ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4194/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4194/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Ședința publică de la 16 decembrie 2011

Asupra recursurilor,

din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la data

de 19 decembrie 2008, reclamantă SC D.N.S.C. SRL TULCEA în contradictoriu cu pârâta

SC C.E.M.I. SRL MĂGURELE, a solicitat să se constate nulitatea absolută a

contractului de dealer nr. 1215 din 22 iunie 2006 și repunerea părților în

situația anterioară prin restituirea către pârâtă a sumei de 51.798 lei, precum

și a dobânzilor legale aferente acestei sume, invocând drept motiv de nulitate

lipsa obiectului contractului.

Obiectul contractului

de dealer nr. 1215 din 29 iunie 2006 conform art. 1 lit. a) îl constituie

vânzarea de autoturisme marca M.M., astfel încât obiectul contractului de

dealer nu există, în realitate existând autoturisme marca S.H.A..

Prin sentința

comercială nr. 14094 din 11 decembrie 2009 pronunțată de Tribunalul București,

secția a VI-a comercială, în dosarul nr. 4895/3/2008, s-a respins ca

neîntemeiată cererea reclamantei SC D.N.S.C. SRL TULCEA.

Pentru a pronunța

această soluție instanța de fond a reținut că:

La data de 22 iunie 2006

s-a încheiat contractul de dealer nr. 1215 (f.16-26) între pârâtă în calitate

de importator și reclamantă în calitate de dealer.

Potrivit art. I din

contract, obiectul acestuia îl constituie vânzarea de autoturisme marca M.M.,

piese de schimb și accesorii auto în județul Tulcea, activități de service auto

aferente autoturismelor M.M. din teritoriu, orice alte activități necesare și

complementare realizării primelor activități.

Prin acțiunea ce

formează obiectul prezentului dosar, înregistrată pe rolul Tribunalului

București la data de 19 decembrie 2008, reclamanta a solicitat să se constate

nulitatea absolută a contractului de dealer invocând drept motiv de nulitate

lipsa obiectului contractului.

Art. 948 C. civ.

enumeră condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții, acestea fiind:

capacitatea de a contracta, consimțământul valabil al părții ce se obligă, un

obiect determinat și o cauză licită.

Art. 962 C. civ.

definește obiectul convențiilor ca fiind acela la care părțile sau numai una

din părți se obligă, iar art. 963 C. civ. stabilește că numai lucrurile ce sunt

în comerț pot fi obiectul unui contract. Alt text legal relevant în cauză este

art. 964 C. civ. potrivit căruia obligația trebuie să aibă ca obiect un lucru

determinat, cel puțin în specia sa.

În cauză, reclamanta

a susținut că obiectul contractului nu există deoarece nu există autoturisme marca

M.M., pârâta furnizând în realitate autoturisme marca S.H.A..

Instanța a reținut că

susținerile reclamantei nu pot fi primite față de declarațiile vamale depuse la

dosar, din care rezultă că autoturismele importate erau autoturisme M.M., țara

de origine fiind China, producător - S.H.A. și de datele cuprinse în fișa de

omologare a autoturismelor din care rezultă că denumirea M.M. este marca

(brandul) autoturismelor model CEO produse de S.H.A..

Potrivit art. 3 lit. a)

din Legea nr. 84/1998 marca este „un semn susceptibil de reprezentare grafică

servind la deosebirea produselor sau a serviciilor unei persoane fizice sau

juridice de cele aparținând altor persoane; pot constitui mărci semne

distinctive, cum ar fi cuvinte, inclusiv nume de persoane, desene, litere,

cifre, elemente figurative, forme tridimensionale și, în special forma

produsului sau a ambalajului său, combinații de culori, precum și orice

combinație a acestor semne.”

Potrivit

înscrisurilor de la filele 129-144 marca rezervată la Biroul Italian pentru Brevete și Mărci pentru autoturismele în litigiu este descrisă ca un logo

de forma eliptică cu margine argintie în care apar două litere M suprapuse

între ele și stilizate.

Tribunalul București,

a concluzionat că din probele administrate în cauză (înscrisuri și

interogatoriu) rezultă că autoturismele ce constituie obiectul contractului

sunt autoturisme model CEO produse de S.H.A., iar marca sub care sunt cunoscute

este M.M., neputându-se aprecia că obiectul contractului de leasing nr. 1215

din 22 iunie 2006 ar lipsi.

