada în care a deținut calitatea de primar.
În raport cu
Decizia Curții Constituționale nr. 396 din 1 octombrie 2013 și cu art. 3 C. civ., revizuentul susține că, pentru a se reține cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003, este necesar a se face dovada exercitării activității comerciale, prin prestarea de servicii/realizarea de venituri.
Or, adresa din 12 februarie 2015 emisă de E. Ploiești - F. Câmpina atestă faptul că, în perioada de referință, intimatul-reclamant nu a realizat venituri comerciale prin intermediul P..A., A.”, în perioada 19 iunie 2008 - 15 iulie 2010, fapt de natură a invalida existența stării de incompatibilitate prevăzută de art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003.
Revizuentul susține că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 5 teza I C. proc. civ., întrucât: înscrisul este doveditor și, dacă ar fi fost cunoscut la data pronunțării hotărârii atacate, ar fi putut conduce la respingerea recursului declarat de B., întrucât atesta faptul că revizuenul nu a înregistrat venituri comerciale; înscrisul este descoperit după darea hotărârii; înscrisul vizează o situație anterioară pronunțării hotărârii și are o importanță deosebită pentru dezlegarea pricinii, deoarece vizează situația veniturilor comerciale ale revizuentului în perioadea 2008 - 2010, iar importanța sa în dezlegarea cauzei este esențială, în lumina Deciziei Curții Constituționale nr. 396 din 1 octombrie 2013; înscrisul nu a putut fi înfățișat în procesul în care a fost pronunțată hotărârea dintr-o împrejurare mai presus de voința părții, nefiind pusă în discuția părților necesitatea dovedierii faptului că revizuentul nu a realizat venituri comerciale.
Sub aspectul motivului prevăzut de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, revizuentul susține că instanța de recurs nu a respectat dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și de art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, încălcând principiul priorității dreptului Uniunii Europene și soluționând cauza cu încălcarea art. 16 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și a art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
În esență, revizuentul susține că, în faza de judecare a recursului, s-a pus în discuție existența cazurilor de incompatibilitate, prin simpla deținere a unor funcții, fără a se avea în vedere alte circumstanțe, respectiv existența/inexistența unor venituri de natură comercială realizate în perioada de referință.
Cu referire la încălcarea principiului contradictorialității, în raport cu art. 6 alin. (1) teza I din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 47 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, revizuentul invocă prevederile
art. 14 alin. (6) C. proc. civ., și arată că, dacă instanța de recurs ar fi solicitat părților explicații sau probe cu privire la realizarea unor venituri comerciale, ar fi avut posibilitatea de a indica adresa din 26 iunie 2013 emisă de C. Prahova - D. Câmpina, ce atestă faptul că, în perioada 19 iunie 2008 - 15 iulie 2010, nu a înregistrat venituri comerciale, ceea ce ar fi determinat respingerea recursului formulat de B.
Revizuentul mai arată că instanța de recurs a reținut în motivare argumente ce nu au fost invocate în cererea de recurs, motiv pentru care era ținută a pune în discuție părților aceste argumente, potrivit principiului contradictorialității consacrat de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și de art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care fac parte din dreptul Uniunii Europene, așa cum rezultă din prevederile art. 2 și art. 6 alin. (1) și (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană.
De asemenea, se susține că instanța de recurs a soluționat cauza cu încălcarea art. 16 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
În acest sens, revizuentul arată că este contrară acestor dispoziții interpretarea dată de instanța de recurs prevederilor
art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003 în raport cu faptul că, în perioada 10 mai 2011 - 12 iulie 2011, a deținut funcția de administrator la SC G. SRL, cu consecința reținerii stării de incompatibilitate prevăzute de textul de lege.
Arată revizuentul că
interpretarea extensivă a art. 87 alin. (2) din Legea nr. 161/2003, prin includerea în acest text și a situației în care o persoană doar deține scriptic o funcție într-o societate inactivă (care nu realizează venituri) este disproporționată și îngrădește
libertatea de a desfășura o activitate economică sau comercială, consacrată de art. 16 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.
În esență, invocând prevederile art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Mateescu împotriva României), revizuentul consideră că, în cauză, a fost încălcat dreptul său la viață privată, constând în suprimarea dreptului de a-și dezvolta relațiile cu lumea înconjurătoare, mai ales în condițiile în care ideea de asociere a fost dezvoltată într-un cadrul familial.
