ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 783/2013

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei. 1. Decizia pronunțată în recurs. Prin Decizia nr. 2814 din 5 iunie 2012, Înalta Curte de Casație si Justiție, secția contencios administrativ si fiscal a respins recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Bihor în nume propriu și în reprezentarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței nr. 110/CA/2011 din 6 mai 2011 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pentru a pronunța această soluție, instanța de control judiciar a reținut, în esență, următoarele: Contestația judiciară vizează debitul principal în cuantum de 429.576 lei, susținându-se că acesta a fost calculat nelegal și, corelativ, nu sunt datorate nici accesoriile.

Curtea de apel a stabilit în mod justificat că în această etapă nu se mai poate examina legalitatea impunerii debitului principal realizată în anul 2005, mai ales că acțiunea reclamantei împotriva titlului executoriu nr. 70368 din 31 august 2005 fusese respinsă irevocabil și, ca urmare, nu există temei pentru anularea celor două decizii de impunere care privesc accesoriile. Din înscrisurile administrate la fondul cauzei rezultă că în ansamblul raporturilor juridice fiscale dintre părți se decelează două etape relevante: - etapa stabilirii impozitului pe teren pentru anul 2004; - etapa calculării accesoriilor aferente, corespunzătoare anilor 2008 și 2010. În speță, obiectul cauzei privește actele administrativ fiscale emise în cea de-a doua etapă, ca urmare a neachitării debitului principal în cuantum de 429.576 lei, indicat de emitent ca reprezentând „sold rămășițe”.

Cu toate acestea, criticile de nelegalitate privesc actele administrativ fiscale emise în prima etapă, respectiv în anul 2005, acte care nu au fost atacate în epoca respectivă, după cum a reținut explicit Tribunalul Oradea în Decizia civilă nr. 933 din 17 septembrie 2007, irevocabilă, pronunțată în contestația la executare formulată de D.G.F.P. Bihor. Înalta Curte a constatat astfel că recurenta nu mai poate invoca lipsa calității sale de debitor fiscal ori nelegalitatea impunerii, câtă vreme actele fiscale inițiale, îndeosebi actul din 28 ianuarie 2005 emis de Primăria Municipiului Oradea – Direcția Economică este definitiv în sistemul căilor administrative de atac. Prin acest act, emis în urma unei corespondențe susținute dintre părți pe tema impozitului pe teren ce incumbă recurentei, s-a calculat suma datorată cu acest titlu.

Împrejurarea că intimata nu a intitulat actul „decizie de impunere” nu poate avea consecința scontată de recurentă, câtă vreme forma și conținutul său corespund exigențelor stabilite de art. 87 raportat la art. 43 C. proc. fisc., iar menționarea în cuprinsul deciziilor prin care s-au calculat accesoriile, a debitului principal restant de 429.576 lei, ca bază de calcul, nu o repune pe recurentă în termenul legal de contestare a acestuia, câtă vreme deciziile atacate au fost emise în limitele art. 86 alin. (6) și art. 119 alin. (4) C. proc. fisc., fără a modifica baza de impunere inițială. 2.Contestația în anulare exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor în nume propriu și în reprezentarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, invocând prevederile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc.

civ. În motivarea căii de atac, contestatoarea a reluat apărările din calea de atac a recursului, reiterând excepția lipsei calității sale de debitor și excepția calității de reprezentant al Statului Român, cu motivarea că instituția nu are în proprietate terenurile în cauză și nu poate fi nici măcar reprezentant al Statului pentru că actele administrative nu au fost emise pe numele Statului prin Ministerul Finanțelor Publice și comunicate cu acesta. În opinia sa, singurul reprezentant al Statului Român este Primăria Municipiului Oradea, în calitate de autoritate a administrației publice locale care deține terenurile în cauză în proprietate publică sau privată. Pe fondul cauzei, contestatoarea a solicitat să se constatate că actele de executare emise în anul 2005 nu au la bază un titlu de creanță, iar lipsa acestuia a dus la inexistența unui proces pe fond care să soluționeze problema titularului terenurilor impozitate.