Curtea de Apel

București, secția a V-a comercială, prin decizia comercială nr. 88 din 23

februarie 2011 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC D.N.S.C. SRL

TULCEA, împotriva sentinței comerciale nr. 14094 din 11 decembrie 2009

pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în contradictoriu

cu intimata pârâtă SC C.E.M.I. SRL MĂGURELE, Județul Ilfov și cu sediul

procesual ales în București.

A respins cererea

intimatei pârâte SC C.E.M.I. SRL MĂGURELE de acordare a cheltuielilor de

judecată ca neîntemeiată.

Curtea de Apel

București, secția a V-a comercială, în considerentele hotărârii pronunțate a

reținut următoarele:

Din probele

administrate în cauză a rezultat că există autoturismul Marca M.M. conform

înscrisurilor reprezentând cereri de înregistrare marcă ( fila 133-142 dosar

fond) iar în adresa aflată la fila 143 dosar fond – emisă la 06 februarie 2006

în traducere legalizată se menționează că se autorizează comercializarea

autovehiculelor S.H. – Model CEO în Europa sub marca M.M. și că se menționează

în procesele verbale de predare – primire încheiate între părți la 28 noiembrie

2006 la Marca autoturismului este înscrisă mențiunea „CEO”, iar în fișa de

înmatriculare a autoturismelor la rubrica marcă există mențiunile S.H. tip HBJ

6472Y/CEO, iar din certificatul de autenticitate rezultă următoarele

caracteristici Marca/Tip S.H./ HBJ 6472Y ( fila 41 dosar fond).

Instanța de apel a reținut

că, din toate înscrisurile aflate la dosarul cauzei inclusiv din declarațiile vamale,

din contractul de leasing încheiat, rezultă denumirea M.M. este marca

(rezervată la Biroul Italian pentru Brevete și Mărci) autoturismelor model CEO

produse de S.H.A.

Curtea de Apel a

reținut că reclamanta a avut posibilitatea să ia cunoștință de aceste aspecte

cu ocazia întocmirii atât a contractului de dealer cât și a proceselor verbale

de predare – primire, a declarațiilor vamale și celorlalte înscrisuri -

respectiv certificate de înmatriculare și că nu se poate spune că nu există

obiectul contractului pentru că reclamanta a fost în confuzie cu privire de

fapt la producătorul autoturismelor S.H.A. din China și nu din Italia – și că dealerul

care este un profesionist în materie de autovehicule, cu o minimă diligență ar

fi putut cunoaște în ce constă obiectul contractului de dealer.

În concluzie,

instanța de apel a constatat că în cauză au fost corect aplicate dispozițiile

art. 948, art. 962 și art. 963 C. com.

Curtea de Apel a

respins cererea intimatei pârâte privind acordarea cheltuielilor de judecată

efectuate în apel ca neîntemeiată.

Împotriva deciziei

comerciale nr. 88 din 23 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a

V-a comercială, au declarat recurs ambele părți.

Recurenta-reclamantă

SC D.N.S.C. SRL

TULCEA prin recursul

declarat, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C.

proc. civ. critică decizia pentru nelegalitate, solicitând în concluzie,

admiterea recursului, în principal, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre

rejudecare, iar în subsidiar, modificarea deciziei în sensul admiterii apelului

și admiterea acțiunii sale astfel cum a fost formulată și motivată în scris.

Invocând dispozițiile

art. 304 pct. 5 C. proc. civ. recurenta reclamantă arată că hotărârea

pronunțată în apel a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub

sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

În concret, sub un

prim aspect, precizează că instanța a încălcat dreptul la apărare, principiul

contradictorialității dezbaterilor și principiul disponibilității prin faptul

că în etapa premergătoare încheierii contractului în litigiu, în prezentarea autovehiculului,

intimata pârâtă, a folosit o manoperă dolosivă, prin prezentarea ca adevărată a

existenței mărcii M.M. de autovehicule și în schimbarea pe bordul

autovehiculului, a semnului specific mărcii S.H. cu un semn inventat.

Prin critica

întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta reclamantă

susține că decizia instanței de apel nu a fost motivată în fapt și în drept, încălcându-se

prevederile art. 261 C. proc. civ.

În acest sens arată

că la termenul de judecată din 9 februarie 2011, a solicitat instanței să-i

încuviințeze proba cu înscrisuri, constând într-o adresă către RAR care să facă

dovada tuturor numelor de marcă certificate care încep cu litera M, probă care

i-a fost respinsă.