Subsecvent, se arată că, d
in analiza dispozițiilor art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003, se constată că acestea, prin modul deficitar de redactare, nu corespund exigențelor de tehnică legislativă specifice normelor juridice, întrucât nu îndeplinesc cele patru criterii de claritate, precizie, previzibilitate și predictibilitate pentru ca subiectul de drept vizat să-și poată conforma conduita, astfel încât să evite consecințele nerespectării sale, așa cum rezultă din opiniile divergente ale autorităților interne cu privire la care dintre texte este relevant și la implicațiile acestora asupra situației sale (spre exemplu, adresa din 31 octombrie 2007 diferă în mod fundamental de Raportul de evaluare nr. 26717/G/ll din 17 iunie 2013 întocmit de B.). Or, în astfel de circumstanțe, este puțin probabil ca revizuentul să fi putut să prevadă în mod rezonabil că - în ciuda Adresei din 31 octombrie 2007 și a legii care reglementa stările de incompatibilitate, va fi sancționat pentru deținerea simultană a funcției de primar și de administrator.
În consecință, susține revizuentul că textul dispozițiilor legale care reglementează exercitarea funcției de primar nu este suficient de previzibil pentru a-i permite să își dea seama că deținerea simultană a unei funcții într-o societate care nu presta activitate și, ca urmare, nu realiza venituri, implică sancționarea sa, astfel că nu este îndeplinită condiția de previzibilitate și, în consecință, ingerința nu era prevăzută de lege, fiind încălcat art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care consacră dreptul la respectarea vieții private.
II.
Considerentele Înaltei Curți cu privire la cererea de revizuire;
Analizând cererea de revizuire, Înalta Curte constată că este neîntemeiată, pentru considerentele arătate în continuare.
În ceea ce privește susținerile revizuentului sub aspectul motivului prevăzut art. 509 alin. (1) pct. 1 teza I C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea nu pot fi primite pentru argumentele arătate în continuare.
Conform art. 509 alin. (1) pct. I teza I C. proc. civ. din 2010:
„Art. 509. - (1) Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă:
s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut”.
În esență, prin criticile formulate, revizuentul susține că instanța de recurs s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut de către recurenta B., întrucât a analizat și a reținut faptul că ar fi realizat venituri comerciale, deși recurenta-intimată B. nu a invocat niciodată existența acestor venituri în reținerea stării de incompatibilitate.
Cu referire la acest motiv de revizuire, se reține că, în sensul dispozițiilor citate, ca reflectare a principiului disponibilității, pretinsa pronunțare a instanței extra petita se analizează în raport cu obiectul litigiului, astfel cum acesta este delimitat prin cererea de chemare în judecată.
Or, în cauză, criticile revizuentului sunt raportate la neinvocarea în cererea de recurs a unor împrejurări de fapt și de drept avute în vedere de instanța de recurs, fără a fi demonstrat modul în care, prin soluția pronunțată - admiterea recursului, casarea sentinței atacate și respingerea acțiunii, ca neîntemeiată - instanța de recurs s-ar fi pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut, în sensul ipotezei reglementate de art. 509 alin. (1) pct. 1 teza I C. proc. civ.
Independent, cu referire concretă la susținerile revizuentului, Înalta Curte observă că problema veniturilor obținute în perioada de referință, a fost invocată atât de reprezentantul recurentei la termenul din 5 decembrie 2014, cu ocazia dezbaterilor, cât și de către
intimatul-reclamant
A., în cuprinsul întâmpinării, în care a fost invocată adresa din 26 iunie 2013 emisă de H. Câmpina.
În acest context, nu se poate reține că în faza de recurs nu a fost antamată problema veniturilor obținute în perioada de referință avute în vedere la stabilirea stării de incompatibilitate.
Cu referire la susținerile revizuentului circumscrise motivului prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 5 teza I C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea nu pot fi primite pentru argumentele arătate în continuare:
Conform art. 509 alin. (1) pct. 5 teza I C. proc. civ.:
„Art. 509. - (1) Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă:
după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților.”
Prin decizia atacată cu revizuire, pentru a reține că A. s-a aflat în starea de incompatibilitate prevăzută de art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003, cu modificările și completările ulterioare, instanța de recurs a avut în vedere următoarele argumente:
„Prin Decizia nr. 396 din 01 octombrie 2013, Curtea Constituțională a statuat că nu se poate afirma de plano că membrul unei întreprinderi familiale nu are calitatea de comerciant persoană fizică. Desigur, calificarea de facto a unei persoane fizice ce desfășoară o activitate economică autorizată ca fiind comerciant trebuie apreciată de la caz la caz, de către instituțiile/autoritățile competente, în funcție de coordonatele cuprinse în legislația de drept comun.
În raport de argumentele reținute de instanța constituțională, ceea ce prezintă relevanță în cazul analizat este dacă persoana fizică autorizată a înregistrat venituri în timpul funcționării sale.
În adresa din 07 septembrie 2011, C. Prahova a comunicat că persoana evaluată figurează cu următoarele venituri: (i) în anul 2008 - venituri din activități comerciale în sumă de 2.882 lei; (ii) în anul 2009 - venituri din activități comerciale în sumă de 2.882 lei; (iii) în anul 2010 - venituri din activități comerciale în sumă de 3.000 lei.
