ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 755/2018

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secția I civilă, sub nr. x/2012, la data de 13 ianuarie 2012, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul Câmpina, prin Primar și Primarul Municipiului Câmpina, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, în baza art. 33, 25 și 40 din Legea nr. 10/2001, precum și art. 555, 559, 1357, 1381, 1385, 1645 alin. (2) și urm. din C. civ., să se dispună obligarea pârâților la plata sumei evaluate provizoriu la 500.001 RON cu titlu de daune pentru împiedicarea folosirii suprafeței de 6.894 mp începând cu 26 ianuarie 2006, până la eliberarea terenului de copacii plantați, a sumei evaluate provizoriu la 500.001 RON cu titlu de daune pentru împiedicarea folosirii suprafeței de 1.414 mp începând cu 26 ianuarie 2006, până la eliberarea terenului de orice sarcini, precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că, prin Sentința civilă nr. 95 din 25 ianuarie 2006 și Deciziile civile nr. 265 din 14 noiembrie 2008, nr. 279 din 8 decembrie 2008 și 288 din 16 decembrie 2008, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, rămase definitive și executorii, s-a instituit obligația pârâților de a restitui în natură terenul în suprafață de 1.085 mp, situat în Câmpina, Calea x; terenul în suprafață de 160 mp, situat în Câmpina, strada x nr. 82; terenul în suprafață de 169 mp, situat în Câmpina, strada x nr. 84 și terenul în suprafață de 6894 mp situat în Câmpina, strada x.

Prin cererile înregistrate succesiv la Primăria Municipiului Câmpina sub nr. x din 18 iunie 2007, nr. 235 din 7 ianuarie 2009, fax din 21 iulie 2009 și nr. 20453 din 21 septembrie 2009, reclamantul a solicitat restituirea în natură a celor patru terenuri, ca obligație instituită mai întâi prin art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 pentru ca ulterior, obligația să fie confirmată prin cele patru hotărâri judecătorești.

Deși notificați în repetate rânduri pentru predarea terenurilor, pârâții au continuat să rețină imobilele în dauna patrimonială a persoanei recunoscute ca proprietar de drept, până la 28 octombrie 2009, când a fost încheiat procesul-verbal de predare a posesiei.

Însă, așa cum se reține în procesul-verbal de predare a posesiei din 28 octombrie 2009, în cursul anului 2009 pe terenul în suprafață de 6.804 mp, pârâții au plantat puieți de arbori pe care s-au obligat să-i ridice cel mai târziu la 01 decembrie 2009, obligație neîndeplinită nici până la data formulării prezentei acțiuni.

În mod separat de faptul că pârâții nu și-au îndeplinit obligația asumată până la 01 decembrie 2009 și împiedică reclamantului folosința suprafeței de 6.894 mp, pârâții au perfectat o serie de contracte prin care au afectat direct folosința reclamantului asupra terenului în suprafață de 1.414 mp.

Astfel, printr-un contract de concesiune încheiat pentru perioada 1995 - 2025, a cedat folosința unei suprafețe de 200 mp, pentru care a încasat toată valoarea concesiunii anticipat, iar la nivelul anului 2009 și 2010 a încheiat o serie de contracte cu societăți comerciale prin care a îngrădit dreptul reclamantului de a utiliza liber proprietatea.

Pârâții și-au însușit contravaloarea folosinței pentru suprafața de 200 mp. din terenul reclamantului, iar actele încheiate de pârâți după restituirea dreptului de proprietate au determinat îngrădirea unei utilizări din partea reclamantului și au generat posibilitatea ca terenul să fie folosit de terți ca parcare pentru autoturisme sau loc de staționare pentru călători.

În acest sens, deși, inițial, prin Adresa nr. x din 10 februarie 2010, pârâții au solicitat reclamantului să îngrădească terenul pentru că este folosit de călători și de microbuzele care efectuează transporturi, prin Certificatul de urbanism nr. x din 8 iunie 2010 i s-a interzis să edifice un gard provizoriu din sârmă pe motiv că blochează stația de transport.

În contextul celor prezentate, refuzul pârâților de a permite edificarea unui gard care să protejeze această proprietate determină fapta culpabilă care permite altora să se folosească de terenul de 1.414 mp.

Indiferent de modalitatea în care se justifică pârâții cu privire la refuzul de a permite protejarea terenului, instanța va trebui să aibă în vedere că există cel puțin o vinovăție a pârâților în faptul că acest teren este folosit de alte persoane.

Astfel, constatând că refuzul de îndeplinire a obligației de restituire începe de la data pronunțării Sentinței civile nr. 95 din 25 ianuarie 2006 a Tribunalului Prahova și continuă cu încălcarea obligațiilor dispuse prin cele trei decizii civile enunțate de Curtea de Apel Ploiești și până în prezent, instanța va avea în vedere aplicarea corectă a celor instituite expres prin art. 33 din Legea nr. 10/2001 și care face trimitere în cauză la aplicarea principiilor care guvernează răspunderea civilă delictuală.

În mod cu totul nelegal și abuziv, actele și faptele pârâților sunt de natură să îngrădească dreptul de folosință și să constituie fapte culpabile producătoare de prejudicii aduse unor drepturi de proprietate stabilite de patru hotărâri judecătorești.

Folosința, drept real accesoriu dreptului de proprietate, conferă titularului posesia de fapt neîngrădită. Orice îngrădire adusă acestui drept real, chiar și atunci când este indirectă, naște un drept legal de reparație.

Pornind de la cele decise de hotărârile judecătorești, obligația "de restituire în natură" nu se poate considera executată decât prin realizarea folosinței netulburate din partea pârâților.

Astfel, dacă obligația de a da are ca obiect un bun individual determinat, debitorul are, din punct de vedere juridic, două obligații principale: a) obligația de a transfera sau constitui dreptul de proprietate; b) obligația de predare a lucrului.

Reiese cu evidență că refuzul de îndeplinire a celor două obligații face să se producă o pagubă materială patrimonială, prin aceea că reclamantul nu poate valorifica în mod liber posesia, în egală măsură în care pârâții continuă să exercite posesia în nume propriu și să obțină venituri din exploatarea imobilelor.

