ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1886/2017

Asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe roiul Tribunalului Iași, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței să dispună obligarea acestuia la plata echivalentului în moneda națională a sumei de 350,000 euro.

Motivând în fapt cererea, reclamantul a arătat că în perioada 14.03.2001 - 14.04.2001 a fost reținut și arestat preventiv, iar pâm la pronunțarea de către Judecătoria Iași a soluției prin care a fost achitat în dosar nr. x/2008, celelalte hotărâri penale date înainte de casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, au dispus condamnarea sa la pedeapsa închisorii și interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen. Arestarea ilegală și lipsirea de libertate au avut drept consecință pierderea demnității, privarea de exercițiul celorlalte drepturi constituționale, suspendarea din funcție și deteriorarea stării sale de sănătate.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (4) și 504 alin. (2) C. proc. pen.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași a solicitat, prin întâmpinare, respingerea acțiunii.

Tribunalul Iași, secția I civilă, prin sentința civilă nr. 1213 din 19 iunie 2017 a declinat în favoarea Tribunalului Satu Mare competența de soluționare a cauzei, Pentru a decide asttel, prima instanță învestită a reținut că sentința penală nr. 3523 din 19 decembrie 2011 pronunțată de Judecătoria Iași, prin care s-a dispus achitarea inculpatului A., în baza art. 11 pct. 2 lit. a) și art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a rămas definitivă la data de 26.02.2015, prin decizia penală nr. 1 a Tribunalului Iași.

Răspunderea statului pentru erori judiciare este reglementată de Constituția României care, în art. 52 alin. (3), prevede că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Pentru ipoteza în care erorile sunt săvârșite în procesele penale răspunderea statului este reglementată de normele de procedură penală.

Situația de fapt litigioasa, născută la momentul de referință 26.02.2015 (dată la care sentința penală de achitare a rămas definitivă), este guvernată de dispozițiile art. 538 - 541 din noul C. proc. pen. în vigoare la momentul nașterii sale, dispoziții care reglementează procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri. După cum dispune art. 541 alin. (3) C. proc. pen., pentru obținerea reparării pagubei, persoana îndreptățită se poate adresa tribunalului în a cărei circumscripție domiciliază, chemând în. judecată civilă statul, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice.

Potrivit art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura. Dispozițiile art. 126 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că părțile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, și prin declarație verbală în fața instanței ca procesele privitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, ar Fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competență este exclusiva. Din corelarea celor două texte rezultă ca, în speță, se aplică norme de competență teritorială exclusivă, părțile neavând o opțiune în alegerea unei anumite instanțe.

Ca atare, apartenența litigiului de față la această categorie, ce decurge din calitatea de pârât a Statului Român, determină concluzia că, prin norma cuprinsă în art. 541 alin. (3) C. proc. pen., este reglementată competența teritorială exclusivă a tribunalului în a cărei circumscripție domiciliază persoana îndreptățită.

Începând din anul 1992 și până la data de 23.07.2015 domiciliul reclamantului A. a fost, așa cum rezultă din documentele de identitate eliberate, în orașul Negrești-Oaș, jud. Satu-Mare. La data de 24.07.2015, cu o lună înainte de înregistrarea pe rolul instanței a prezentei cauze, reclamantului A. i-a fost eliberată de către SPCLEP Iași cartea de identitate seria x, nr. x, în care se menționează adresa de domiciliu ca fiind în Iași. La aceeași dată, 24.07.2015, a fost eliberată și numitului B. (reclamant în dosar nr. x/2015 al acestei instanțe și inculpat în același dosar penal) cartea de identitate seria x, nr. x, în care este menționat același domiciliu din Iași, str. Răzoarelor, nr. x...

Martorul C., titular al dreptului real de proprietate al imobilului situat în Iași, audiat în cauză, a declarat că locuiește în apartament alături de copiii săi și că, din momentul stabilirii de către reclamantul A. a domiciliului la adresa la care și martorul locuiește, acesta a venit la adresa de domiciliu de patru, cinci ori pe an, durată vizitelor fiind de 3 zile. A declarat că reclamantul A. nu a locuit niciodată la această adresă.

