ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3086/2015

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Cluj, au solicitat anularea deciziei nr. 71 din data de 31.01.2012 emisă de pârâtă, privind soluționarea contestației formulate împotriva raportului de inspecție fiscală nr. 40266 din 05.10.2011 și a Deciziei de impunere nr. 40266/1 din 05.10.2011 privind TVA stabilită de inspecția fiscală la persoane fizice care realizează venituri impozabile din activități economice nedeclarate organelor fiscale, invocând motive de fond precum și încălcarea dispozițiilor art. 211 alin. (3) C. proc. fisc.; pe cale de consecință au cerut anularea celor două acte administrativ - fiscale atacate și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Prin sentința nr. 654 din 8 octombrie 2012 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Cluj.

1.3. Prin Decizia nr. 3004 din 25 iunie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursul formulat de A. și B. împotriva sentinței nr. 654 din 8 octombrie 2012 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Înalta Curte a constatat că dezlegarea curții de apel pe aspectul încadrării reclamanților în categoria persoanelor impozabile din punct de vedere al TVA este corectă, întrucât soluția organului fiscal își găsește fundamentul pe dispozițiile Codul fiscal și Normelor de aplicare a acestuia din perioada de referință, însă hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 137 alin. (1) lit. a) din C. fisc., în ceea ce privește aplicarea cotei legale de TVA la întreaga sumă plătită de cumpărător, cu titlu de preț al vânzării, fiind necesar în acest caz ca pe calea unei expertize de specialitate să se refacă aceste calcule astfel încât, conform explicațiilor cuprinse în hotărârea CJUE pronunțată în cauza Tulică & Plavoșin, principiul neutralității TVA să fie respectat.

În fond după casare, prin sentința nr. 86 din 9 februarie 2015, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis în parte cererea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Cluj (în prezent Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj), a anulat în parte, decizia nr. 71 din 31 ianuarie 2011 emisă de pârâtă și raportul de inspecție fiscală nr. 40.266 din 05 octombrie 2011 precum și decizia de impunere nr. 40.266 din 05 octombrie 2011, în privința sumei totale de 476.527 RON reprezentând 183.247 RON TVA, 265.792 RON dobânzi și 27.488 RON penalități de întârziere; a dispus restituirea către reclamanți a sumei de 183.247 RON, reprezentând TVA nedatorat și achitat de reclamanți, împreună cu dobânzile și penalitățile de întârziere calculate potrivit art. 124 C. proc. fisc. și a obligat pe pârâtă la plata în favoarea reclamanților a sumei de 7.000 RON, cheltuieli parțiale de judecata în toate fazele procesuale.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a constatat că prima chestiune care trebuie lămurită este cea a limitelor casării, deoarece din dispozitivul deciziei de casare nu rezultă, în mod explicit, limitele în care sentința recurată a fost casată.

Astfel, din considerentele deciziei de casare rezultă cu evidență că motivul de nelegalitate vizând greșita impunere a TVA pentru imobilele vândute nu mai poate fi adus în discuție, potrivit dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., instanța de recurs dezlegând în mod irevocabil această problemă de drept, în sensul că livrarea de bunuri imobile de către reclamanți a reprezentat o activitate economică supusă impunerii.

Motivul pentru a fost casată hotărârea atacată a vizat greșita aplicare a dispozițiilor art. 137 alin. (1) lit. a) C. fisc., prima instanță ignorând dezlegarea dată de CJUE în cauza Tulică&Plavoșin, motiv pentru care a dispus ca, în cadrul rejudecării după casare, să se completeze probațiunea cu o expertiză de specialitate.

Cu toate acestea, Curtea de apel a constatat că instanța de recurs nu a dezlegat problema motivării actului administrativ fiscal și nici pe cea a dreptului de deducere a TVA, astfel încât a apreciat că aceste motive de nelegalitate trebuie analizate cu ocazia rejudecării.

Cu privire la motivul de nelegalitate ce vizează nemotivarea deciziei nr. 71 din 31 ianuarie 2012 emisă de pârâtă, curtea de apel a constatat că, potrivit dispozițiilor art. 211 alin. (2) C. proc. fisc., considerentele cuprind motivele de fapt și de drept care au format convingerea organului de soluționare competent în emiterea deciziei. Motivarea este legală și din perspectiva exigențelor CEDO, organul învestit cu emiterea deciziei de soluționare a contestației nefiind obligat să analizeze separat fiecare susținere a părților, putând selecta sau grupa argumentele utile în soluționarea contestației.

