ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2031/2018

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2016 pe rolul Judecătoriei Câmpina, la data de 13 iulie 2016, reclamantul MUNICIPIUL CÂMPINA - PRIN PRIMAR a chemat în judecată pe pârâții A. și B., solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să dispună: obligarea pârâților să încheie cu Municipiul Câmpina contractul de constituire a dreptului de superficie cu titlu oneros, în formă autentică, pentru suprafața de teren de 265 m.p. situat în Mun. Câmpina, str. x, jud. Prahova, pe care pârâții și-au edificat o locuință, prin credit ipotecar prin Agenția Națională pentru Locuințe, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii ce o va pronunța; s-a cerut obligarea pârâților la plata lipsei de folosință pentru terenul în suprafață de 265 m.p. situat în Mun. Câmpina, str. x, jud. Prahova, începând cu luna august 2013 și până la autentificarea contractului de constituire a dreptului de superficie cu titlu oneros asupra acestui teren. Lipsa de folosință a fost precizată ca fiind în cuantum de 795 Euro (la cursul de schimb Euro/leu B.N.R. din ziua plății) calculată după cum urmează: 1 Euro/m.p./an, începând din luna august 2013 și până la data introducerii acțiunii și, în continuare, 1 Euro/m.p./an, până la încheierea contractului de constituire a dreptului de superficie cu titlu oneros; cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. La data de 29 septembrie 206, pârâții au depus la dosar întâmpinare și cerere - reconvențională, prin care au solicitat respingerea acțiunii introductive ca neîntemeiată, admiterea cererii reconvenționale și obligarea reclamantului să încheie un contract de cesiune pentru terenul în suprafață de 265 m.p. pe care se află amplasată locuința construită de ei cu credit ipotecar prin ANL, în Câmpina, str. x, jud. Prahova, în condițiile stipulate în documentele încheiate cu Agenția Națională pentru Locuințe. B. Hotărârea primei instanțe.

Prin sentința civilă nr. 693/10.03.2017 pronunțată de Judecătoria Câmpina în dosar nr. x/2016, s-a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul MUNICIPIUL CÂMPINA, prin primar, în contradictoriu cu pârâții A. și B., și în consecință: Au fost obligați pârâții la plata către reclamant a echivalentului în RON a sumei de 154,56 euro la cursul BNR din ziua plății, reprezentând lipsa de folosință pentru terenul în suprafață de 265 mp situat în mun. Câmpina, str. x, jud. Prahova, pentru perioada cuprinsă între 18.12.2015 și data introducerii cererii de chemare în judecată 14.07.2016. S-a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâților la încheierea unui contract de constituire a unui drept de superficie cu titlu oneros pentru terenul în suprafață de 265 mp situat în mun. Câmpina, str. x, jud. Prahova. S-a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională formulată de pârâții - reclamanți reconvențional A. și B., în contradictoriu cu reclamantul - pârât reconvențional MUNICIPIUL CÂMPINA. S-a respins cererea formulată de reclamant de obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. S-a respins cererea formulată de pârâți de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată. C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel în termen legal și motivat reclamantul MUNICIPIUL CÂMPINA - PRIN PRIMAR, solicitând admiterea apelului și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, pentru a se pronunța în cauză, iar, în situația în care se va trece peste acest prim aspect, a solicitat schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii în totalitate a acțiunii, așa cum a fost formulată, sub toate capetele de cerere, și menținerea sentinței în ceea ce privește respingerea cererii reconvenționale, ca întemeiată, pârâții A. și B. formulând apel incident, prin care au solicitat schimbarea în parte a hotărârii atacate în sensul admiterii cererii reconvenționale și obligarea Municipiului Câmpina să încheie cu pârâții un nou contract de concesiune în condițiile stipulate în documentele încheiate cu Agenția Națională pentru Locuințe, cu cheltuieli de judecată. D. Hotărârea instanței de apel.

Prin decizia civilă nr. 1263 din 26 septembrie 2017 a Tribunalului Prahova, secția I civilă, a fost admis apelul formulat de Municipiul Campina - prin reprezentanții săi legali, împotriva sentinței civile nr. 693/10.03.2017 pronunțată de Judecătoria Câmpina. S-a modificat sentința instanței de fond în sensul că s-a dispus obligarea intimaților la plata către apelant a contravalorii lipsei de folosință pentru terenul în suprafața de 265 mp situat în Campina strada x nr. 25 județul Prahova, în cuantum de 1 euro/mp, începând cu data de 01.08.2013 până la realizarea acordului de voință între părți cu privire la folosința terenului mai sus menționat. A fost respins apelul incident declarat de apelanții-pârâți A. și B., ca nefondat S-au menținut în rest dispozițiile instanței de fond. E. Calea de atac împotriva hotărârii instanței de apel.

Împotriva hotărârii instanței de apel a declarat recurs, recurenții-pârâți A. și B., iar cererea de recurs a fost înaintată Înaltei Curți de Casație și Justiție de către Tribunalul Prahova- prin adresa înregistrată la Înalta Curte sub nr. x/23.02.2018. F. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Instanța competentă să soluționeze recursul este Curtea de Apel Ploiești.

După cum rezultă din dispozitivul Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, a fost declarată ca neconstituțională sintagma "precum și alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cuprinsul alin. (2) al art. XVIII este următorul: (2) "În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului".

