ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2271/2017

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba la data de 21 septembrie 2016, sub Dosar nr. x/2016, reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Antifraudă Fiscală 7 Sibiu, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii din 3 august 2016, emisă de pârâtă și, pe cale de consecință, să fie înlăturate măsurile asigurătorii dispuse asupra bunurilor reclamantei.

2.1. Prin Sentința nr. 931 din 15 noiembrie 2016, Tribunalul Alba, secția a II-a civilă de contencios administrativ, fiscal și de insolvență a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Curții de Apel Alba Iulia, reținând incidența dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, raportat la rangul emitentului actului administrativ atacat, în speță Direcția Regională Antifraudă Fiscala Sibiu, autoritate care face parte din aparatul central al Agenției Naționale de Administrare Fiscală, conform art. 1 și art. 15 din H.G. nr. 520/2013.

2.2. Prin Sentința nr. 45 din 2 martie 2017,Curtea de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Alba, secția a II-a civilă, de contencios administrativ, fiscal și insolvență; a constatat ivit conflictul negativ de competență și a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Pentru a pronunța această hotărâre, curtea de apel a reținut că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii din 3 august 2016, emisă de pârâta Direcția Regională Antifraudă Fiscală 7 Sibiu ce face obiectul acțiunii în anulare, reprezintă un act administrativ fiscal, ce poate fi contestat în condițiile art. 213 alin. (1)-(3) C. proc. fisc. , text de lege care face trimitere, în ceea ce privește stabilirea competenței, la dispozițiile de drept comun, respectiv art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Întrucât decizia de instituire a măsurilor asigurătorii contestată în speță vizează obligații fiscale al căror cuantum nu depășește suma de 1.000.000 de RON, sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004, astfel încât instanța de contencios administrativ competentă din punct de vedere material este Tribunalul Alba .

Faptul că obligațiile fiscale vizate prin decizia de instituire a măsurilor asigurătorii sunt doar estimate, este lipsit de relevanță, neputându-se face abstracție de cuantumul acestora în vederea stabilirii competenței, deoarece legalitatea măsurilor asigurătorii nu poate fi verificată independent de creanța fiscală estimată sau stabilită pentru recuperarea căreia au fost dispuse.

Altfel spus, legalitatea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii depinde de legalitatea estimării/stabilirii creanței fiscale pentru recuperarea căreia a fost dispusă, instanța de contencios administrativ sesizată având, în aceste limite obligația de a verifica însăși existența și întinderea creanței fiscale, întrucât în măsura în care se constată inexistența sau nelegalitatea estimării/stabilii creanței fiscale, decizia de instituire măsuri asigurătorii este lipsită practic de obiect.

Aceasta este și rațiunea pentru care prin art. 213 alin. (1)-(3) din Legea nr. 207/2015 s-a prevăzut că "împotriva deciziei prin care se dispune instituirea măsurilor asigurătorii (.) cel interesat poate face contestație la instanța de contencios administrativ competentă", care poate fi după caz, în funcție de valoarea creanței fiscale, tribunalul sau curtea de apel.

Considerentele Înaltei Curți asupra regulatorului de competență

Înalta Curte, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 133 alin. (2), 134 și 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează a pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii:

Reclamanta SC A. SRL a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere de anulare a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 310324 din 3 august 2016 emisă de pârâta Direcția Generală Antifraudă Fiscală 7 Sibiu, în temeiul art. 213 alin. (4) C. proc. fisc.

Potrivit art. 213 alin. (1)-(3) Codul de procedură fiscală "împotriva deciziei prin care se dispune instituirea măsurilor asigurătorii (...) cel interesat poate face contestație la instanța de contencios administrativ competentă", textul normativ făcând trimitere, așadar, la dispozițiile de drept comun în materia stabilirii competenței materiale a instanțelor de contencios administrativ, respectiv art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Problema stabilirii competenței instanțelor judecătorești de a soluționa acțiunile formulate în temeiul art. 213 alin. (1)-(3) C. proc. fisc. , prin care se contestă măsurile asigurătorii instituie de organele fiscale, a făcut obiectul ședinței din 22 mai 2017 a judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal, din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, fiind adoptată soluția de unificare a jurisprudenței în sensul că "instanța de contencios administrativ competentă să judece în fond litigiile având ca obiect deciziile A.N.A.F. de instituire a măsurilor asigurătorii se determină în funcție de criteriul valoric prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, întrucât actul contestat privește o creanță fiscală."

În cauza de față, decizia contestată ce are ca obiect instituirea măsurilor asigurătorii pentru recuperarea unui debit estimat la suma de 487.839 RON, reprezentând un procent de 100% din suma stabilită ca reprezentând obligații de plată către bugetul general consolidate, face parte din categoria actelor administrative "care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora", în sensul art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, iar cuantumul obligațiilor de plată nu depășește pragul valoric de 1.000.000 RON prevăzut de acest text de lege.

Această concluzie este dedusă din regimul juridic al deciziei contestate, care, deși are ca obiect instituirea unor măsuri necesare asigurării recuperării debitului pretins reclamantei, este indisolubil legată de creanța ce a generat nevoia adoptării acestor măsuri, creanță rezultată, în cazul de față, din taxe și impozite.

Criteriul normativ referitor la legătura actului administrativ cu debitele rezultate din taxe, impozite, contribuții, datorii vamale și accesorii ale acestora este îndeplinit și în cazul actelor administrative care nu vizează, în mod direct, stabilirea unor obligații fiscale în sarcina contribuabililor (decizii de impunere), ci doar urmăresc constituirea unor garanții de recuperare a creanțelor bugetare.

Pentru considerentele expuse și în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului Alba, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A. SRL în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Antifraudă Fiscală 7 Sibiu, în favoarea Tribunalului Alba, secția contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 iunie 2017.

Procesat de GGC - LM