ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 783/2013

Asupra contestației

în anulare de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei.

în recurs.

Prin Decizia nr. 2814 din 5 iunie 2012, Înalta

Curte de Casație si Justiție, secția contencios administrativ si fiscal a

respins recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului

Bihor în nume propriu și în reprezentarea Statului Român prin Ministerul

Finanțelor Publice împotriva sentinței nr. 110/CA/2011 din 6 mai 2011 a Curții

de Apel Oradea, secția comercială și contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de control judiciar a reținut, în esență,

următoarele:

Contestația judiciară

vizează debitul principal în cuantum de 429.576 lei, susținându-se că acesta a

fost calculat nelegal și, corelativ, nu sunt datorate nici accesoriile.

Curtea de apel a

stabilit în mod justificat că în această etapă nu se mai poate examina

legalitatea impunerii debitului principal realizată în anul 2005, mai ales că

acțiunea reclamantei împotriva titlului executoriu nr. 70368 din 31 august 2005

fusese respinsă irevocabil și, ca urmare, nu există temei pentru anularea celor

două decizii de impunere care privesc accesoriile.

Din înscrisurile

administrate la fondul cauzei rezultă că în ansamblul raporturilor juridice

fiscale dintre părți se decelează două etape relevante:

- etapa stabilirii

impozitului pe teren pentru anul 2004;

- etapa calculării

accesoriilor aferente, corespunzătoare anilor 2008 și 2010.

În speță, obiectul

cauzei privește actele administrativ fiscale emise în cea de-a doua etapă, ca

urmare a neachitării debitului principal în cuantum de 429.576 lei, indicat de

emitent ca reprezentând „sold rămășițe”.

Cu toate acestea,

criticile de nelegalitate privesc actele administrativ fiscale emise în prima

etapă, respectiv în anul 2005, acte care nu au fost atacate în epoca

respectivă, după cum a reținut explicit Tribunalul Oradea în Decizia civilă nr.

933 din 17 septembrie 2007, irevocabilă, pronunțată în contestația la executare

formulată de D.G.F.P. Bihor.

Înalta Curte a constatat

astfel că recurenta nu mai poate invoca lipsa calității sale de debitor fiscal

ori nelegalitatea impunerii, câtă vreme actele fiscale inițiale, îndeosebi

actul din 28 ianuarie 2005 emis de Primăria Municipiului Oradea – Direcția

Economică este definitiv în sistemul căilor administrative de atac.

Prin acest act, emis

în urma unei corespondențe susținute dintre părți pe tema impozitului pe teren

ce incumbă recurentei, s-a calculat suma datorată cu acest titlu.

Împrejurarea că

intimata nu a intitulat actul „decizie de impunere” nu poate avea consecința

scontată de recurentă, câtă vreme forma și conținutul său corespund exigențelor

stabilite de art. 87 raportat la art. 43 C. proc. fisc., iar menționarea în

cuprinsul deciziilor prin care s-au calculat accesoriile, a debitului principal

restant de 429.576 lei, ca bază de calcul, nu o repune pe recurentă în termenul

legal de contestare a acestuia, câtă vreme deciziile atacate au fost emise în

limitele art. 86 alin. (6) și art. 119 alin. (4) C. proc. fisc., fără a

modifica baza de impunere inițială.

2.Contestația în

anulare exercitată în cauză

Împotriva acestei

decizii a formulat contestație în anulare Direcția Generală a Finanțelor

Publice Bihor în nume propriu și în reprezentarea Statului Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, invocând prevederile art. 318 alin. (1) teza a II-a C.

proc. civ.

În motivarea căii de

atac, contestatoarea a reluat apărările din calea de atac a recursului,

reiterând excepția lipsei calității sale de debitor și excepția calității de

reprezentant al Statului Român, cu motivarea că instituția nu are în

proprietate terenurile în cauză și nu poate fi nici măcar reprezentant al

Statului pentru că actele administrative nu au fost emise pe numele Statului

prin Ministerul Finanțelor Publice și comunicate cu acesta.

În opinia sa,

singurul reprezentant al Statului Român este Primăria Municipiului Oradea, în

calitate de autoritate a administrației publice locale care deține terenurile

în cauză în proprietate publică sau privată.