La stabilirea lipsei de folosință, s-a solicitat ca instanța să aibă în vedere data de 25 ianuarie 2006, dată la care o instanță judecătorească a stabilit că reclamantul este în drept să obțină restituirea în natură a bunurilor preluate abuziv precum și data la care terenurile nu vor mai fi ocupate.

Alături de pierderea foloaselor pe care le putea obține din exploatarea posesiei asupra celor patru imobile, reclamantul este îndreptățit să solicite și repararea pagubei suferite prin deprecierea valorică a bunurilor petrecută între data când s-a dispus restituirea în natură și momentul formulării acțiunii.

În anul 2008, valoarea imobilelor din România a atins un nivel maxim de preț pentru ca, în prezent, valoarea terenurilor să scadă foarte mult. De aceea, întârzierea restituirii în natură a făcut ca reclamantul să sufere o pagubă echivalentă cu diferența dintre prețul de piață din perioada 2008 și valoarea actuală de piață a acestor bunuri.

Așadar, instanța este învestită cu o acțiune prin care se urmărește repararea unei pagube produse de lipsirea de folosință împreună cu diferența de valoare survenită între data când cele patru hotărâri au devenit executorii și data constituirii dreptului de proprietate.

Reclamantul a invocat Decizia civilă nr. XLVI/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție pronunțată în interesul legii și jurisprudența (Decizia civilă nr. 277 din 7 mai 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție).

Pârâții au solicitat, în baza art. 64 C. proc. civ., introducerea în cauză, în calitate de intervenient, a S.C. B., în calitate de proprietar al construcției și titular al dreptului de folosință al terenului în suprafață de 200 mp, pe care este edificată construcția, conform Contractului de concesiune nr. x din 20 octombrie 1995, valabil încheiat, necontestat și care își produce efectele juridice pentru care a fost încheiat.

La termenul de judecată din 25 aprilie 2012, în temeiul art. 65 C. proc. civ., instanța a admis cererea pârâților și a dispus introducerea în cauză a SC B., în calitate de titular al dreptului.

Tribunalul Prahova, secția I civilă, prin Sentința nr. 3383 din 25 noiembrie 2016, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada anterioară datei de 13 ianuarie 2009, invocată de pârâții Municipiul Câmpina și Primarul Municipiului Câmpina, prin întâmpinare.

A respins acțiunea în pretenții pentru perioada anterioară datei de 13 ianuarie 2009, ca fiind prescrisă.

A admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A. contradictoriu cu pârâții Municipiul Câmpina, prin Primar și Primarul Municipiului Câmpina și cu intervenienta SC B.

A obligat pe pârâții Municipiul Câmpina și Primarul Municipiului Câmpina să plătească reclamantului suma de 14.419,77 RON, reprezentând contravaloarea lipsei folosință pentru terenul de 1.214 mp, indiviz din terenul în suprafață totală de 1.414 mp, situat în municipiul Câmpina, Calea x, pentru perioada 13 ianuarie 2009 - 8 aprilie 2014, potrivit raportului de expertiză întocmit de expert C., varianta a doua.

A obligat pe pârâții Municipiul Câmpina și Primarul Municipiului Câmpina să plătească reclamantului suma de 40.263 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru terenul de 6.894 mp, situat în mun. Câmpina, str. x, FN, pentru perioada 13 ianuarie 2009 - 6 ianuarie 2012, potrivit raportului de expertiză întocmit de expert C., varianta a treia.

A obligat pe pârâții Municipiul Câmpina și Primarul Municipiului Câmpina să plătească reclamantului 1.400 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorarii experți, proporțional cu pretențiile admise.

A respins în rest acțiunea, ca neîntemeiată.

A luat act că reclamantul și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, pe cale separată.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că, după apariția Legii nr. 10/2001, reclamantul A. a întreprins o serie de demersuri în vederea restituirii unor imobile situate pe raza municipiului Câmpina, ce au aparținut autoarelor sale, D. și E. și care au fost preluate în mod abuziv de către autorități în perioada comunistă.

Fiind nemulțumit de răspunsul dat de autoritatea locală competentă în urma notificărilor de retrocedare, reclamantul a inițiat mai multe acțiuni în justiție.

Astfel, în cauza ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/2005 pe rolul Tribunalului Prahova, prin Sentința civilă nr. 95 din 25 ianuarie 2006 pronunțată în acel dosar s-a dispus restituirea către reclamant a unui imobil situat în municipiul Câmpina, Calea x, compus din suprafața totală de teren de 508 mp și s-a constatat dreptului reclamantului la despăgubiri pentru un alt teren, în suprafață de 1.267 mp.

Prin Decizia nr. 265 din 14 noiembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în Dosarul nr. x/2006 (în aceeași cauză, de fapt), a fost schimbată în parte Sentința nr. 95 din 25 ianuarie 2006 a Tribunalului Prahova și s-a dispus restituirea în natură a suprafeței de 513 mp, precum și compensarea în natură cu suprafața de teren de 895 mp, decizie definitivă care a devenit ulterior și irevocabilă, prin respingerea recursului.

Într-un alt demers judiciar, ce făcut obiectul Dosarului nr. x/2007 aflat în apel pe rolul Curții de Apel Ploiești, s-a dispus să se acorde reclamantului, drept compensare în natură, un teren descris în respectiva decizie pronunțată de instanța de apel.

În sfârșit, într-o a treia acțiune judiciară, a fost pronunțată, în Dosarul nr. x/2007, Decizia civilă nr. 288 din 16 decembrie 2008, prin care Curtea de Apel Ploiești a dispus restituirea în natură a unei suprafețe de teren de 169 mp, precum și compensarea în natură cu un teren în suprafață de 537 mp, teren liber aflat la dispoziția municipiului Câmpina.

Aceste terenuri au fost identificate în raportul de expertiză tehnică judiciară în specialitatea topografie, efectuat în cauză de către expert F., după cum urmează: teren în suprafață de 1.414 mp, situat în municipiul Câmpina, Calea x colț cu str. x și teren în suprafață de 6894 mp, situat în municipiul Câmpina.

