ÎCCJ, decizie (scj.ro #85574)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #85574) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Conflicte
de muncă. Competența de soluționare
În aplicarea dispozițiilor art.2
pct.1 lit.b
1
din C.proc.civ., tribunalului îi revine competența de
soluționare, în fond, a conflictului de muncă, cu excepția celor date prin lege
specială în competența altor instanțe.
Secțiile
Unite, decizia nr.II din 31 martie 2003
In aplicarea dispozițiilor art.2 pct.1 lit.b
1
din C.proc.civ.,
instanțele judecătorești nu au un punct de vedere unitar cu privire la
competența materială de a judeca, în fond, conflictele de muncă.
Astfel, unele instanțe au considerat că judecătoriilor le revine
competența de a soluționa, în primă instanță, conflictele de muncă.
In sprijinul acestei soluții, au fost
invocate dispozițiile art.1 alin.1 pct.1 din Codul de
procedură civilă, potrivit cărora
judecătoriile au plenitudine de jurisdicție, soluționând în primă
instanță toate procesele și cererile, în afară de cele date prin lege în
competența altor instanțe.
Potrivit dispoziției din art.2 pct.1 lit.b
1
din C.proc.civ.,
introdusă în acest cod prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.138/2000,
tribunalele judecă, în primă instanță, "conflictele de muncă, cu excepția
celor date prin lege în competența altor instanțe".
Pe de altă parte, prin art.249 din C.munc., adoptat prin Legea nr.53/2003, se
prevede că "procedura de soluționare a conflictelor de muncă se stabilește
prin lege specială".
In această privință, este de observat că prin art.248 din C.munc. se face
distincție între conflictele de interese și conflictele de drepturi.
Astfel, în conformitate cu art.248 alin.2 din C.munc., "conflictele de
muncă ce au ca obiect stabilirea condițiilor de muncă cu ocazia negocierii
contractelor colective de muncă sunt conflicte referitoare la interesele cu
caracter profesional, social sau economic ale salariaților, denumite conflicte
de interese
",
iar potrivit alineatului 3 al aceluiași articol
"conflictele de muncă ce au ca obiect exercitarea unor drepturi sau
îndeplinirea unor obligații decurgând din legi sau din alte acte normative,
precum și din contractele colective sau individuale de muncă sunt conflicte
referitoare la drepturile salariaților, denumite conflicte de drepturi
".
O atare distincție, însă, este lipsită de relevanță cât timp prin art.249 din
C.munc. și prin art.2 pct.1 lit.b
1
din C.proc.civ., care se referă
la competența de judecată în materia conflictelor de muncă, nu se face nici o
distincție în raport cu natura acestora.
De altfel, reglementând competența instanțelor în materia conflictelor de
drepturi, Legea nr.168/1999 a prevăzut, prin art.71, că "instanțele
judecătorești competente să judece cereri referitoare la soluționarea
conflictelor de drepturi se stabilesc prin lege".
Cum prin art.82 din aceeași lege se prevede că dispozițiile sale
"referitoare la procedura de soluționare a conflictelor de drepturi se
completează în mod corespunzător cu prevederile Codului de procedură
civilă", iar în art.2 pct.1 lit.b
1
din acest cod se prevede că
tribunalul judecă, în primă instanță, conflictele de muncă, cu excepția celor
date prin lege în competența altor instanțe, este evident că tribunalului îi
revine competența de a soluționa, în fond, cererile privind conflicte de
drepturi ori de câte ori prin lege specială nu se prevede altfel.
Tot astfel, ca urmare a modificărilor aduse prin art.VII din Ordonanța de
urgență a Guvernului nr.138/2000, articolelor 58-61 din Legea nr.168/1999, nici
în cazul conflictelor de interese la care se referă aceste texte de lege
competența de a judeca nu mai revine judecătoriei, ci tribunalului.
Rămâne, însă, exceptată de la competența generală a tribunalului de judecare a
conflictelor de muncă, stabilită prin art.2 pct.1 lit.b
1
din
C.proc.civ., cererea de suspendare a grevei care, potrivit art.56 din Legea
nr.168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, se adresează curții de
apel în a cărei circumscripție își are sediul unitatea.
Dispozițiile de la art.IV alin.1 din Ordonanța de Urgență a Guvernului
nr.179/1999, potrivit cărora "cauzele care
au ca obiect judecarea în fond a unor litigii de muncă,
aflate pe rolul judecătoriilor,vor fi trecute la completele care
judecă conflictele de muncă și litigiile de muncă din cadrul judecătoriei
respective, imediat după înființarea acestora" nu pot avea decât
semnificația unor reglementări tranzitorii, necesare în acea perioadă pentru
trecerea cauzelor vizate la completele specializate prevăzute să ia ființă.
O altă interpretare ar fi contrară atât spiritului ordonanței menționate, cât
și dispozițiilor art.2 pct.1 lit.b
1
din C.proc.civ. corelate cu
prevederile art.248 și 249 din Codul muncii recent adoptat și cu cele ale
art.298 din același cod referitoare la abrogarea unor legi și a oricăror altor
dispoziții contrare.
In consecință, în temeiul art.26 lit.b din Legea nr.56/1993 a Curții Supreme de
Justiție și al art.329 din C.proc.civ., urmează a se admite recursul în
interesul legii și a se stabili că tribunalului îi revine competența de a
judeca, în fond, conflictele de muncă, cu excepția celor date prin lege
specială în competența altor instanțe.