Cu privire la dreptul de deducere a TVA, neacordat de organele fiscale, curtea de apel a constat că reclamanții nu au solicitat organelor fiscale acordarea dreptului de deducere și nici nu au parcurs procedura și formalitățile impuse de prevederile art. 1471 din C. fisc., motiv pentru care în mod legal organele fiscale nu s-au pronunțat asupra unei cereri cu care nu au fost învestite.

În măsura în care, anterior emiterii deciziei de impunere, reclamanții nu au formulat o cerere de acordare a dreptului de deducere și nu au îndeplinit formalitățile necesare, cererea lor de acordare a acestui drept în cadrul contestației administrative nu se putea analiza de către Direcția Generală a Finanțelor Publice a jud. Cluj.

Cu privire la cuantumul TVA datorat de reclamanți, instanța de rejudecare a constatat că, în cauza Tulică & Plavoșin, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că "atunci când prețul unui bun a fost stabilit de părți fără nici o mențiune cu privire la taxa pe valoare adăugată, iar furnizorul bunului respectiv este persoana obligată la plata taxei pe valoare adăugată datorate pentru operațiunea supusă taxei, prețul convenit trebuie considerat, în cazul în care furnizorul nu are posibilitatea de a recupera de la dobânditor taxa pe valoare adăugată solicitată de administrația fiscală, ca incluzând deja taxa pe valoare adăugată."

În aplicarea acestei jurisprudențe a CJUE, obligatorie pentru instanțele naționale, instanța de rejudecare a administrat proba cu expertiza fiscală, iar potrivit variantei II de calcul (fără a se avea în vedere un drept de deducere în favoarea reclamanților), însușită de instanță, rezultă că reclamanții datorează pentru tranzacțiile efectuate, suma de 964.457 RON, cu titlu de TVA, la care se adaugă dobânzi în cuantum de 1.246.690 RON și penalități de întârziere în cuantum de 144.668 RON.

Prin urmare, din raportul de expertiză contabilă rezultă că actele contestate sunt nelegale în privința sumei de 476.257 RON, reprezentând 183.247 RON -TVA, 265.792 RON - dobânzi și 27.488 RON-penalități de întârziere, sumă pentru care acestea urmează a fi anulate.

Având în vedere că reclamanții au achitat suma stabilită prin actele contestate cu titlu de TVA, respectiv suma de 1.147.704 RON, curtea de apel a constatat că pârâta trebuie să restituie acestora suma de 183.247 RON, achitată în plus cu acest titlu.

În conformitate cu dispozițiile art. 274 C. proc. civ., pârâta a fost obligată la plata, în favoarea reclamanților, a sumei de 7.000 RON, reprezentând cheltuieli parțiale de judecată în toate fazele procesuale, proporțional cu partea din acțiune admisă.

Împotriva sentinței curții de apel au formulat recurs atât reclamanții, cât și pârâta, fiecare aducând critici corespunzătoare soluției care îi este defavorabilă.

3.1. Recursul declarat de A. și B.

În recursul lor, recurenții-reclamanți au invocat dispozițiile art. 304 pct. 7, 9 și 304<SUP>1</SUP> C. proc. civ., susținând că instanța de fond a greșit fundamental sub două aspecte:

•a stabilit eronat limitele rejudecării; faptul că instanța de recurs s-a pronunțat asupra încadrării lor în categoria persoanelor impozabile sub aspectul TVA, nu înseamnă că a rezolvat și chestiunea neretroactivității legii; în realitate, fiind o casare totală, pricina trebuia rejudecată în întregime, mai puțin aspectul indicat anterior și cel referitor la modul de calcul al TVA, în sensul jurisprudenței Tulică & Plavoșin; motivarea primei instanțe de recurs este contrară art. 6 din CEDO și jurisprudenței aferente, nefiind atinse în analiza sa probleme esențiale ale cauzei care vizează nulitatea actelor fiscale atacate pentru motive procedurale (formale) și de fond;

•a interpretat și aplicat greșit legea, raportându-se la chestiuni străine pricinii; s-au preluat apărările fiscului referitoare la lipsa de motivare a actului administrativ fiscal; în privința dreptului de deducere a TVA au fost ignorate pur și simplu actele de la dosar care demonstrează că au solicitat, încă din perioada inspecției fiscale, să beneficieze de acesta; prin cererea înregistrată la ANAF sub nr. x din 12 iulie 2011, în alineatul final, au solicitat să se facă aplicarea art. 147 alin. (1) din C. fisc., invocând jurisprudența relevantă a CJUE (afacerea Rompelman), în sensul că dreptul de deducere poate fi recunoscut și pentru cheltuielile anterioare începerii activității economice; solicitarea a fost reiterată la 3.08.2011, printr-o nouă cerere înregistrată la organul fiscal sub nr. 31183, tot în timpul inspecției fiscale; în această privință s-a ignorat și îndrumarea instanței de recurs care a reținut că regimul juridic al TVA este unitar, incluzând dreptul de a deduce TVA aferentă operațiunilor taxabile.