După momentul pronunțării hotărârilor judecătorești menționate, reclamantul a formulat mai multe notificări adresate Primăriei municipiului Câmpina, prin care a solicitat conformarea în tot a celor stabilite prin aceste decizii ale instanțelor de judecată și restituirea în natură a respectivelor terenuri. Prin procesul-verbal încheiat la data de 28 octombrie 2009, Primăria municipiului Câmpina a predat (pus în posesie) către reclamantul A. cele două terenuri în litigiu.

Potrivit aceluiași proces-verbal, pe terenul în suprafață de 6.894 mp primăria a plantat puieți de arbori, obligându-se să îi ridice până pe data de 1 decembrie 2009. Cu toate acestea, conform Adresei nr. x din 6 ianuarie 2012 emise de Primăria municipiului Câmpina, acești arbori au fost ridicați abia la acea dată.

S-a mai reținut că, prin Contractul de concesiune nr. x din 20 octombrie 1995, Consiliul Local Câmpina a procedat la concesionarea unei suprafețe de teren de 200 mp, indiviz din terenul de 1.414 mp, către intervenienta S.C. B., pe o perioadă de 40 ani, prețul concesiunii fiind achitat integral, la momentul încheierii respectivului contract.

Prin acțiunea ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/2009, pe rolul Tribunalului Prahova, secția comercială și de contencios administrativ și Fiscal, reclamantul A. a solicitat anularea respectivului contract de concesiune, însă acțiunea a fost respinsă ca inadmisibilă, pentru lipsa procedurii prealabile, soluție menținută și de Curtea de Apel Ploiești, prin Decizia nr. 1985 din 20 septembrie 2011.

Prin Sentința civilă nr. 1552 din 29 mai 2013 pronunțată de Judecătoria Câmpina în Dosarul nr. x/2012 a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantul A. și a fost obligată SC B. să evacueze construcția edificată pe terenul în suprafață de 200 mp - stație auto, SC B. fiind obligată să plătească reclamantului suma de 8.449 RON reprezentând lipsa de folosință asupra terenului în suprafață de 200 mp pe ultimii 3 ani, recursul formulat împotriva acestei hotărâri judecătorești de către SC B. fiind respins, ca nefondat.

S-a mai constatat că la data de 8 aprilie 2014 intervenienta SC B. a predat reclamantului A. terenul în suprafață de 200 mp, potrivit procesului-verbal încheiat la acea dată de către BEJ G. în Dosarul execuțional nr. x/2014.

Prin cererea introductivă de instanță reclamantul A. a solicitat obligarea pârâților Municipiul Câmpina, prin Primar și Primarul Municipiului Câmpina, la plata de daune pentru împiedicarea folosirii suprafeței de 6.894 mp, precum și a suprafeței de 1.414 mp începând cu 26 ianuarie 2006, până la eliberarea terenului de orice sarcini.

Analizând cu prioritate excepția prescripției dreptului la acțiune, pentru perioada 2006 - 2009, invocată de către pârâți prin întâmpinare, tribunalul a constatat că acțiunea reclamantului este o cerere în pretenții, iar potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958 (aplicabil în cauză în raport de data începerii termenului de prescripție), termenul de prescripție este de 3 ani.

Prin urmare, în raport de data formulării acțiunii - 13 ianuarie 2012 -, tribunalul a admis excepția prescripției dreptului acțiune pentru perioada anterioară datei de 13 ianuarie 2009 și a constatat prescrisă acțiunea în pretenții pentru această perioadă.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că, la începutul anului 2009, dată de la care a examinat pretențiile solicitate de reclamant, prin admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune pentru perioada anterioară, reclamantul deținea în proprietate două terenuri, care i-au fost restituite prin hotărâri judecătorești irevocabile, pronunțate în temeiul Legii nr. 10/2001.

Cu toate acestea, pârâții Municipiul Câmpina, prin Primar și Primarul Municipiului Câmpina, care au figurat ca părți în acele procese și care au fost obligați să le restituie, nu își îndepliniseră până la acel moment obligația, privând pe reclamantul de dreptul legitim de a se bucura de toate atributele dreptului de proprietate recunoscut în mod irevocabil. de instanțele judecătorești.

Mai mult decât atât, și după încheierea procesului-verbal de punere în posesie (28 octombrie 2009), reclamantul a fost împiedicat să folosească în mod necondiționat terenurile al căror proprietar este, acestea nefiind libere de orice fel de sarcini.

Astfel, din terenul în suprafață de 1414 mp, situat în Câmpina, Calea x colț cu str. x, o suprafața de 200 mp, fusese concesionată de către pârâți unei terțe persoane, SC B. Pe de altă parte, potrivit Certificatului de urbanism nr. x din 8 iunie 2010 emis chiar de pârâta Primăria mun. Câmpina, nu i s-a permis reclamantului să realizeze nici măcar o împrejmuire cu gard a terenului, pe motiv că prin această soluție ar duce la blocarea stației de transport în comun.

În această situație, pârâții aveau obligația să găsească soluții pentru a permite reclamantului să se bucure integral de dreptul său de proprietate pentru acest teren, însă aceștia au stat în pasivitate și abia la data de 08 aprilie 2014 terenul a devenit liber de orice sarcini ori construcții folosite de terțe persoane.

Referitor la terenul în suprafață de 6.894 mp, situat în municipiul Câmpina, str. x, tribunalul a reținut că la momentul predării către reclamant, pe acest teren pârâții plantaseră niște puieți de arbori, după pronunțarea hotărârilor judecătorești prin care s-a recunoscut în favoarea reclamantului dreptului de proprietate asupra acestui teren.

Deși s-au obligat să ridice pomii de îndată, abia la începutul anului 2012 pârâții au pus în executare obligația pe care și-au asumat-o.

Așadar, în intervalul de timp ianuarie 2009 - ianuarie 2012 reclamantul a fost împiedicat să folosească terenul respectiv după propria voință, fiind ținut de faptul că pe acel teren primăria plantase niște pomi, fără acordul proprietarului terenului și interzicând reclamantului să îi ridice el însuși.