Art. 86 alin. (2) C. civ. și art. 26 alin. (2) din O.U.G. nr. 97/2005 prevăd că o persoană fizică nu poate să aibă în același timp decât un singur domiciliu și o singură reședință, chiar și atunci când deține mai multe locuințe, situație în care își poate stabili domiciliul sau reședința în oricare dintre ele. Domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertăților sale civile, este, potrivit art. 87 C. civ., acolo unde aceasta declară că își are locuința principală. După cum dispune art. 89 alin. (2) C. civ., stabilirea sau schimbarea domiciliului nu operează decât atunci când cel care ocupă sau se mută într-un anumit loc a facut-o cu intenția de a avea acolo locuința principală.

Dovada domiciliului și a reședinței se face, conform art. 91 alin. (1) C. civ. cu mențiunile cuprinse în cartea de identitate. Potrivit alin. (2) și (3) ale art. 91, stabilirea sau schimbarea domiciliului sau a reședinței nu va putea fi opusă altor persoane când acestea nu corespund realității, cu excepția cazului în care domiciliul sau reședința a fost cunoscută prin alte mijloace de cel căruia i se opune.

Consecința faptului că dovada domiciliului se face cu mențiunile cuprinse în actul de identitate este aceea că persoana în cauză nu le poate opune terților existența unui alt domiciliu decât cel menționat în actul său de identitate. Această regulă comportă și o excepție, care își are fundamentul în împrejurarea că mențiunile din cartea de identitate referitoare la domiciliul persoanei nu are caracter constitutiv în ceea ce privește determinarea acestuia, ci numai caracter de evidență a persoanei respective, sens în care dispun art. 1 și 2 din O.U.G. nr. 97/2005. Domiciliul poate fi dovedit cu orice mijloc de probă, chiar atunci când prin acestea se combat mențiunile corespunzătoare cuprinse în actul de Identitate. După cum relevă depoziția martorului audiat, locuința principală a reclamantului A. nu este cea consemnată în cuprinsul cărții sale actuale de identitate, intenția sa, rezultată din intervalul temporal petrecut la adresa din Iași, nefiind cea de a~și stabili

la această adresă locuința principală. Față de termenul minim de 15 zile prevăzut de art. 31 din O.U.G. nr. 97/2005 necesar pentru înscrierea mențiunii privind stabilirea reședinței, durata petrecută de reclamant la adresa din Iași, str. Răzoarelor, nr. x, nu poate constitui nici măcar fundament al activării acestei norme legale.

Prima instanță învestită a reținut că schimbarea de către reclamantul A. a domiciliului din cuprinsul cărții de identitate nu corespunde realității, locuința sa principală continuând să fie în loc Negrești - Oaș, str. Victoriei, jud. Satu Mare, competența teritorială exclusivă de soluționare a prezentului litigiu, în puterea art. 541 alin. (3) C. proc. pen., aparține Tribunalului Satu Mare.

Investit prin declinare, Tribunalul Satu Mare, secția I civilă, prin sentința civila nr. 248 din 15 septembrie 2017 a decimat în favoarea Tribunalului Iași competența de soluționare a cauzei.

Această instanță a reținut că potrivit dispozițiilor art. 541 alin. (3) C. proc. pen. cereriie având un obiect de natura ceiui dedus judecății în prezenta cauza se înregistrează la tribunalul în a cărui rază teritorială domiciliază partea reclamantă, iar potrivit dispozițiilor în materie referitoare la valoarea probaîorie a actelor de stare civilă, astfel cum rezultă din reglementarea cuprinsă în Legea nr. 119/1996 cu modificările ulterioare, dovada domiciliului se realizează prin actul de identitate ca înscris oficial emanând de la autoritățile statale abilitate în această materie, în speță prin cartea de identitate a reclamantului A., document oficial din cuprinsul căruia rezultă că acesta domiciliază în municipiul Iași, jud. Iași.

Tribunalul Satu Mare a reținut caracterul de ordine publică al excepției de necompetență teritorială invocate în cauză, având în vedere că, în principiu, ca regulă generală, necompetență teritorială se prezintă ca o excepție de ordine privată putând fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legale citate în fața primei instanțe, însă în nici un caz din oficiu, așa cum rezultă din cuprinsul art. 130 alin. (3) C. proc. civ.