Conchizând, recurenții au solicitat desființarea integrală a actelor administrativ fiscale, cu consecința obligării organului fiscal la restituirea tuturor sumelor cuprinse în varianta I a raportului de expertiză contabilă și a obligării acestuia la plata tuturor cheltuielilor de judecată pe care le-au angajat în cursul acestui proces.

3.2. Recursul declarat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca

La rândul său, DGRFP Cluj-Napoca a invocat dispozițiile art. 304<SUP>1</SUP> C. proc. civ., solicitând reformarea sentinței, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, întrucât:

•este nelegală refacerea calculului TVA, în condițiile în care această problemă nu a fost invocată nici în etapa administrativă și nici la judecata în primă instanță, ci abia prin notele de ședință formulate în cursul judecării recursului;

•calculul expertului nu este corect iar obiecțiunile formulate de fisc nu au fost luate în considerare; nu s-a verificat în prealabil condiția ce rezultă din decizia CJUE, respectiv dacă reclamanții aveau posibilitatea de a recupera de la dobânditori TVA solicitată de organul fiscal;

•cererea de restituire a eventualelor sume achitate în plus trebuia formulată în contradictoriu cu organul fiscal teritorial, în speță Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj, cu respectarea dispozițiilor art. 33 și 124 din O.G. nr. 92/2003; cuantumul sumelor achitate de reclamanți se modifică în fiecare lună pentru că ulterior achitării debitului s-a solicitat și o compensare pentru suma de 576.759 RON, iar cu privire la diferența rămasă de achitat s-a obținut o eșalonare a plăților.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate în cele două memorii de recurs, a apărărilor din întâmpinarea recurenților reclamanți (înregistrată la 15.07.2015), cât și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 304<SUP>1</SUP> C. proc. civ., Înalta Curte constată că se impune păstrarea soluției curții de apel, cu substituirea parțială a considerentelor, după cum se va detalia în continuare.

Recurenții-reclamanți A. și B. au supus controlului de legalitate pe calea reglementată de art. 218 alin. (2) din C. proc. fisc., Decizia nr. 71 din 31.01.2012 a DGFP Cluj, în partea privitoare la respingerea ca neîntemeiată a contestației împotriva Deciziei de impunere privind TVA stabilită suplimentar de plată de inspecția fiscală pentru persoane fizice care desfășoară activități independente în mod individual nr. 40266/1 din 5 octombrie 2011, pentru suma totală de 2.803.420 RON, reprezentând TVA și accesorii aferente tranzacțiilor imobiliare derulate în perioada ianuarie 2006-ianuarie 2009.

Primul ciclu procesual s-a finalizat prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, nr. 3004 din 25 iunie 2014, de casare a sentinței și de trimitere a cauzei spre rejudecare.

Este real că în cuprinsul acestei decizii (considerente sau dispozitiv) nu s-a indicat expressis verbis, că soluția vizează o casare parțială, însă dezlegările primei instanțe de recurs nu pot avea decât o atare semnificație, câtă vreme s-a reținut că sentința curții de apel este corectă "pe aspectul încadrării reclamanților în categoria persoanelor impozabile din punct de vedere al TVA (…) întrucât soluția organului fiscal își găsește fundamentul pe dispozițiile Codul fiscal și normelor de aplicare a acestuia în perioada de referință".

În aceste coordonate, este clar că instanța de fond nu mai putea reevalua contextul normativ care a determinat concluzia instanței de control judiciar. Pretenția recurenților-reclamanți ca, la rejudecare, instanța să se pronunțe și asupra motivului de nelegalitate referitor la aplicarea retroactivă a legii și, implicit, motivul de recurs care vizează această chestiune, relevă ignorarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. din perspectiva efectelor și limitelor casării.

De altfel, teza recurenților-reclamanți potrivit căreia abia după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 109/2009 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind C. fisc. s-ar fi creat premisele legale pentru încadrarea lor în categoria persoanelor impozabile din perspectiva TVA, a fost pe larg combătută de prima instanță de fond, argumentația fiind păstrată prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, nr. 3004 din 25 iunie 2014, cu trimitere la jurisprudența constantă a instanței supreme în această privință.