Potrivit dispozițiilor art. 480 C. civ. (aplicabil în cauză în raport de momentul pretins de reclamant ca fiind generator de prejudicii), proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, în limite determinate.

Prin urmare, pârâții aveau obligația ca după pronunțarea hotărârilor judecătorești care au consfințit dreptul de proprietate al reclamantului pentru aceste două terenuri, pe de-o parte să predea de îndată terenurile reclamantului, libere de orice sarcini, iar pe de altă parte, să nu împiedice exercițiul integral al prerogativelor dreptului său de proprietate, de către reclamant.

Potrivit art. 998 - 999 C. civ., cel care prin conduita sa ilicită cauzează unei alte persoane o pagubă are obligația de a repara acel prejudiciu.

În speță, s-a constatat că pârâții, prin faptul că nu au înțeles să pună la dispoziția reclamantului cele două terenuri, pentru care prin hotărâri judecătorești irevocabile s-a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantului asupra acelor terenuri, libere de orice sarcini (în sens juridic), dar și libere de orice alte împrejurări de natură a-l împiedica pe reclamant să exercite liber și integral prerogativele dreptului de proprietate, i-au creat acestuia un prejudiciu, reclamantul neputând să le folosească.

Această ingerință a autorităților publice locale în exercitarea liberă de către reclamant a dreptului său de proprietate nu a fost una legitimă, astfel încât nu există vreo cauză exoneratoare care să permită pârâților să nu răspundă civil pentru prejudiciul adus.

În ce privește cuantificarea acestui prejudiciu, în cauză a fost efectuată o expertiză de specialitate, care a calculat eventualul prejudiciu în două modalități: o variantă în care să se aibă în vedere prețul de închiriere stabilit pe piața liberă și o variantă în care să se aibă în vedere tarifele utilizate de către Municipiul Câmpina pentru terenurile închiriate de autoritățile locale, astfel cum acestea au fost stabilite prin hotărâri ale Consiliul Local.

Deși reclamantul a susținut că pe terenurile respective ar fi dorit să edifice niște construcții, iar prin fapta pârâților a fost împiedicat în acest sens, tribunalul a constatat că reclamantul nu a făcut dovada deplină a susținerilor sale. Mai mult decât atât, se are în vedere și faptul că categoria de folosință a acelor terenuri, respectiv arabil.

Prin urmare, s-a apreciat că prejudiciul adus reclamantului trebuie calculat luând în considerare a doua variantă, respectiv prin raportare la tarifele solicitate de Municipiul Câmpina pentru terenurile închiriate de autoritățile locale, astfel cum acestea au fost stabilite prin hotărâri ale Consiliul Local.

De asemenea, la stabilirea acestui prejudiciu s-a avut în vedere și perioada în care fiecare dintre aceste două terenuri nu a fost liber de orice sarcini, precum și de perioada exclusă prin efectul admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune, rezultând, astfel, următoarele perioade: pentru terenul situat în mun. Câmpina, Calea x colț cu str. x: 13 ianuarie 2009 - 8 aprilie 2014; pentru terenul situat în mun. Câmpina, str. x: 13 ianuarie 2009 - 06 ianuarie 2012.

Nu în ultimul rând, pentru terenul situat în Câmpina, Calea x colț cu str. x, s-a avut în vedere doar o suprafață de teren de 1.214 mp, deoarece, pentru diferența de 200 mp până la suprafața totală de 1.414 mp, reclamantul a primit deja despăgubiri în valoare de 8.449 RON, de la intervenienta SC B., în cadrul procesului ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/2012

În consecință, în raport de aceste criterii, pârâții au fost obligați să plătească reclamantului, cu titlu de contravaloare a lipsei de folosință, următoarele sume: suma de 14.419,77 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru terenul de 1214 mp, indiviz din terenul în suprafață totală de 1.414 mp, situat în mun. Câmpina, Calea x, pentru perioada 13 ianuarie 2009 - 8 aprilie 2014, potrivit raportului de expertiză întocmit de expert C., varianta a doua; suma de 40.263 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru terenul de 6.894 mp, situat în municipiul Câmpina, str. x, FN, pentru perioada 13 ianuarie 2009-06 ianuarie 2012, potrivit raportului de expertiză întocmit de expert C., varianta a treia.

Pentru considerentele expuse, tribunalul a decis în sensul celor menționate.

Prin Decizia nr. 1894 din 9 octombrie 2017, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantul A. și de pârâții Municipiul Câmpina, prin primar și Primarul Municipiului Câmpina împotriva Sentinței civile nr. 3383 din 25 noiembrie 2016 pronunțată de Tribunalul Prahova.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Referitor la apelul declarat de reclamant, instanța de apel a reținut că, în mod corect prima instanță a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada anterioară datei de 13 ianuarie 2009, în cauză nefiind incidente dispozițiile C. civ. intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, privitoare la prescripție, invocate de reclamant, ci dispozițiile Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, în raport de art. 6 alin. (4) din noul C. civ. și art. 201 din Legea nr. 71/2011 și de Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 283 din 17 aprilie 2014.

Prin urmare, raportat la obiectul cauzei și data de la care a început să curgă termenul de prescripție, care este cel general de trei ani, potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958, în mod just a conchis prima instanță că excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâți, este întemeiată pentru perioada anterioară datei de 13 ianuarie 2009, reprezentând trei ani anterior introducerii acțiunii - acțiunea reclamantului fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la data de 13 ianuarie 2012 - respingând, în consecință, acțiunea ca prescrisă pentru perioada anterioară datei de 13 ianuarie 2009.

Este adevărat că, potrivit art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția, însă, contrar susținerilor reclamantului, nu se poate reține că pârâții ar fi recunoscut, în vreun fel, dreptul a cărui acțiune se prescrie, câtă vreme aceștia nu au recunoscut pretențiile reclamantului, poziția constantă a acestora fiind aceea de respingere ca neîntemeiată a acțiunii reclamantului.