Recurenta reclamantă

arată că în stabilirea situației de fapt, instanța nu a analizat înscrisurile

relevante în cauză, cu referire expresă la fișa de omologare CE din 9 octombrie

2007 aflată la pag. 155 dosar fond, în care se precizează că marca autovehiculului

coincide denumirii producătorului (S.H.) fără să arate cum au fost aplicate

prevederile art. 948, art. 962 și art. 963 C. civ., cu atât mai mult cu cât

instanța de apel a reținut că există autovehicule marca M.M., iar instanța de

fond a reținut că M.M. este denumirea/brandul sub care sunt cunoscute pe piață

autovehiculele model CEO produse S.J.H.A.

Hotărârea pronunțată

s-a dat cu greșita interpretare a textelor legale aplicabile raportului juridic

dintre părți, a clauzelor contractului, instanța apreciind că în temeiul contractului

de dealer societatea sa este pusă în situația de a-și îndeplini obligația de a

intermedia vânzarea de autovehicule, chiar dacă acestea nu sunt marca M.M.,

motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta reclamantă

mai susține că decizia recurată încalcă prevederile legale, motiv de recurs

întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. respectiv: art. 3 alin. (1) lit. f)

din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, care definește

marca de certificare, prevederile Directivei Europene 70/156/CEE din 6

februarie 1970 privind apropierea legislațiilor statelor membre referitoare la

omologarea de tip a autovehiculelor și a remorcilor acestora, care reprezintă dreptul

comun în materie de omologare.

Recurenta reclamantă

susține că obiectul contractului de agent/dealer l-a format comercializarea pe

piața europeană a autovehiculelor marca M.M., marcă care nu există în

realitate, astfel că în speță a demonstrat pe deplin că nu există obiect al

contractului, fiind astfel aplicabile prevederile art. 962 C. civ. prevederi

care au fost ignorate de instanța de apel.

Soluția instanței de

apel încalcă evident prevederile imperative ale art. 970 C. civ. referitoare la

buna credință cu care sunt ținute să acționeze părțile în vederea încheierii și

executării unui contract.

În opinia sa,

instanța de apel în analiza obiectului contractului se referă în mod greșit la înscrisurile

administrate în cauză și nu la cuprinsul contractului în litigiu.

Recurenta pârâtă SC C.E.M.I.

SRL BUCUREȘTI prin recursul declarat, critică decizia comercială nr. 88 din 23 februarie

2011 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, pentru nelegalitate,

ca fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 304 pct. 9 și art. 274 alin. (1)

C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, schimbarea deciziei în sensul

obligării apelantei reclamante la plata cheltuielilor de judecată efectuate în

apel.

Se arată că în mod

greșit instanța de apel a considerat că aceste cheltuieli de judecată nu sunt

dovedite, față de facturile fiscale aflate la filele 42 și 43 din dosar, ce fac

dovada achitării de SC C.E.M.I. SRL a onorariului avocațial perceput în baza

contractului de asistență juridică nr. 245389/2010.

Recurenta pârâtă SC C.E.M.I.

SRL Măgurele prin întâmpinarea depusă la dosar solicită respingerea recursului

reclamantei ca nefondat și menținerea ca legală a deciziei recurate, avându-se în

vedere că motivele de recurs vizează aprecierea probelor, iar aspectele de

nelegalitate invocate nu se confirmă, instanța de apel aplicând corect

dispozițiile art. 948 pct. 3, art. 962 și art. 963 C. civ.

Înalta Curte,

analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, în raport de

actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile în cauză

constată că recursul reclamantei este nefondat.

Motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. (5) C. proc. civ. poate fi invocat

atunci când prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură

prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Din textul citat

rezultă că acest motiv de nelegalitate trimite la dispozițiile art. 105 alin.

(2) C. proc. civ. situat în Cap. IV intitulat Nulitatea actelor de procedură.

Alin. (2) al art. 105

C. proc. civ. vizează situația în care actele au fost îndeplinite cu

neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent, acte care se vor

declara nule dacă părții i s-a pricinuit o vătămare care nu poate fi înlăturată

decât prin anularea lor.

Din textele de mai

sus se poate observa că motivul de nelegalitate analizat se referă la

neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității care nu se

regăsesc în argumentele dezvoltate pentru susținerea acestui motiv.