În cauză, Tribunalul Iași a invocat, la termenul de judecată din data de 15.09.2017, incidența în cauza a disp. art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., în sensul că dispozițiile cuprinse în art. 541 alin. (3) C. proc. pen. instituie un caz de competență teritorială exclusivă, pe care părțile nu o pot înlătura.

Față de această argumentație, Tribunalul Satu Mare a concluzionat ca incidentul procedural invocat în fața sa are un caracter de ordine publică și că, așa au fost încălcate și alte două principii cu caracter de ordine publică și anume, cel privind continuitatea completului de judecată și respectiv cel referitor la obligativitatea aspectelor de ordin juridic deziegate de către instanța de control judiciar.

În acest sens Tribunalul Satu Mare a reținut că, pe de o parte, prin încheierea de ședință din data de 07.03.2016 s-a dispus suspendarea judecății în temeiul și în condițiile art. 242 alin. (1) C. proc. civ. raportat la împrejurarea că anterior i s-a pus în yedere reclamantului să aducă și alte dovezi decât cartea sa de identitate în ce privește domiciliul său, iar, în absența acestor alte dovezi, s-a apreciat că desfășurarea normală a procesului este împiedicată din vina reclamantului.

În urma exercitării de către reclamant a căii de atac a recursului, s-a pronunțat decizia civilă nr. 350 din 20 septembrie 2016 a Curții de Apel Iași, în dosar nr. x/2015/al, prin care a fost admis recursul, s-a dispus casarea în întregime a încheierii prin care s-a procedat la suspendarea judecății litigiului, statuându-se că dovada domiciliului și a reședinței se realizează, conform art. 91 C. civ., prin cartea de identitate și că din această perspectivă reclamantul și-a îndeplinit obligațiile sale procedurale, constatându-se neîndeplinirea condițiilor de existență a ipotezei legale reglementate prin art. 242 C. proc. civ.

În consecință, instanța investită cu soluționarea litigiului de față constată că, prin declinarea de competență teritorială realizată ulterior casării de mai sus au fost încălcate dispozițiile procedurale de ordine publică instituite prin art. 501 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora în caz de casare hotărârea instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate este obligatorie pentru instanța care judecă fondul.

Pe de altă parte, prin declinarea astfel dispusa au fost încălcate și dispozițiile imperative instituite prin art. 19 și art. 214 C. proc. civ. referitoare la continuitatea instanței de judecata, prevederi procedurale care de asemenea se prezintă a avea un caracter de ordine publică.

Pentru aceste considerente, Tribunalul Satu Mare, admițând excepția necompetenței sale teritoriale, invocate în cauză ca un incident procedural de ordine publică din perspectiva dispozițiilor art. 541 alin. (3) C. proc. pen. coroborat cu art. 91 C. civ., a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului iași și, constatând ivit un conflict negativ de competență a dispus înaintarea dosarului înaltei Curți de Casație și Justiție pentru regulator.

Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Satu Mare, pentru următoarele considerente:

Prin demersul său judiciar, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice la plata echivalentului în moneda națională a sumei de 350,000 euro, contravaloarea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin eroare judiciară.

Potrivit dispozițiilor art. 52 alin. (3) din Constituția României, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, iar potrivit dispozițiilor art. 541 alin. (3) C. proc. pen., pentru obținerea reparării pagubei, persoana îndreptățită se poate adresa tribunalului în a cărui circumscripție domiciliază, chemând în judecată civilă statul, care este citat prin Ministerul Finanțelor Publice.

Dispozițiile art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. prevăd ca necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura, or prezentului litigiu i se aplică art. 541 alin. (3) C. proc. pen., ce conține o norma de competență teritorială exclusivă, de la care părțile nu pot deroga.

Prin norma cuprinsa în art. 541 alin. (3) C. proc. pen. este reglementată competența teritorială exclusivă a tribunalului în a cărui circumscripție domiciliază persoana îndreptățită, respectiv reclamantul.

Dezînvestirea reciprocă a instanțelor aflate în conflict a fost generată de interpretarea diferită a normelor cuprinse în art. 91 C. civ., ce reglementează dovada domiciliului părții, prin raportare la probele administrate pentru determinarea instanței competente teritorial.