Tot Decretul nr. 167/1958 statuează, la art. 16 alin. (1) lit. b), că) prescripția se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanță judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent, stipulându-se însă, la art. 16 alin. (2), că prescripția nu este întreruptă, dacă s-a pronunțat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunțat la ea.

În consecință, în condițiile în care acțiunea ce a format obiectului Dosarului nr. x/2009 al Tribunalului Prahova, la care a făcut referire apelantul-reclamant, a fost respinsă ca inadmisibilă, ca urmare a admiterii excepției lipsei procedurii prealabile, conform Sentinței civile nr. 167 din 2 martie 2011 a Tribunalului Prahova, soluție menținută de Curtea de Apel Ploiești prin Decizia civilă nr. 1985 din 20 septembrie 2011, rezultă, în mod evident, raportat la disp.art. 16 alin. (1) lit. b) și art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, mai sus enunțate, că în cauză nu a operat întreruperea prescripției.

Întrucât în speță nu sunt aplicabile dispozițiile noului C. civ. privitoare la prescripție pentru prescripțiile începute anterior datei de 1 octombrie 2011 și împlinite sau neîmplinite la aceeași dată, nu se aplică, prin urmare, nici prevederile art. 2518 alin. (1) din acest cod, invocate de reclamant, ce prevăd că se prescrie în termen de 10 ani dreptul la acțiune privitor la drepturile reale care nu sunt declarate prin lege imprescriptibile ori nu sunt supuse unui alt termen de prescripție.

Instanța de apel a constatat că nu sunt întemeiate nici criticile reclamantului prin care se susține că pricina a fost soluționată pe fond, în mod greșit.

Astfel, prin încheierea de ședință din data de 21 octombrie 2015, prima instanță, în temeiul în temeiul art. 212 C. proc. civ., nefiind lămurită pe deplin prin raportul de expertiză completare și răspuns la obiecțiuni, considerând că prin acesta nu s-a răspuns integral obiectivelor inițiale, precum și obiecțiunilor încuviințate de către instanță, a încuviințat obiecțiunile formulate de părți la raportul de expertiză și, prin urmare, a admis cererea formulată de părți dispunând efectuarea unei noi expertize în specialitatea evaluarea proprietății imobiliare, cu precizarea că, în ceea ce privește calculul lipsei de folosință, urma ca expertul să-l realizeze în trei variante: în prima variantă, în funcție de prețul de închiriere stabilit pe piața liberă; în a doua variantă, în raport de tarifele solicitate de Municipiul Câmpina pentru terenurile închiriate de autoritățile locale, ținând cont de categoria de folosință expres menționată în documentele Administrației Publice Locale, dacă terenul este arabil, până când a fost arabil, de când a devenit teren care poate fi afectat de construcții; în a treia variantă, prezumând că respectivul teren putea avea altă destinație decât cea agricolă, respectiv edificare de construcții sau alte destinații.

Raportul de expertiză a fost efectuat de către expert C., care a întocmit lucrarea în variantele solicitate de instanță, instanța de apel apreciind că în mod justificat, față de situația de fapt și de drept specifică din speța dedusă judecății, în ceea ce privește terenul de 1.214 mp, indiviz din 1.414 mp, situat în Câmpina, Calea x, lipsa de folosință a terenului se impune a fi acordată pentru perioada 13 ianuarie 2009 - 8 aprilie 2014 potrivit raportului de expertiză întocmit de expert C. în varianta a doua, iar în ce privește terenul de 6894 mp, situat în Câmpina, str. x f.n., lipsa de folosință se impune a fi acordată pe perioada 13 ianuarie 2009 - 6 ianuarie 2012, potrivit raportului de expertiză C. în varianta a treia, așa cum corect a dispus tribunalul prin sentința atacată.

Legat de terenul în suprafață de 1.414 mp, situat în Câmpina, Calea x, după cum rezultă din probatoriile administrate în cauză, o suprafață de 200 mp din acest teren a fost concesionată în baza unui contract de concesiune încheiat încă din anul 1995 cu S.C. B., cu mult înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, neputându-se imputa, în mod evident, pârâților din prezenta cauză încheierea acestui contract de concesiune în anul 1995.

Reclamantul A. a chemat în judecată pe SC B., intimata-intervenientă din prezenta cauză, în anul 2012, prin acțiunea înregistrată sub nr. x/2012 pe rolul Judecătoriei Câmpina, iar prin Sentința civilă nr. 1552 din 29 mai 2013 pronunțată de Judecătoria Câmpina, a fost admisă în parte acțiunea reclamantului, s-a constatat dreptul de proprietate al acestuia asupra construcției stație auto, identificată prin raportul de expertiză construcții efectuat de expert H., s-a dispus evacuarea pârâtei din construcția în litigiu, iar pârâta SC B. a fost obligată să plătească reclamantului suma de 8.449 RON reprezentând lipsa de folosință a terenului de 200 mp pe ultimii trei ani.

Prin aceeași sentință au fost respinse ca neîntemeiate capetele de cerere privind demolarea construcției și înscrierea în cartea funciară.

S-a reținut în considerentele sentinței menționate, care a rămas definitivă și irevocabilă, printre altele, că potrivit Autorizației de construire nr. x din 24 iunie 1996 și certificatului de urbanism a fost autorizată construirea stației de transport în comun pe terenul de 200 mp concesionat pârâtei SC B. prin Contractul de concesiune nr. x din 20 octombrie 1995, iar pârâta preluase în concesiune terenul de 200 mp în vederea construirii unei stații pentru transportul în comun, cu spații comerciale, grupuri sanitare la subsol, spații pentru prestări servicii, conform caietului de sarcini, astfel că nu se poate aprecia că pârâta ar fi constructor de rea-credință, care ar implica ridicarea construcțiilor edificate.

Prin urmare, în privința terenului de 200 mp din totalul suprafeței de 1414 mp, aspectele litigioase au privit pe reclamant și pe SC B., fiind rezolvate prin sentința menționată, rămasă definitivă și irevocabilă, iar potrivit procesului-verbal întocmit la data de 8 aprilie 2014 de către BEJ G., în Dosarul execuțional nr. x/2014 (dosar fond, volumul I) a fost declarată evacuată definitiv din spațiul reprezentând stație auto, intervenienta din prezenta cauză, SC B., care a predat reclamantului și cheile imobilului.