Pe aceeași linie a raționamentului, sunt vădit nefondate și criticile recurentei-pârâte DGRFP Cluj-Napoca prin care se repun în discuție aspectele tranșate în decizia de casare, mai ales cele referitoare la baza de impozitare a TVA. Deși excede limitelor controlului realizat prin recursul de față, Înalta Curte remarcă faptul că reclamanții au contestat atât în procedura administrativă, cât și în cea judiciară (de ex., în pag. a 11-a din acțiunea introductivă) modul de calcul al TVA, combătând expres Decizia nr. 2/2011 a Comisiei Fiscale Centrale pe care se întemeia în principal organul fiscal.

Ca atare, reprezintă "probleme de drept dezlegate" în sensul art. 315 alin. (1) din C. proc. civ., atât încadrarea recurenților-reclamanți în categoria persoanelor impozabile din perspectiva TVA (și, implicit, calificarea operațiunilor juridice derulate ca reprezentând activitate economică supusă impunerii), cât și constatarea că baza de impozitare a TVA a fost incorect stabilită de autoritatea fiscală prin aplicarea cotei legale de TVA la întreaga sumă plătită de cumpărător, cu titlu de preț al vânzării.

În rejudecare, potrivit îndrumărilor din decizia de casare, instanței de fond i-au rămas de tranșat două chestiuni: stabilirea, pe calea unei expertize de specialitate a sumei datorate cu titlu de TVA, conform explicațiilor din hotărârea CJUE Tulică &amp; Plavoșin și soluționarea cererii privind acordarea dreptului de deducere a TVA aferente tranzacțiilor imobiliare în discuție.

Toate celelalte motive de nelegalitate formală (procedurală) ori substanțială, deși, într-adevăr, nu au fost explicit analizate trebuie considerate, în mod logic, ca fiind implicit respinse, din moment ce instanța de recurs și-a concentrat atenția asupra aspectelor arătate.

În altă ordine de idei, instanța de fond a analizat inclusiv susținerea referitoare la nemotivarea deciziei administrativ fiscale, concluzia adoptată fiind la adăpost de orice critică pentru că, într-adevăr, sub aspectul elementelor decisive, motivarea organului fiscal este clară și coerentă, neputându-i-se pretinde să răspundă exhaustiv la toate apărările contribuabilului, indiferent de anvergura cauzei.

Conform îndrumărilor primite, instanța de fond a dispus efectuarea unei expertize fiscale de către C., consultant fiscal, ale cărei calcule, corect însușite, au avut în vedere procedeul sutei mărite, rezultând un debit principal total de 964.457 RON și o diferență de recuperat de către reclamanți de 183.247 RON (la care se adaugă accesoriile aferente).

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, obiecțiunile sale nu au fost ignorate însă, în mod justificat, observând că nu conțin critici concrete aduse lucrării de specialitate, curtea de apel le-a calificat "note de ședință" (conform practicalei încheierii din 5 februarie 2015) și le-a tratat ca atare.

În fine, în privința solicitării recurenților-reclamanți de a li se acorda dreptul de deducere, Înalta Curte va substitui motivarea curții de apel, cu păstrarea concluziei că organele fiscale au procedat corect în această privință.

Astfel, este exactă susținerea contribuabililor că au solicitat încă în cursul inspecției fiscale să li se deducă, în condițiile art. 147 alin. (1) din C. fisc., taxa aferentă achizițiilor efectuate (cererile înregistrate la ANAF sub nr. x din 12 iulie 2011 și nr. 31183 din 3.08.2011). Mai mult, chiar în cuprinsul deciziei administrative de soluționare a contestației (pct. III.c) se face referire la dreptul de deducere, reținându-se însă că acesta poate fi recunoscut numai în condițiile art. 145 și 146 din Codul fiscal.

Potrivit dispozițiilor art. 145 alin. (8), (11) și (12) din C. fisc.:

"(8)Pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată, orice persoană impozabilă trebuie să justifice dreptul de deducere, în funcție de felul operațiunii, cu unul din următoarele documente:

a) pentru taxa pe valoarea adăugată datorată sau achitată, aferentă bunurilor care i-au fost livrate sau urmează să îi fie livrate, și pentru prestările de servicii care i-au fost prestate ori urmează să îi fie prestate de o altă persoană impozabilă, cu factură fiscală, care cuprinde informațiile prevăzute la art. 155 alin. (8), și este emisă pe numele persoanei de către o persoană impozabilă înregistrată ca plătitor de taxă pe valoarea adăugată. Beneficiarii serviciilor prevăzute la art. 150 alin. (1) lit. b) și art. 151 alin. (1) lit. b), care sunt înregistrați ca plătitori de taxă pe valoarea adăugată, justifică taxa dedusă, cu factura fiscală, întocmită potrivit art. 155 alin. (4);