În declarația de avere, aflată la filele 83-85 dosar fond, intimatul a consemnat faptul că „P.F.A., A.” a avut un venit de 16.500 lei în 2008 din activitatea de „dirigenție șantier”.
Rezultă, astfel, că instanța de recurs a pronunțat hotărârea atacată cu revizuire în raport cu probatoriul administrat, care cuprindea atât adresa din 26 iunie 2013 emisă de H. Câmpina, cât și adresa din 07 septembrie 2011 emisă de C. Prahova.
În susținerea motivului de revizuire, revizuentul se prevalează de adresa din 12 februarie 2015 emisă de I. Prahova - F. Câmpina, emisă după darea hotărârii atacate.
Este adevărat că acest înscris este doveditor în privința revizuentului sub aspectul veniturilor din profesii libere (activități de inginerie și consultanță tehnică legate de acestea) aferente perioadei 2008-2010.
Însă, se observă că, la adresa din 12 februarie 2015 emisă de I. Prahova - F. Câmpina, sunt atașate Deciziile de impunere anuală pentru veniturile realizate de A. pe anii 2008 și 2010, în care sunt menționate diferențe de impozit constatate în minus corespunzătoare impozitului pe venitul net anual impozabil datorat în aceeași perioadă stabilit anterior prin deciziile de impunere din oficiu aferente anilor 2008, 2009 și 2010
Pentru a ne afla în ipoteza reglementată de art. 509 alin. (1) pct. 5 teza I C. proc. civ., este necesar ca înscrisul respectiv fie să fi fost reținut de partea potrivnică, fie să nu fi putut fi înfățișat dintr-o împrejurare mai presus de voința părții.
În context, însă, deși adresa de care se prevalează revizuentul este emisă la data de 12 februarie 2015, se constată că aspectele pe care le atestă au la bază deciziile de impunere anuală aferente perioadei 2008-2010 în cazul contribuabilului A., atașate adresei respective și care au fost emise la data de 26 iunie 2013.
Or, revizuentul nu a făcut dovada faptului că înscrisurile respective ar fi fost reținute de partea potrivnică și nici nu a demonstrat existența unei împrejurări mai presus de voința sa care să-l fi împiedicat să obțină și să înfățișeze instanței de recurs, până la termenul din 5 decembrie 2014, înscrisurile respective care îl priveau în mod direct și care au fost emise încă de la data de 26 iunie 2013, motiv pentru care Înalta Curte nu poate reține îndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Susținerile revizuentului în sensul împiedicării sale dintr-o împrejurare mai presus de voința sa, cu motivarea că nu a fost pusă în discuția părților necesitatea dovedierii faptului că nu a realizat venituri comerciale nu pot fi primite, în condițiile în care, așa cum s-a arătat anterior, reținerea stării de incompatibilitate în raport cu existența veniturilor obținute în perioada de referință a fost antamată atât de instanța de fond, cât și cu ocazia dezbaterilor în recurs, iar revizuentul a formulat apărări sub acest aspect prin întâmpinarea depusă în faza de recurs.
Nu mai puțin, însă, se cuvine a fi observat faptul că deciziile atașate înscrisului invocat de revizuent (emise la data de 26 iunie 2013) sunt anterioare și hotărârii instanței de fond (pronunțată la data de
23 septembrie 2013), care a format obiectul controlului instanței de recurs, materializat în cuprinsul deciziei atacate cu revizuire.
În ceea ce privește susținerile revizuentului circumscrise art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte reține că sunt neîntemeiate pentru argumentele arătate în continuare.
Potrivit art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004:
„(2) Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunțarea hotărârilor rămase definitive și irevocabile prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementa de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României”.
Acest motiv de revizuire este menit să asigure preeminența dreptului european în lumina principiilor și interpretărilor cristalizate în jurisprudența jurisdicțiilor Uniunii Europene.
Înalta Curte a reținut în jurisprudența sa anterioară
(cu titlu de exemplu, Deciziile nr. 2441 din data de 7 mai 2009, nr. 3604 din data de 21 iunie 2011 și nr. 4955 din 11 aprilie 2013), că cererea de revizuire formulată în temeiul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 - ca mijloc procedural de verificare a modului în care instanța națională respectă principiul priorității dreptului comunitar - este admisibilă numai dacă prioritatea dreptului comunitar a fost invocată în fond sau în recurs, iar instanța nu a luat în considerare acest aspect și a soluționat litigiul numai prin raportare la legislația internă.