În consecință, în mod corect prima instanță a acordat reclamantului lipsa de folosință a restului de teren, de 1.214 mp, numai până la data de 8 aprilie 2014, pentru că în mod evident, ulterior acestei date, nu se poate reține vreo culpă a pârâților din prezenta cauză, respectiv faptul că aceștia l-ar fi împiedicat în vreun fel pe reclamant să folosească terenul de 1.214 mp, cu care îl puseseră în posesie prin procesul-verbal din data de 28 octombrie 2009.

Nu a fost primită critica reclamantului potrivit căreia se impune acordarea lipsei de folosință pentru terenul de 1214 mp și ulterior datei de 8 aprilie 2014, câtă vreme după această dată nu a existat niciun impediment din partea pârâților, reclamantul fiind cel care trebuia să facă demersurile necesare, ulterior acestei date, la Primăria Municipiului Câmpina pentru îngrădirea proprietății sale, situația de fapt și de drept avută în vedere la emiterea Certificatului de urbanism nr. x din 8 iunie 2010, la care face referire reclamantul, schimbându-se ulterior datei de 08 aprilie 2014.

Instanța de apel a mai reținut că, la momentul emiterii Certificatului de urbanism nr. x din 8 iunie 2010, prin care s-a constatat că, prin soluția propusă de reclamant, se dorește a se împrejmui inclusiv latura de Nord - Vest, ceea ce ar duce la blocarea stației de transport în comun, pe rolul Tribunalului Prahova se afla Dosarul nr. x/2009, având ca obiect anularea Contractului de concesiune nr. x/1995 încheiat cu SC B. și ridicarea construcțiilor de pe teren. După cum s-a reținut mai sus, acțiunea respectivă, promovată de reclamant, a fost respinsă, ca inadmisibilă, ca urmare a admiterii excepției lipsei procedurii prealabile, conform Sentinței civile nr. 167 din 2 martie 2011 a Tribunalului Prahova, soluție menținută de Curtea de Apel Ploiești prin Decizia civilă nr. 1985 din 20 septembrie 2011, reclamantul promovând ulterior o acțiune în contradictoriu cu SC B., fiind vorba de acțiunea înregistrată sub nr. x/2012 pe rolul Judecătoriei Câmpina, soluționată prin Sentința civilă nr. 1552 din 29 mai 2013 pronunțată de Judecătoria Câmpina.

Legat de modalitatea de stabilire a lipsei de folosință a terenului de 1.214 mp, în varianta a doua a raportului de expertiză întocmit de expert C., la care s-a oprit prima instanță, au fost avute în vedere tarifele solicitate de Municipiul Câmpina pentru închiriere ținând cont de categoria de folosință expres menționată în documentele Administrației Publice Locale, ținându-se cont de către expert de Hotărâri ale Consiliului Local Câmpina expres indicate de acesta în cuprinsul lucrării, reieșind că pentru intervalul 13 ianuarie 2009 - 8 aprilie 2014, lipsa de folosință se ridică la suma de 14.419,77 RON, astfel cum a acordat și instanța de fond. Instanța de apel a mai reținut că lipsa de folosință a fost determinată, astfel cum rezultă din raportul de expertiză și înscrisurile anexate acestuia, având în vedere terenurile din Zona A, așa cum este terenul în discuție, cu altă destinație decât cea arabilă și nu apreciindu-se că este vorba de un teren arabil, închiriat în scop agricol.

Nu a fost primită solicitarea reclamantului de a i se acorda lipsa de folosință pentru terenul de 1.214 mp în funcție de prețul de închiriere stabilit pe piața liberă având în vedere, pe de o parte, situația de fapt și de drept din cauza dedusă judecății, iar pe de altă parte, împrejurarea că este de notorietate scăderea generală a prețurilor la toate categoriile de imobile, începând cu anul 2009, reflectată și în cuprinsul raportului de expertiză C., expertul precizând că nu a putut identifica oferte de închiriere pentru terenuri pe piața specifică nici la momentul efectuării lucrării și nici pentru perioada în discuție în cauză. Ca atare, calculul prezentat de expert în cuprinsul lucrării, ce a pornit de la o serie de considerații de principiu, ajungând la o valoare de 15,80 euro pe zi în anii 2009-2011, respectiv de 14,60 euro pe zi în anii 2012 - 2014, raportându-se la terenul din Calea x ca având o suprafață de 1414 mp și nu 1.214 mp, cât sunt în discuție, nu a putut fi avut în vedere de instanță.

În ceea ce privește terenul de 6.894 mp, astfel cum rezultă din raportul de expertiză C., prima instanță s-a oprit la calculul lipsei de folosință a acestui teren, tot în funcție de tarifele solicitate de Municipiul Câmpina pentru închiriere, prezumând însă că respectivul teren putea avea altă destinație decât cea agricolă, respectiv edificare de construcții sau alte destinații . Astfel, pentru acest teren a fost avut în vedere un preț de închiriere de 1,90 RON/mp/an pe anii 2009 și 2010 și de 2 RON/mp/an pe anii 2011 și 2012, care corespunde terenurilor cu altă destinație din Zona B a orașului (și nu terenuri cu destinația arabil, închiriate în scop agricol), reieșind în acest fel, pentru perioada 13 ianuarie 2009 - 6 ianuarie 2012, corect avută în vedere de prima instanță, lipsa de folosință în cuantum total de 40.263 RON, pe care justificat pârâții au fost obligați să o plătească.

Terenul de 6.894 mp, predat reclamantului prin procesul-verbal din data de 28 octombrie 2009, avea plantați pe el puieți de arbori, pe care Primăria municipiului Câmpina s-a obligat să îi ridice, conform aceluiași proces-verbal, la data de 1 decembrie 2009, lucru care s-a întâmplat însă numai la începutul anului 2012, după cum rezultă din cuprinsul Adresei nr. x din 6 ianuarie 2012 a Primăriei municipiului Câmpina - Serviciul Juridic - Resurse Umane - Locativ către reclamant . Din depoziția martorului audiat la prima instanță la cererea reclamantului, reiese că puieții erau plantați doar pe una din laturile terenului, la drum.

