ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 675/2018

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 675/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)

Decizia nr. 675/2018

Asupra cauzei de

față, constată următoarele;

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei

Câmpina Ia data de 19 decembrie 2013, reclamanții A. și B. au chemat

în judecată pe pârâtele C. Câmpina, prin primar și SC D. SA,

solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să

dispună obligarea în solidar a acestora la repararea prejudiciului cauzat

de fapta lor ilicită, constând în plata a 20.000 lei, reprezentând

prejudiciul nepatrimonial (daune morale) pentru ultimi: trei ani anteriori

introducerii acțiunii, plata lipsei de folosință a terenului de

circa 800 mp aflat în spatele locuinței, pentru ultimii trei ani înaintea

introducerii acțiunii, evaluată provizoriu la 5.000 lei, și în

continuare, până la remedierea cauzei care a determinat lipsa de

folosință, și restabilirea situației anterioare, în sensul

efectuării lucrării de construcții (canalizare) și de

decontaminare a solului; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă

nr. 1988 din 20 mai 2016, Judecătoria Câmpina a admis în parte

acțiunea precizată și, în consecință, a obligat în

solidar pârâtele să plătească reclamanților suma de 20.000 lei,

cu titlu de daune morale.

A obligat pârâta C. Câmpina,

prin primar să execute lucrările menționate la pct. 2.d din

raportul de expertiză construcții completare 2 întocmit de expertul

ing. F. (filele 298-302), respectiv: să branșeze canalizarea

pluvială, în care s-au racordat și canalizări menajere, în canalizarea

menajeră din Calea x și să destupe cele 4 guri de scurgere ape

pluviale (galgăre existente) amplasate pe partea dreaptă în sensul de

mers dinspre Câmpina spre benzinăria x care sunt acoperite cu covor

asfaltic.

A obligat în solidar pârâtele

să execute lucrări de decontaminare a solului în scopul readucerii

terenului reclamanților la starea inițială, naturală,

astfel cum sunt indicate la obiectivul b și c din în concluziile

expertizei refacere, cu specialitatea inginerie sanitară și

protecția mediului, întocmită de exp. E. (filele 247-262), respectiv:

să salubrizeze 500 mp teren, cu decopertarea a câte 10 cm sol, cu

evacuarea deșeurilor, cu transportul acestora la rampa de gunoi și

plata taxelor de depozitare, până la adâncimea de 50 cm, să

dezinfecteze terenul șl să împrăștie pământ de

grădină pe terenul salubrizat.

A respins capătul de

cerere privind obligarea pârâtelor în solidar la plata lipsei de

folosință, ca neîntemeiat și petitul privind executarea

lucrărilor menționate la pct. 2.d din raportul de expertiză construcții

completare 2 întocmit de expertul ing. F. (filele 298-302) formulat în

contradictoriu cu pârâta SC D. SA, ca neîntemeiat.

A obligat pârâtele să

plătească, în solidar, reclamanților suma de 6.007,44 lei, cu

titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 1559 din 24

octombrie 2017, Tribunalul Prahova, secția I civilă, a respins

apelurile declarate de pârâții SC D. SA și B. Câmpina, prin primar

împotriva sentinței civile nr. 1988/20 iunie 2016 pronunțată de

Judecătoria Câmpina, ca nefondate.

A admis apelul declarat de

reclamanții A. și B. împotriva aceleiași sentințe și,

în consecință:

A schimbat în parte

sentința atacată, în sensul că a admis în parte acțiunea

precizată și, în consecință, a obligat pârâtele în solidar

la plata sumei de 31-857,84 lei, reprezentând lipsa de folosință a

terenului, conform raportului de expertiză tehnică judiciară

topo G.

A obligat pârâtele în solidar

să execute lucrările menționate la punctul 2.d din raportul de

expertiză construcții completare nr. 2 întocmit de expert F.

A obligat pârâtele în solidar

la plata sumei de 8.693,44 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

A respins, ca

neîntemeiată, cererea de obligare a pârâtelor în solidar la plata

contravalorii lipsei de folosință a terenului până Ia încetarea

cauzei care a determinat plata lipsei de folosință,

A menținut în rest

dispozițiile sentinței.