(11)Orice persoană impozabilă, care a aplicat regimul special de scutire prevăzut la art. 152, și ulterior trece la aplicarea regimului normal de taxă pe valoarea adăugată, are dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată la data înregistrării ca plătitor de taxă pe valoarea adăugată, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la alin. (12), pentru:

a) bunuri de natura stocurilor, conform reglementărilor contabile, care se află în stoc la data la care persoana respectivă a fost înregistrată ca plătitor de taxă pe valoarea adăugată;

b) bunuri de natura mijloacelor fixe, care au fost achiziționate cu cel mult 90 de zile anterior datei de înregistrare ca plătitor de taxă pe valoarea adăugată.

(12) Pentru exercitarea dreptului de deducere prevăzut la alin. (11), trebuie îndeplinite următoarele condiții:

a) bunurile respective urmează a fi folosite pentru operațiuni cu drept de deducere;

b) persoana impozabilă trebuie să dețină o factură fiscală sau un alt document legal aprobat care justifică suma taxei pe valoarea adăugată aferente bunurilor achiziționate".

Ceea ce fiscul le-a reproșat recurenților-reclamanți a fost lipsa unei documentații corespunzătoare prin care să se justifice suma pe care o pretind cu acest titlu. Or, în prima variantă a expertizei fiscale, deși experta a propus luarea în considerare a dreptului de deducere a TVA aferentă achizițiilor, nu a făcut nicio referire concretă la scripturile pe baza cărora a reținut valoarea de 576.759 RON, aceasta fiind preluată pur și simplu din cererile recurenților-reclamanți.

Este real că nefiind înregistrați în scopuri de TVA, contribuabilii nu au avut o evidență contabilă adecvată, însă nu se poate reproșa fiscului refuzul de a recunoaște un drept de deducere pentru TVA care nu rezultă că ar fi fost plătită.

Contrar susținerilor recurenților-reclamanți, dreptul de deducere a TVA nu operează automat, ci este necesar să fie îndeplinite "cerințele de fond (…) chiar dacă anumite cerințe de formă au fost omise de către persoanele impozabile" (conform celor statuate de CJUE în cauzele C-95/07 și C-96/07, Ecotrade ori C-392/09, Uszodaepito).

Această soluție nu intră în coliziune cu decizia de casare, întrucât sensul acesteia a fost că nu se poate refuza de plano dreptul de deducere pentru perioada anterioară înregistrării în scopuri de TVA, ci în măsura în care se dovedește că achizițiile au încorporat TVA, acesta trebuie recunoscut.

Referitor la dispoziția primei instanțe de a obliga pe pârâtă la restituirea sumei de 183.247 RON, reprezentând TVA nedatorat, achitată în plus de către reclamanți, Înalta Curte constată că aceștia au parcurs procedura prevăzută de art. 117 din C. fisc. și Ordinul M.F.P. nr. 1899/2004, formulând cereri înregistrate la AJFP Cluj sub nr. x și 78872 din 18 decembrie 2013 (pentru o sumă mai mare care înglobează și debitul în discuție).

Într-un litigiu fiscal derulat în paralel, având ca obiect refuzul fiscului de a soluționa favorabil cererile de restituire, reclamanților A. și B. li s-a respins acțiunea, cu motivarea că "nu se justifică (…) dublarea demersului reclamanților (…) deoarece remediul național echivalent și efectiv este tocmai procedura contestației actului administrativ fiscal reglementată de art. 205-218 din C. proc. fisc." (sentința civilă nr. 4030 din 26 mai 2014 a Tribunalului Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, conflicte de muncă și asigurări sociale, irevocabilă).

Ca urmare, a refuza rezolvarea acestei cereri în cadrul procedurii de față înseamnă, practic, a-i lipsi pe recurenții-reclamanți de dreptul de acces la o instanță, în sensul art. 6 § 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ceea ce nu poate fi acceptat.

Cât privește accesoriile aferente debitului de restituit, acestea vor fi calculate conform art. 124 din C. proc. fisc., după cum bine a indicat instanța de fond, chiar în dispozitivul sentinței atacate.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și al art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., vor fi respinse ambele recursuri, ca nefondate.

Cum toate părțile sunt "căzute în pretenții" în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., nu vor fi acordate cheltuielile de judecată pretinse de recurenții-reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de A., B. și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj - Napoca împotriva sentinței nr. 86 din 9 februarie 2015 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 octombrie 2015.