Ca și în cazul terenului de 1.214 mp, instanța de apel a reținut că nu poate fi primită solicitarea reclamantului de a i se acorda lipsa de folosință pentru terenul de 6.894 mp în funcție de prețul de închiriere stabilit pe piața liberă, având în vedere, pe de o parte, situația de fapt și de drept din cauza dedusă judecății, iar pe de altă parte, modalitatea în care expertul C. a procedat la calcularea valorii lipsei de folosință a acestui teren în prima variantă a lucrării, pornind, după cum s-a arătat anterior, de la o serie de considerente de principiu, acesta făcând referire la scăderea generală a prețurilor pe piața imobiliară, la faptul că nu a putut identifica oferte de închiriere pentru terenuri pe piața specifică nici la momentul efectuării lucrării și nici pentru perioada în discuție în cauză, astfel că suma de 28,70 euro pe zi stabilită de acesta pentru anii 2009 - 2010 și de 26,45 euro pe zi pentru 2012, pentru terenul de 6.894 mp, nu a putut fi avută în vedere de instanță.

Pentru considerentele ce preced, instanța de apel a respins apelul reclamantului, ca nefondat.

Referitor la apelul pârâților, instanța de apel a reținut că nu este întemeiată critica pârâților prin care au susținut că, în mod greșit, tribunalul nu s-a pronunțat cu privire la cererea de chemare în garanție a SC B., pe care au formulat-o.

Astfel, la prima instanță, pârâții nu au formulat, cum nejustificat susțin, o cerere de chemare în garanție a SC B., potrivit dispozițiilor art. 60 alin. (1) și art. 61 alin. (1) C. proc. civ.

Față de solicitarea pârâților, prin încheierea din data de 25 aprilie 2012, instanța de fond a luat act că s-a cerut de către aceștia introducerea în cauză, în baza art. 64 C. proc. civ. - ce se referă la arătarea titularului dreptului - a SC B., admițând, în temeiul art. 65 C. proc. civ., această cerere și introducând în cauză pe SC B. în calitate de titular al dreptului.

Prin urmare, tribunalul nu se putea pronunța asupra unei cereri cu a cărei soluționare nu a fost învestit.

Pe de altă parte, de principiu, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 281

2a

C. proc. civ., completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condițiile art. 281

2

C. proc. civ., astfel că omisiunea instanței de a se pronunța asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale poate fi solicitată numai printr-o cerere de completare a hotărârii formulată potrivit art. 281

2

C. proc. civ.

Instanța de apel a reținut că nici criticile ce vizează greșita soluționare pe fond a cauzei nu pot fi primite, reținându-se în mod corect de către prima instanță, pe baza probelor administrate în cauză și a dispozițiilor legale incidente, la care a făcut trimitere în considerentele sentinței, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. și art. 998 - 999 C. civ., dispoziții al căror conținut a fost preluat, de altfel, și în noul C. civ., că se impune obligarea pârâților la plata către reclamant a lipsei de folosință în ceea ce privește terenurile de 1.214 mp situat în Câmpina, Calea x, respectiv cel de 6.894 mp situat în Câmpina, str. x, pe perioadele și în cuantumul stabilit prin dispozitivul sentinței.

Instanța de apel a motivat că toate aspectele invocate de pârâți prin motivele de apel, în ceea ce privește soluția pe fondul pricinii, au fost avute cu prilejul analizării apelului declarat de reclamant, apreciind că, așa fiind, nu se mai impun a fi reluate, în considerarea lor fiind justificată obligarea pârâților la plata lipsei de folosință, dar nu în modalitatea solicitată de reclamant, ci în variantele la care s-a oprit, în mod corect, prima instanță, fiind neîntemeiată susținerea pârâților potrivit căreia nu ar trebui obligați, sub nicio formă, la plată, întrucât nu au nicio culpă, iar acțiunea reclamantului ar trebui respinsă.

Pentru considerentele expuse, instanța de apel a respins, ca nefondat, apelul pârâților.

Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs reclamantul A. și pârâții Municipiul Câmpina, prin primar și Primarul municipiului Câmpina.

Prin recursul său, recurentul-reclamant A., invocând în drept art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a susținut următoarele:

Instanța de apel a respins în mod nelegal și netemeinic criticile cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada anterioară datei de 13 ianuarie 2009.

Art. 2539 alin. (2) stabilește ca termenul de prescripție se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată, iar art. 2539 alin. (2) teza II stabilește faptul că dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripția este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiția însă ca noua cerere să fie admisă.

Recurentul-reclamant a susținut că, prin acțiunea introdusă la data de 18 noiembrie 2009 pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. x/2009, a solicitat în contradictoriu cu pârâții din prezenta cauză obligarea acestora la plata contravalorii lipsei de folosință pentru cele doua terenuri, Tribunalul Prahova respingând acțiunea, prin admiterea excepției lipsei procedurii prealabile, soluție ce a rămas irevocabilă la data de 20 septembrie 2011, prin respingerea recursului.

Cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 13 ianuarie 2012, deci în termenul de 6 luni stabilit de art. 2539 C. civ.

Mai mult, art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 stabilește ca prescripția se întrerupe:

"prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția." Prin întâmpinarea depusă pârâta recunoaște dreptul reclamantului de a solicita contravaloarea lipsei de folosința, astfel încât sunt pe deplin aplicabile dispozițiile indicate mai sus.

În conformitate cu art. 551 pct. 9 C. civ. folosința este un drept real accesoriu dreptului de proprietate.

Astfel, art. 2518 alin. (1) C. civ. stabilește că termenul de prescripție pentru drepturile reale este de 10 ani și nu de 3 ani cum reține instanța de fond.