Potrivit dispozițiilor art. 91 alin. (1) C. civ., dovada domiciliului și a reședinței se face cu mențiunile cuprinse în cartea de identitate, iar potrivit alin. (2) și (3) ale aceluiași articol, stabilirea și schimbarea domiciliului sau a reședinței nu va putea fi opusă altor persoane când acestea nu corespund realității, cu excepția cazului în care domiciliul sau reședința a fost cunoscută prin alte mijloace de cel căruia i se opune.

Mențiunile din cartea de identitate referitoare la domiciliul persoanei nu au caracter constitutiv în ceea ce privește determinarea acestuia, ci numai caracter de evidență a persoanei respective, sens în care dispun, art. 1 și 2 din O.U.G. nr. 97/2005 privind evidența, domiciliul, reședința și actele de identitate ale cetățenilor români.

În baza importanței consacrării și ocrotirii dreptului la viață privată, art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului consacră dreptul la respectarea vieții private și de familie, a domiciliului și a corespondentei, text ce își are originea în Declarația Universală a Drepturilor Omului. în opinia CEDO, "domiciliul" se referă nu doar ia spațiul legai ocupat sau dobândit, ci și la orice alt spațiu de locuit, dacă există legături suficiente și continue.

Fiind, împreună cu numele și starea civilă, unul din atributele de identificare în spațiu, domiciliul persoanei fizice poate fi dovedit cu orice mijloc de probă.

Din actele cauzei rezultă că din anul 1992 și până în data de 23 iulie 2015, domiciliul reclamantului A. a fost în orașul Negrești-Oaș, jud. Satu Mare.

La data de 24 iulie 2015, reclamantului A. i-a fost eliberată de către SPCLEP Iași cartea de identitate seria x, în care se menționează adresa de domiciliu ca fiind Iași.

Martorul C., titular al dreptului real de proprietate al imobilului situat în Iași, a declarat că locuiește în apartamentul de la adresa menționata alături de copiii săi și că din momentul în care lui A. i-a fost eliberată cartea de identitate la

adresa comună cu a martorului, reclamantul a venit la această locuință de cel mult patru, cinci ori pe an, durata vizitelor fiind de maxim trei zile. Martorul a precizat că reclamantul A. nu a locuit niciodată constant ia această adresă de domiciliu.

Potrivit dispozițiilor art. 86 alin. (2) C. civ. și art. 26 alin. (2) din O.U.G. nr. 97/2005, o persoană fizică nu poate să aibă în același timp decât un singur domiciliu și o singură reședință chiar și atunci când deține mai multe locuințe, situație în care își poate stabili domiciliul sau reședința în oricare dintre ele, Domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertăților sale civile, este, potrivit art. 87 C. civ., acolo unde acesta declară că își are locuința principală.

Dispozițiile art. 89 alin. (2) C. civ. prevăd că stabilirea sau schimbarea domiciliului nu operează decât atunci când cel care ocupă sau se mută dintr-un anumit loc a facut-o cu intenția de a avea acolo locuința principală.

Se rețin și dispozițiile art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 97 din 14 iulie 2005, potrivit cărora mențiunea privind stabilirea reședinței se înscrie la cererea persoanei fizice care locuiește mai mult de 15 zile ia adresa la care are locuința secundară.

Or, așa cum rezultă din declarația martorului audiat, locuința principală a reclamantului A. nu este cea consemnată în cuprinsul cărții sale actuale de identitate și nici nu se poate decela o intenție a acestuia de a-și stabili ia această adresă locuința principală, dată fiind durata scurtă (sub termenul minim de 15 zile prevăzut de art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 97/2005) și sporadică a abitației sale la adresa din Iași.

Astfel, caracterul episodic, temporar ai șederii sale la adresa din Iași, nu îi poate conferi acesteia un atribut de schimbare de domiciliu sau de stabilire a unei noi reședințe, așa cum sunt definite aceste noțiuni de normele legale anterior menționate.

Față de aceste considerente, se constată că instanța competentă pentru soluționarea cererii reclamantului, având ca obiect repararea prejudiciului cauzat prin eroare judiciară, este Tribunalul Satu Mare, în a cărui circumscripție teritorială se află situat orașul Negrești Oaș, domiciliul reclamantului, așa cum a rezultat din probele administrate în dosarul cauzei.

Așa fiind, Înalta Curte va stabili competența teritorială de judecare a cauzei în favoarea Tribunalului Satu Mare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Satu Mare.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 noiembrie 2017.