Pe fondul cauzei,

contestatoarea a solicitat să se constatate că actele de executare emise în

anul 2005 nu au la bază un titlu de creanță, iar lipsa acestuia a dus la

inexistența unui proces pe fond care să soluționeze problema titularului

terenurilor impozitate.

Totodată, a arătat că

Decizia civilă nr. 933/R/2007 a Tribunalului Bihor nu poate sta la baza

emiterii titlului de creanță, că instituția nu are obligația plății impozitului

pe terenuri, întrucât terenurile nu sunt în proprietatea acesteia și nu

desfășoară activități economice, respectivele terenuri fiind în proprietatea

publică sau privată a Primăriei Municipiului Oradea, terenuri de care a dispus

în sensul că le-a concesionat, au fost date în administrare sau le-a înstrăinat

și pentru care a încasat deja impozitul.

în fața instanței și apărările intimatei.

Printr-o cerere

distinctă, contestatoarea a solicitat suspendarea executării Deciziei nr. 2814

din 5 iunie 2012, în temeiul art. 3191 din Codul de procedură.

Prin întâmpinările

formulate în cauză, intimata Primăria Municipiului Oradea – Direcția Economică

a solicitat respingerea cererii de suspendare și respingerea contestației în

anulare și menținerea deciziei atacate.

Prin încheierea din 4

octombrie 2012, Înalta Curte de de Casație si Justiție, secția contencios

administrativ si fiscal a respins cererea privind suspendarea executării

Deciziei nr. 2814 din 5 iunie 2012, ca neîntemeiată pentru considerentele

reținute în încheiere.

II. Considerațiile Înaltei

Curți asupra contestației în anulare

Potrivit

dispozițiilor art. 318 C. proc. civ.: „hotărârile instanțelor de recurs mai pot

fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli

materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în

parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare

sau de casare”.

În contestația în

anulare de față a fost invocat motivul reglementat de textul legal citat în

teza a II-a, adică omisiunea cercetării unui motiv de recurs.

Criticile contestatoarei

au fost circumscrise numai formal art. 318 C. proc. civ., în realitate ele

constituindu-se într-un veritabil recurs la recurs.

În speță,

contestatoarea nu indică care motiv de recurs nu a fost analizat, rezumându-se

la reiterarea excepțiilor și criticilor invocate în recurs.

Examinând hotărârea

atacată, Înalta Curte constată că instanța de recurs a răspuns punctual la

motivele de recurs formulate de Direcția Generală a Finanțelor Publice a

Județului Bihor, iar considerentele pentru care au fost înlăturate criticile

formulate au fost arătate pe larg la pct. 11 din prezenta decizie.

De altfel, motivele

invocate de contestatoare vizează nemulțumirea acesteia față de soluția

pronunțată în cauză, în esență, aducând în discuție aceleași chestiuni care au

fost soluționate.

Omisiunea la care se

referă teza a II-a a textului, invocată ca temei legal al contestației, există

numai atunci când realmente instanța de recurs nu a cercetat unul din motivele

de casare sau de modificare depuse în termenul legal, nu și la argumentele

aduse în sprijinul lor care, oricât de larg ar fi dezvoltate, le sunt

subsumate.

În esență, o atare

omisiune nu poate fi reținută întrucât instanța de recurs a cercetat toate

criticile recurentei și, mai mult, făcând aplicarea dispozițiilor art. 3041 C.

proc. civ., a examinat cauza sub toate aspectele.

În plus, pentru a fi

admisibilă contestația în anulare, instanța de recurs trebuie să nu fi examinat

un anume motiv, această condiție nefiind îndeplinită atunci când instanța în

discuție a examinat motivul, dar nu l-a însușit, nu l-a considerat întemeiat.

În realitate, se

solicită rejudecarea recursului ca efect al admiterii unui „recurs la recurs”,

or, o astfel de cale de atac nu există.

În același sens este

și jurisprudența C.E.D.O., care a conturat ideea potrivit căreia redeschiderea

procesului judecat irevocabil poate fi determinată numai de circumstanțe

substanțiale și imperative, care au făcut ca erorile de fapt să devină vizibile

doar la finalul unei proceduri judiciare (cauzele Mitrea c. România și Stanca

Popescu c. România), ceea ce nu este cazul în speță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația

în anulare formulată de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor în nume

propriu și în reprezentarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva

Deciziei nr. 2814 din 5 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație si Justiție, secția

contencios administrativ si fiscal, ca inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 14 februarie 2013.