A obligat intimatele în

solidar la plata sumei de 2.300 lei către apelanți cu titlu de

cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii,

pârâții C. Câmpina, prin primar și SC D. SA an declarat recurs,

înregistrat la Tribunalul Prahova, la data de 22 ianuarie 2018 și transmis

ulterior spre soluționare Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe

rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I

civilă, la data de 31 ianuarie 2018 și trimis, spre soluționare,

prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 10.

Prin rezoluția din data

de 2 februarie 2018, s-a fixat termen de judecată la 28 februarie 2018, în

vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de

Casație și Justiție în judecarea cererii de recurs.

La acest termen, Înalta Curte

a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale

materiale în soluționarea recursurilor de față, în raport de

dispozițiile art. 97 pct. 1 coroborate cu art. 5 alin. (3) și art.

483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepția, Înalta

Curte de Casație și Justiție constată că este

întemeiată pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor

art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție

judeca: „1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de

apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege;

unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4.

orice alte cereri date prin lege în competența sa".

Din norma de

competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta

Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri

declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de

apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres

competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C.

proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție,

ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate

împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin

excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva

altor hotărâri.

Astfel formulată, norma

în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei

Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța care

a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma

de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte

soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în

competența altor instanțe.

O asemenea formulare de

principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum

s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competentei de

atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă

instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o

soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă

și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reformularea art. 97 pct. 1

din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun

pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este

prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu

nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu

extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în

care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de

atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o

regulă nouă de competență, prin adăugare la lege,

rezultat ce contravine prevederilor art.122 C. proc. civ., potrivit cărora

„Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea

normelor prezentului cod".

Constatări similare se

impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevede

că „Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de

Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a

conformității hotărârii atacate cu regulile de drept

aplicabile".

Nici această normă

nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de

Casație și Justiție soluționează toate recursurile

care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe,

formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat

consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru

soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei

rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică

titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin

lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același

scop îl urmărește și recursul soluționat de alte

instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483

alin. (4) teza finală, potrivit căruia „Dispozițiile alin. (3)

se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta

Curte are rolul de a realiza interpretarea șl aplicarea unitară a

legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă

acesta nu conduce în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din

Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta

Curte de Casație și Justiție „potrivit competenței sale".

Din considerentele expuse

anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) Cod procedură civila nu

permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C.

proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de

soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor

curților de apel și numai prin excepție competența de

soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când

aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această

premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu

este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de

Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate

împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

N.C.P.C. păstrează

principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât, coroborând acest principiu

cu dispozițiile art. 483 alin. (4) C. proc. civ., curțile de apel

sunt competente să soluționeze recursurile împotriva hotărârilor

pronunțate de tribunale, procedând la examinarea, în condițiile

legii, a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept

aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Cum în speță,

judecătoria a fost instanța învestită cu soluționarea

fondului, iar soluționarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul,

rezultă că nu este incidență norma art. 97 pct. 1 C. proc.

civ., care reglementează competența în materia recursului a

instanței supreme.

O altfel de interpretare care

să atribuie competența de drept comun a instanței supreme în

materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar

însemna, în realitate, crearea pe cale jurisprudențială, a unei norme

noi de competență, în contradicție cu dispozițiile

constituționale (conform art. 126 alin. (2) din Constituție

„competența instanțelor judecătorești și procedura de

judecată sunt prevăzute numai de lege") și cu cele ale art.

122 C. proc. civ. („reguli noi de competență pot fi stabilite numai

prin modificarea normelor prezentului cod").

În aplicarea acestor norme,

competența de soluționare în cauză a recursurilor declarate

împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul

Prahova revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de

Apel Ploiești, instanță în favoarea căreia Înalta Curte

urmează a decima competența de soluționare a recursurilor,

văzând și dispozițiile ari 132 alin,(3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția

necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Declină competența

de soluționare a recursurilor declarate de pârâții C. Câmpina, prin

primar și SC D. SA împotriva Deciziei nr. 1559 din 24 octombrie 2017 a

Tribunalului Prahova, secția I civilă, în favoarea Curții de

Apel Ploiești.

Fără cale de atac.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 28 februarie 2018.