Critica recurentei

reclamante prin care arată că instanța a încălcat dreptul la apărare,

principiul contradictorialității procesului civil și principiul

disponibilității prin faptul că în etapa premergătoare încheierii contractului

în litigiu, în prezentarea antecontractului și a negocierii contractului,

pârâta a folosit o manoperă dolosivă prin prezentarea ca adevărată a mărcii M.M.

de autovehicule și a schimbării semnului specific mărcii S.H. cu un semn

inventat nu poate fi primită.

Pe parcursul întregii

proceduri de la apel au fost asigurate în egală măsură părților, garantarea și

exercitarea deplină a dreptului de apărare și a principiului

contradictorialității, fiind realizată o reală egalitate de tratament,

reclamanta având posibilitatea să pună concluzii pe toate aspectele invocate și

să administreze probele pe care le consideră necesare în dovedirea pretențiilor

sale.

Astfel, instanța de

apel a analizat criticile invocate de apelantă, argumentând motivele avute în

vedere pentru care a respins apelul, ținând cont de obligațiile asumate prin

convenția încheiată în condițiile art. 969 C. civ.

Nici motivul de

recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu-și găsește

incidența în cauză întrucât decizia recurată cuprinde motivele de fapt și de drept

pe care se sprijină, instanța argumentând soluția pronunțată cu respectarea cerințelor

art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., demonstrând de ce s-a oprit la soluția

dată.

Instanța de apel a

analizat hotărârea apelată în raport de motivele invocate, constatând că

hotărârea primei instanțe este legală, că nu se poate reține că nu există

obiectul contractului de dealer, astfel cum este definit de art. 948 pct. 3, art.

962 și art. 963 C. civ., motivele de apel vizând de fapt marca autoturismului.

Instanța de apel a

indicat considerentele de fapt și de drept în temeiul cărora și-a format convingerea,

respectiv art. 948 pct. 3, art. 962 și art. 963 C. civ. verificând prin prisma

acestora stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de prima instanță.

Critica recurentei

reclamante prin care susține că, Curtea de Apel București, secția a V-a

comercială, în mod nelegal i-a respins încuviințarea probei cu adresa către RAR

care să facă dovada tuturor numelor de mărci certificate care încep cu litera M

și nu a analizat înscrisurile relevante aflate în dosar, edificatoare în stabilirea

și înțelegerea corectă a situației de fapt, vizează aspecte de netemeinicie, ce

exced prezentului recurs.

Abrogarea

dispozițiilor art. 304 pct. 11 C. proc. civ. nu îngăduie ca în prezentul recurs

să fie analizate aspectele de netemeinicie, legate de administrarea și

interpretarea probelor în fazele procesuale anterioare.

În plus, față de

argumentele arătate mai trebuie reținut, că potrivit art. 167 alin. (1) C.

proc. civ. dovezile se încuviințează numai dacă instanța socotește că ele pot să

ducă la dezlegarea pricinii.

Cât privește

neanalizarea înscrisurilor relevante în stabilirea situației de fapt este de

reținut că acesta este un atribut ale instanței de apel, ori schimbarea

situației de fapt stabilită în cauză nu se poate face în recurs.

Art. 304 pct. 8 C.

proc. civ., se referă la interpretarea actului juridic și nu este incident în cauză,

criticile formulate vizând interpretarea dată de instanța de apel probelor

administrate de părți, iar nu interpretarea greșită a unui act juridic dedus

judecății.

Cum, în apel nu a

fost invocată greșita interpretare a dispozițiilor din contractul de dealer, ci

s-a cerut să se constate că obiectul contractului nu există în materialitatea

sa, această critică nu poate fi analizată pentru prima dată în recurs ,,omisio

medio”.

Existența obiectului

contractului nu poate fi pusă la îndoială doar pentru faptul că la data

încheierii contractului marca M.M. nu este încă înregistrată la OSIM, iar criticile privind dreptul la marcă nu se circumscriu acestui caz de modificare a

hotărârii, recurenta dezvoltând împrejurări care nu mai pot constitui obiectul

analizei instanței de recurs, bazate în cea mai mare parte pe dispozițiile

Legii nr. 84/1998, norme ce nu au incidența în prezenta cauză, având ca obiect nulitatea

unui act juridic.

În privința motivului

de recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticile

dezvoltate privesc, în principal, temeinicia soluției atacate, cu referire și

la modul de interpretare a probelor administrate, și nu legalitatea acesteia.