Totodată, a arătat că Decizia civilă nr. 933/R/2007 a Tribunalului Bihor nu poate sta la baza emiterii titlului de creanță, că instituția nu are obligația plății impozitului pe terenuri, întrucât terenurile nu sunt în proprietatea acesteia și nu desfășoară activități economice, respectivele terenuri fiind în proprietatea publică sau privată a Primăriei Municipiului Oradea, terenuri de care a dispus în sensul că le-a concesionat, au fost date în administrare sau le-a înstrăinat și pentru care a încasat deja impozitul. 3. Procedura derulată în fața instanței și apărările intimatei. Printr-o cerere distinctă, contestatoarea a solicitat suspendarea executării Deciziei nr. 2814 din 5 iunie 2012, în temeiul art. 3191 din Codul de procedură.

Prin întâmpinările formulate în cauză, intimata Primăria Municipiului Oradea – Direcția Economică a solicitat respingerea cererii de suspendare și respingerea contestației în anulare și menținerea deciziei atacate. Prin încheierea din 4 octombrie 2012, Înalta Curte de de Casație si Justiție, secția contencios administrativ si fiscal a respins cererea privind suspendarea executării Deciziei nr. 2814 din 5 iunie 2012, ca neîntemeiată pentru considerentele reținute în încheiere. II. Considerațiile Înaltei Curți asupra contestației în anulare Potrivit dispozițiilor art. 318 C. proc. civ.: „hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.

În contestația în anulare de față a fost invocat motivul reglementat de textul legal citat în teza a II-a, adică omisiunea cercetării unui motiv de recurs. Criticile contestatoarei au fost circumscrise numai formal art. 318 C. proc. civ., în realitate ele constituindu-se într-un veritabil recurs la recurs. În speță, contestatoarea nu indică care motiv de recurs nu a fost analizat, rezumându-se la reiterarea excepțiilor și criticilor invocate în recurs. Examinând hotărârea atacată, Înalta Curte constată că instanța de recurs a răspuns punctual la motivele de recurs formulate de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Bihor, iar considerentele pentru care au fost înlăturate criticile formulate au fost arătate pe larg la pct. 11 din prezenta decizie.

De altfel, motivele invocate de contestatoare vizează nemulțumirea acesteia față de soluția pronunțată în cauză, în esență, aducând în discuție aceleași chestiuni care au fost soluționate. Omisiunea la care se referă teza a II-a a textului, invocată ca temei legal al contestației, există numai atunci când realmente instanța de recurs nu a cercetat unul din motivele de casare sau de modificare depuse în termenul legal, nu și la argumentele aduse în sprijinul lor care, oricât de larg ar fi dezvoltate, le sunt subsumate. În esență, o atare omisiune nu poate fi reținută întrucât instanța de recurs a cercetat toate criticile recurentei și, mai mult, făcând aplicarea dispozițiilor art. 3041 C. proc.

civ., a examinat cauza sub toate aspectele. În plus, pentru a fi admisibilă contestația în anulare, instanța de recurs trebuie să nu fi examinat un anume motiv, această condiție nefiind îndeplinită atunci când instanța în discuție a examinat motivul, dar nu l-a însușit, nu l-a considerat întemeiat. În realitate, se solicită rejudecarea recursului ca efect al admiterii unui „recurs la recurs”, or, o astfel de cale de atac nu există. În același sens este și jurisprudența C.E.D.O., care a conturat ideea potrivit căreia redeschiderea procesului judecat irevocabil poate fi determinată numai de circumstanțe substanțiale și imperative, care au făcut ca erorile de fapt să devină vizibile doar la finalul unei proceduri judiciare (cauzele Mitrea c. România și Stanca Popescu c. România), ceea ce nu este cazul în speță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor în nume propriu și în reprezentarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva Deciziei nr. 2814 din 5 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație si Justiție, secția contencios administrativ si fiscal, ca inadmisibilă. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 14 februarie 2013.