ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 675/2018

Decizia nr. 675/2018 Asupra cauzei de față, constată următoarele; Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Câmpina Ia data de 19 decembrie 2013, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâtele C. Câmpina, prin primar și SC D. SA, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să dispună obligarea în solidar a acestora la repararea prejudiciului cauzat de fapta lor ilicită, constând în plata a 20.000 lei, reprezentând prejudiciul nepatrimonial (daune morale) pentru ultimi: trei ani anteriori introducerii acțiunii, plata lipsei de folosință a terenului de circa 800 mp aflat în spatele locuinței, pentru ultimii trei ani înaintea introducerii acțiunii, evaluată provizoriu la 5.000 lei, și în continuare, până la remedierea cauzei care a determinat lipsa de folosință, și restabilirea situației anterioare, în sensul efectuării lucrării de construcții (canalizare) și de decontaminare a solului; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1988 din 20 mai 2016, Judecătoria Câmpina a admis în parte acțiunea precizată și, în consecință, a obligat în solidar pârâtele să plătească reclamanților suma de 20.000 lei, cu titlu de daune morale. A obligat pârâta C. Câmpina, prin primar să execute lucrările menționate la pct. 2.d din raportul de expertiză construcții completare 2 întocmit de expertul ing. F. (filele 298-302), respectiv: să branșeze canalizarea pluvială, în care s-au racordat și canalizări menajere, în canalizarea menajeră din Calea x și să destupe cele 4 guri de scurgere ape pluviale (galgăre existente) amplasate pe partea dreaptă în sensul de mers dinspre Câmpina spre benzinăria x care sunt acoperite cu covor asfaltic.

A obligat în solidar pârâtele să execute lucrări de decontaminare a solului în scopul readucerii terenului reclamanților la starea inițială, naturală, astfel cum sunt indicate la obiectivul b și c din în concluziile expertizei refacere, cu specialitatea inginerie sanitară și protecția mediului, întocmită de exp. E. (filele 247-262), respectiv: să salubrizeze 500 mp teren, cu decopertarea a câte 10 cm sol, cu evacuarea deșeurilor, cu transportul acestora la rampa de gunoi și plata taxelor de depozitare, până la adâncimea de 50 cm, să dezinfecteze terenul șl să împrăștie pământ de grădină pe terenul salubrizat. A respins capătul de cerere privind obligarea pârâtelor în solidar la plata lipsei de folosință, ca neîntemeiat și petitul privind executarea lucrărilor menționate la pct. 2.d din raportul de expertiză construcții completare 2 întocmit de expertul ing.

F. (filele 298-302) formulat în contradictoriu cu pârâta SC D. SA, ca neîntemeiat. A obligat pârâtele să plătească, în solidar, reclamanților suma de 6.007,44 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Prin decizia nr. 1559 din 24 octombrie 2017, Tribunalul Prahova, secția I civilă, a respins apelurile declarate de pârâții SC D. SA și B. Câmpina, prin primar împotriva sentinței civile nr. 1988/20 iunie 2016 pronunțată de Judecătoria Câmpina, ca nefondate.

A admis apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva aceleiași sentințe și, în consecință: A schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a admis în parte acțiunea precizată și, în consecință, a obligat pârâtele în solidar la plata sumei de 31-857,84 lei, reprezentând lipsa de folosință a terenului, conform raportului de expertiză tehnică judiciară topo G. A obligat pârâtele în solidar să execute lucrările menționate la punctul 2.d din raportul de expertiză construcții completare nr. 2 întocmit de expert F. A obligat pârâtele în solidar la plata sumei de 8.693,44 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. A respins, ca neîntemeiată, cererea de obligare a pârâtelor în solidar la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului până Ia încetarea cauzei care a determinat plata lipsei de folosință, A menținut în rest dispozițiile sentinței.

A obligat intimatele în solidar la plata sumei de 2.300 lei către apelanți cu titlu de cheltuieli de judecată în apel. Împotriva acestei decizii, pârâții C. Câmpina, prin primar și SC D. SA an declarat recurs, înregistrat la Tribunalul Prahova, la data de 22 ianuarie 2018 și transmis ulterior spre soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 31 ianuarie 2018 și trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 10. Prin rezoluția din data de 2 februarie 2018, s-a fixat termen de judecată la 28 februarie 2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii de recurs.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în soluționarea recursurilor de față, în raport de dispozițiile art. 97 pct. 1 coroborate cu art. 5 alin. (3) și art. 483 alin. (4) C. proc. civ. Analizând excepția, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că este întemeiată pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judeca: „1.

recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa". Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți. Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța care a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe. O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competentei de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art.122 C. proc. civ., potrivit cărora „Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod". Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc.

civ., care prevede că „Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile". Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor. Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului.

De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia „Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător". Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea șl aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție „potrivit competenței sale". Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) Cod procedură civila nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc.

civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres. Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel. N.C.P.C. păstrează principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispozițiile art. 483 alin. (4) C. proc. civ., curțile de apel sunt competente să soluționeze recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc.

civ. Cum în speță, judecătoria a fost instanța învestită cu soluționarea fondului, iar soluționarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă că nu este incidență norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competența în materia recursului a instanței supreme. O altfel de interpretare care să atribuie competența de drept comun a instanței supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, în contradicție cu dispozițiile constituționale (conform art. 126 alin. (2) din Constituție „competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege") și cu cele ale art. 122 C. proc.

civ. („reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod"). În aplicarea acestor norme, competența de soluționare în cauză a recursurilor declarate împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Prahova revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Ploiești, instanță în favoarea căreia Înalta Curte urmează a decima competența de soluționare a recursurilor, văzând și dispozițiile ari 132 alin,(3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Declină competența de soluționare a recursurilor declarate de pârâții C. Câmpina, prin primar și SC D. SA împotriva Deciziei nr. 1559 din 24 octombrie 2017 a Tribunalului Prahova, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel Ploiești. Fără cale de atac. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 februarie 2018.