Prin urmare, decizia Curții Constituționale are în vedere doar această sintagmă, iar nu întregul cuprins al art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, ca atare, nu intră sub incidența acestor dispoziții și referirile la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, cele în materie de expropriere, cele în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și procesele în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.

Rezultă că sintagma declarată neconstituțională se referă la recursurile care, potrivit legii, au aptitudinea de a ajunge la Înalta Curte de Casație și Justiție, adică cele care pornesc în primă instanță de la tribunale.

De altfel, acest lucru rezultă cu claritate din paragraful 31 al Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale. Conținutul acestui paragraf este următorul: "Întrucât recursul se soluționează de Înalta Curte de Casație și Justiție și, în cazurile anume prevăzute de lege, de instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, Curtea reține că, în cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dispozițiile legale criticate introduc o dublă măsură în privința evaluării legalității hotărârilor judecătorești, stabilind, pe de-o parte, că instanța supremă își exercită acest rol numai în anumite situații și, pe de altă parte, că își exercită acest rol numai atunci când cererile evaluabile în bani au o anumită valoare. Prin urmare, în cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, contravine și dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție".

Ca atare, este clar că, pe de o parte, Curtea Constituțională confirmă faptul că, în anumite cazuri prevăzute de lege, recursurile se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, iar pe de altă parte, că decizia sa se referă (cel puțin în dispozitiv) la recursurile ce intră în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar și că doar anumite recursuri ajung să fie soluționate la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Potrivit dispozițiilor art. 95 pct. 1 C. proc. civ., tribunalele judecă toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe, aceasta însemnând că, în concepția actualului C. proc. civ., tribunalul este instanța care are plenitudine de competență, în primă instanță, legea prevăzând, anume, cazurile în care alte instanțe au competența în primă instanță.

În ce privește criteriul valoric, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ., litigiile în valoare de până la 200.000 RON sunt soluționate de către judecătorii, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști, aceasta însemnând că, în ce privește criteriul valoric, litigiile în valoare de peste 200.000 RON, sunt de competența, în primă instanță, a tribunalelor.

Coroborând aceste dispoziții legale cu Decizia Curții Constituționale nr. 369/2017, rezultă că acestea din urmă au în vedere, atât în dispozitiv cât și în considerente, doar litigiile care pornesc de la tribunale, cu referire la aptitudinea de a fi atacate cu recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție, indiferent de criteriul valoric, fiind clar că au această aptitudine doar cele care depășesc, după acest criteriu, suma de 200.000 RON, fără a mai fi relevantă suma de 1.000.000 RON.

În altă ordine de idei, se poate reține că din considerentele Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, respectiv paragrafele 26, 27, 28, 30 și 32, ar rezulta că trebuie supuse căii de atac a recursului și hotărârile pronunțate în primă instanță de judecătorii, care pot fi atacate, cu apel, la tribunale, însă, în acest caz, competența de soluționare a recursurilor revine instanțelor imediat superioare, respectiv curților de apel.

Faptul că intră în competența curților de apel soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate, în calea de atac a apelului, de tribunale, în litigiile al căror obiect valoric este mai mic de 200.000 RON, care sunt soluționate în primă instanță de judecătorii, rezultă și din prevederile art. 96 pct. 3 C. proc. civ., coroborat cu dispozițiile art. 95 pct. 1 și art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., acesta fiind un caz anume prevăzut de lege, în sensul că în această situație tribunalul nu are plenitudine de competență, soluționarea litigiilor având obiect valoric mai mic de 200.000 RON, fiind dată, anume, în competența judecătoriilor.

Nu se poate reține că dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., trebuie interpretate în sensul că toate recursurile trebuie să ajungă la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru ca aceasta să poată examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aceasta rezultă, pe de o parte, chiar din conținutul dispozițiilor alin. (3) al alt. 483 C. proc. civ., care se referă la examinarea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție "în condițiile legii", aceasta însemnând că Înalta Curte de Casație și Justiție examinează recursurile care sunt în competența sa "în condițiile legii", adică examinează recursurile în cauzele care pornesc în primă instanță de la tribunale, iar pe de altă parte, rezultă din prevederile alin. (4) ale aceluiași articol, care nu a fost declarat neconstituțional, care arată, în mod expres, că recursul se poate soluționa de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile anume prevăzute de lege, or, așa după cum s-a arătat mai sus, în speța de față aveam de-a face cu un caz anume prevăzut de lege.

De altfel, potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege. Așadar, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența generală de a judeca recursurile împotriva hotărârilor curților de apel, iar pentru a judeca recursurile împotriva altor hotărâri trebuie să avem un caz expres prevăzut de lege, situație ce nu se regăsește în speța de față.

Totodată, este de remarcat faptul că în sistemul dreptului procesual civil românesc nu se poate "trece" peste un grad de jurisdicție, în sensul că în nicio o normă legală, inclusiv în C. proc. civ., nu regăsim vreo dispoziție care să permită "sărirea" vreunei instanțe imediat superioare celei care a pronunțat hotărârea atacată, regula fiind aceea că în cazul căilor de atac de reformare, instanța competentă este cea imediat superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Mai mult, o interpretare care să atribuie competența de drept comun a Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna crearea, pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, situație ce ar fi în contradicție cu dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție și cu cele ale art. 122 C. proc. civ.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, va admite excepția de necompetență și va declina competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Ploiești.