Or, în cauză, se constată că nici în fața primei instanțe și nici în fața instanței de recurs, revizuentul nu a formulat apărări întemeiate pe principiul priorității dreptului comunitar, astfel că invocarea pentru prima dată în fața instanței de revizuire a dreptului comunitar cu referire la principiul contradictorialității, subsumat dreptului la un proces echitabil, la libertatea de a desfășura o activitate economică sau comercială și la dreptul la viață privată, nu se circumscriu ipotezei reglementate de textul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
Cu referire concretă la criticile revizuentului, Înalta Curte constată că incidența cazului de incompatibilitate reținut în sarcina reclamantului în raport cu existența/inexistența unor venituri de natură comercială realizate în perioada de referință a format obiectul analizei efectuate atât de către instanța de fond, cât și de către instanța de recurs. În faza de recurs, în sensul celor reținute în decizia atacată cu revizuire, intimatul-reclamant a formulat, prin întâmpinare, apărări sub acest aspect, invocând
adresa nr. 205.943 din 26 iunie 2013 emisă de H. Câmpina”.
În condițiile în care prima instanță a reținut că persoana verificată nu a realizat venituri în perioada 2008-2010 ca persoană fizică autorizată, iar, în faza de recurs, intimatul-reclamant A. a formulat apărări sub același aspect, Înalta Curte nu poate reține că ar fi existat o încălcare, sub aspectul principiului contradictorialității ori al dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și de art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
Astfel, se reține că, inclusiv în fața instanței de recurs, revizuentul a avut posibilitatea reală și efectivă de a formula toate apărările necesare și de a prezenta toate probele pe care le considera necesare în susținerea demersului judiciar pe care l-a inițiat. De altfel, așa cum s-a arătat anterior, în faza de recurs, intimatul-reclamant a formulat apărări, în cadrul cărora
a invocat adresa nr. 205.943 din 26 iunie 2013 emisă de C. Prahova - H. Câmpina.
Nu pot fi primite nici criticile formulate în sensul că interpretarea dată de instanța de recurs prevederilor art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003 în raport cu faptul că, în perioada 10 mai 2011 - 12 iulie 2011, a deținut funcția de administrator la SC G. SRL, ar contraveni dispozițiilor art. 16 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în sensul îngrădirii libertății de a desfășura o activitate economică sau comercială și nerespectării dreptului său la viață privată, constând în suprimarea dreptului de a-și dezvolta relațiile cu lumea înconjurătoare, mai ales în condițiile în care ideea de asociere a fost dezvoltată într-un cadrul familial.
Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 14 ianuarie 2014 în cauza Mateescu împotriva României (publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 454 din 20 iunie 2014) prin care s-a constatat încălcarea art. 8 din Convenție pentru neîndeplinirea condiției de previzibilitate a legii sub aspectul incompatibilității exercitării a două profesii liberale (medic și avocat)
, nu prezintă relevanță în prezenta cauză, care vizează regimul incompatibilităților în exercitarea unei demnități publice.
În realitate, criticile revizuentului sunt întemeiate pe nemulțumirea sa că instanța de recurs a soluționat cauza în raport cu datele atestate prin adresa din 7 septembrie 2011 emisă de C. Prahova (înscris aflat la filele 143-144 ale dosarului de fond), iar nu în raport cu adresa din 26 iunie 2013 emisă de C. Prahova - H. Câmpina (aflată la fila 13 a dosarului de fond).
Însă, pe calea revizuirii - cale extraordinară de atac de retractare - se verifică îndeplinirea condițiilor expres și limitativ prevăzute de C. proc. civ., fără a se putea proceda la o rejudecare a cauzei, prin reaprecierea probatoriului administrat și reanalizarea modului de aplicare a dispozițiilor incidente cauzei, întrucât, în cadrul acestei căi de atac, nu se verifică legalitatea și temeinicia hotărâri atacate.
În concluzie, apreciind că, prin criticile formulate, revizuentul tinde în realitate să obțină o rejudecare a cauzei, Înalta Curte are în vedere la pronunțarea prezentei decizii, și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în care s-a reținut, cu referire la cererea de revizuire, că „în conformitate cu jurisprudența sa constantă, dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 §1 trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției, care consacră, printre altele, preeminența dreptului ca parte a moștenirii comune a părților contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanțele au pronunțat o soluție definitivă, soluția lor să nu poată fi repusă în discuție (Brumărescu, citată mai sus, § 61). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat (…). O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanțe având un caracter substanțial și obligatoriu (Cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, definitivă la 1 decembrie 2008, § 23-24, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 855 din 21 decembrie 2010)”.
Pentru toate considerentele arătate, în temeiul art. 513 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca neîntemeiată, cererea de revizuire formulată de A.
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca neîntemeiată, cererea de revizuire formulată de A. împotriva Deciziei nr. 4692 din 5 decembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 martie 2015.