În ceea ce privește

pretinsa încălcare a prevederilor art. 3 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 84/1998,

a Directivei Europene 70/156/CEE din 06 februarie 1970 Legea nr. 97/2002 și

față de temeiul juridic al cererii introductive, astfel cum a fost precizată,

aceste norme nu au incidența în prezenta cauză, având ca obiect nulitatea unui

act juridic, iar nu un drept cu privire la marcă.

Instanța de apel nu

retine în considerentele deciziei pronunțate incidența în prezenta cauză a

normelor Legii nr. 84/1998, pentru a putea forma obiectul controlului instanței

de recurs.

Nulitatea intervine

atunci când sunt încălcate normele juridice care reglementează condițiile de

validitate ale actului juridic civil.

Criticile cu privire

la nulitatea contractului de dealer sunt neîntemeiate, neputându-se reține

încălcarea prevederilor art. 948 pct. 3, art. 962 și art. 963 C. civ.,

susținută de recurenta-reclamanta.

În ceea ce privește

validitatea contractului de dealer încheiat nu operează motivul de nulitate

absolută prevăzut de dispozițiile art. 948 pct. 3 C. civ., întrucât obiectul

contractului încheiat între părți a fost determinat , respectiv vânzarea de

autoturisme marca M.M., fiindu-i livrate autoturisme care se comercializează

sub denumirea M.M. și care se diferențiază de alte autovehicule existente pe

piața internă și internațională.

Cum

recurenta-reclamantă a cunoscut din documentele prezentate la momentul

încheierii contractului denumirea producătorului S.H. pentru auto model CEO,

cât și la data livrării celor două autovehicule, prin înmânarea fișei de

omologare CE, nu se poate invoca propria necunoaștere cu privire la obiectul contractului.

De altfel, atât în

contractul de dealer încheiat, cât și în cărțile de identitate, respectiv

documentele vamale de import ale autovehiculelor, se face vorbire despre

producător și țara de origine, fiind vorba de autovehicule model CEO produse în

China de către producătorul S.H. și comercializate sub marca M.M., astfel încât

existența obiectului contractului prezentat de autovehiculele marca M.M. model

CEO nu poate fi pusă la îndoială, iar recurenta nu a fost indusă în eroare.

Înalta Curte,

analizând recursul declarat de recurenta pârâtă

SC C.E.M.I.

SRL

MĂGURELE prin prisma motivului de recurs

întemeiat pe art.304 pct.9 C. proc. civ., raportat la prevederile art. 274 alin.

(1) C. proc. civ., constată că acesta este întemeiat.

Potrivit

art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată

la cerere să plătească cheltuieli de judecată.

În

speță, pârâta

SC C.E.M.I.

SRL

MĂGURELE

a făcut dovada cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, pe

care le-a efectuat în faza procesuală a apelului, prin factura fiscală seria

CLZA nr. 144 din 17 noiembrie 2010 și chitanța seria CLZAC nr. 53 din 17

noiembrie 2010 aflate la filele 42 și 43 dosar apel, în baza contractului de

asistență juridică nr. 245389/2010.

Așa fiind, cum

hotărârea instanței de apel, în ceea ce privește fondul cauzei este legală,

Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează

să respingă recursul reclamantei

SC D.N.S.C.

SRL

TULCEA.

Recursul pârâtei

SC C.E.M.I.

SRL

MĂGURELE se va admite, decizia va fi schimbată în parte în sensul că se

va admite cererea privind plata cheltuielilor de judecată în apel și va fi

obligată apelanta reclamantă

SC D.N.S.C.

SRL

TULCEA la plata sumei de 3.720 lei cheltuieli de judecată în apel,

menținând astfel restul dispozițiilor deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de reclamanta SC D.N.S.C. SRL

TULCEA împotriva deciziei comerciale

nr. 88 din 23 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a V-a

comercială, ca nefondat.

Admite

recursul declarat de pârâta SC C.E.M.I.

SRL

MĂGURELE,

județul Ilfov împotriva deciziei comerciale nr. 88 din

23 februarie 2011

a Curții de Apel București, secția a V-a

comercială,

pe care o schimbă în parte în sensul că admite cererea

privind plata cheltuielilor de judecată în apel și

obligă pe apelanta reclamantă SC D.N.S.C. SRL TULCEA la plata sumei 3.720 lei

cheltuieli de judecată în apel. Menține restul

dispozițiilor deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 16 decembrie 2011.