Având în vedere că la data introduceri cererii de chemare în judecată nu era împlinit termenul de prescripție, în mod netemeinic instanța a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Recurentul-reclamant a mai susținut că instanța de apel a făcut o interpretare eronată a destinației celor două terenuri întrucât terenul în suprafață de 1414 mp situat în Calea x este intravilan și are categoria de folosință "curți construcții", conform Certificatului de urbanism nr. x din 8 iunie 2016 iar terenul în suprafață de 6.894 mp situat în str. x nu are categoria de teren arabil, dovadă în acest sens fiind Certificatul de urbanism nr. x din 25 iunie 2013, din care reiese că are destinația de locuință individuală. Astfel, instanța trebuia să acorde lipsa de folosință raportat la valoarea practicată pe piața liberă, ținând seama de destinația celor două terenuri de "curți construcții".

O altă critică a recurentului-reclamant a vizat faptul că instanța a stabilit în mod netemeinic lipsa de folosință pentru terenul în suprafață de 1.414 mp numai până la data de 8 aprilie 2014.

Prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat instanței plata contravalorii lipsei de folosință pentru terenul de 1.414 mp începând cu data de 26 ianuarie 2006 și până la eliberarea de orice sarcini.

Instanța de judecată trebuia să-i acorde lipsa de folosință până la momentul pronunțării asupra fondului, ținând cont de faptul că și în acest moment pârâții îi îngrădesc dreptul de folosință.

Este adevărat că la data de 8 aprilie 2014 a fost predată suprafața de 200 mp, dar asta nu înseamnă că tulburarea posesiei s-a încheiat. Aceasta continuă și în prezent și, așa cum s-a arătat prin cererea de chemare în judecată și prin probatoriul administrat în cauză, tulburarea îmbracă mai multe forme.

Deși recurentul-reclamant a fost somat să îngrădească terenul pentru că este folosit de către călători și de microbuze, prin Certificatul de urbanism x din 8 iunie 2010 i s-a interzis să edifice un gard din sârmă pe motiv că blochează stația de transport. Astfel, pârâții i-au îngrădit dreptul de folosință prin refuzul emiterii autorizației de construire pentru gard și au generat posibilitatea ca terenul să fie folosit ca parcare pentru autoturisme sau loc de staționare pentru călători.

Pentru motivele expuse, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, așa cum a fost formulat.

Prin recursul lor, pârâții Municipiul Câmpina, prin primar și Primarul Municipiului Câmpina, au solicitat modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului pe care l-au declarat împotriva sentinței tribunalului, cu consecința respingerii în tot a acțiunii reclamantului. În subsidiar, au solicitat admiterea în parte a acțiunii reclamantului, constatând culpa comună a reclamantului și a pârâților, cu consecința împărțirii costurilor lipsei de folosință.

Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenții-pârâți au susținut că instanța de apel nu a cercetat și nu a motivat de ce nu sunt întemeiate susținerile privind culpa comună sau cea exclusivă a reclamantului, rezumându-se la a reține că le-a avut în vedere în cu prilejul analizării apelului reclamantului și că nu se impun a fi reluate, astfel că decizia curții de apel nu îndeplinește cerințele impuse de art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții-pârâți au mai susținut că decizia instanței de apel este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât instanța trebuia să aprecieze concret culpa fiecăreia din părțile implicate în producerea prejudiciului și împiedicarea folosinței bunului.

Referitor la terenul în suprafață de 1.414 mp, recurenții-pârâți au susținut, în esență, că reclamantul nu a făcut demersuri pentru a intra în posesia lui, din anul 2009 ci abia din 2012, când a solicitat să se constate dreptul de proprietate asupra construcției stație de transport în comun prin accesiune imobiliară. Astfel, instanța trebuia să constate existența culpei exclusive a reclamantului - care nu a făcut toate demersurile necesare pentru a intra în deplina proprietate a bunului său și a tergiversat intrarea în posesie - sau, cel mult o culpă comună, cu consecința împărțirii costurilor lipsei de folosință.

Referitor la terenul în suprafață de 6.894 mp, recurenții-pârâți au susținut că instanța a interpretat eronat probatoriile administrate în cauză, pronunțând o hotărâre netemeinică întrucât a reținut în sarcina lor culpa exclusivă în împiedicarea folosinței terenului de către reclamant, deși acesta avea posibilitatea, din anul 2009, când a fost pus în posesie, să scoată puieții plantați pe teren și să îi pună la dispoziția lor.

Recurenții-pârâți au conchis că, chiar și reținând motivarea instanței de fond în sensul că ingerința autorităților publice locale în exercitarea liberă de către reclamant a dreptului său de proprietate nu a fost legitimă, nici reclamantul nu a făcut nimic concret să împiedice această ingerință, stând în pasivitate mai mult timp, astfel că instanța trebuia să aprecieze în concret culpa fiecăruia.

Recurenții-pârâți, pentru considerentele expuse, au solicitat admiterea recursului, așa cum a fost formulat.

Înalta Curte va respinge recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâții Municipiul Câmpina, prin primar și Primarul Municipiului Câmpina, ca nefondate, pentru considerentele care succed.

Referitor la recursul declarat de reclamantul A., Înalta Curte constată că susținerile în sensul că instanța de apel a respins în mod nelegal și netemeinic criticile cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada anterioară datei de 13 ianuarie 2009, pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că excepția nulității recursului reclamantului, invocată de intimata-intervenientă B., nu poate fi primită. Aceste susțineri sunt însă nefondate.

Reclamantul a formulat, la data de 13 ianuarie 2012 o acțiune prin care a solicitat acordarea de daune începând cu data de 26 ianuarie 2006 or, în raport de data începerii termenului de prescripție al dreptului la acțiune, în cauză nu sunt incidente dispozițiile C. civ. intrat în vigoare la 01 octombrie 2011, referitoare la prescripție, invocate de reclamant, ci dispozițiile Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.

Art. 6 alin. (4) din C. civ. intrat în vigoare la 01 noiembrie 2011, prevede că "Prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit. Iar art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., dispune:

"Prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

Astfel, prescripțiile începute și împlinite ori cele neîmplinite la 1 octombrie 2011 rămân în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit, inclusiv sub regimul invocării lor, guvernat de dispozițiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât în pri