ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2974/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Hotărârea instanței de fond. Cadrul procesual Prin Sentința nr. 990 din 13 decembrie 2012, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantei B.E., formulată în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj, prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 602 din 14 august 2012, de soluționare a contestației administrativ fiscale ca și a Deciziei de impunere nr. 14940 din 30 noiembrie 2011 și a raportului de inspecție fiscală, cu același număr și aceeași dată. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele: Reclamanta B.E.

a fost supusă inspecției fiscale în vederea clarificării situației privind tranzacțiile imobiliare efectuate în perioada 1 ianuarie 2007 - 31 decembrie 2009. Pentru aceasta, inspectorii au invitat contribuabilul să se prezinte la sediul organului fiscal prin 4 adrese, expediate la datele de 4 iunie 2010, 29 iunie 2010, 7 octombrie 2010, 20 iunie 2011, toate returnate de poștă, cu mențiunea avizat, reavizat, expirat termen de păstrare.

Aceasta a fost situația și în privința avizului de inspecție fiscală din 27 aprilie 2010, privind verificarea TVA care a fost expediat la data de 30 aprilie 2010 și returnat în data de 17 mai 2010. În urma inspecției fiscale s-a întocmit raportul de inspecție fiscală din 30 noiembrie 2011 și în baza acestuia s-a emis decizia de impunere cu același număr prin care s-au stabilit în sarcina reclamantei obligații fiscale suplimentare în sumă de 1.638.473 lei, reprezentând taxă pe valoare adăugată, majorări de întârziere și penalități de întârziere. Raportul de inspecție fiscală și decizia au fost comunicate reclamantei B.E.

la domiciliul acesteia din Cluj-Napoca, str. Ș. la data de 5 decembrie 2011, prin poștă cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire, și întrucât corespondența a fost returnată în data de 19 decembrie 2011 s-a procedat la invitarea contribuabilului la sediul organului fiscal, însă și scrisoarea recomandată cu confirmarea de primire privind invitația a fost returnată în data de 9 ianuarie 2012. Acest fapt a determinat publicarea anunțului individual pe pagina de internet a ANAF, anunț care a fost afișat și la sediul organului fiscal la data de 13 ianuarie 2012, fiind considerat comunicat în termen de 15 zile, respectiv la data de 28 ianuarie 2012. Potrivit art. 31 C. proc.

fiscală, domiciliul fiscal pentru persoanele fizice este adresa unde își au domiciliul potrivit legii sau adresa unde locuiesc efectiv, iar pentru persoanele fizice care desfășoară activități economice în mod independent sediul activității sau locul unde își desfășoară efectiv activitatea principală. Conform art. 31 pct. 1 domiciliul fiscal se înregistrează la organul fiscal în toate cazurile în care acesta este diferit de domiciliul sau de sediul fiscal. Reclamanta B.E. are domiciliul fiscal la locul unde i-au fost transmise actele, respectiv în Cluj-Napoca, str. Ș. pentru că aceasta nu a anunțat organul fiscal de existența altui domiciliu. De altfel, reclamanta nu a invocat faptul că și-ar fi mutat domiciliul de la locul unde s-a făcut comunicarea actelor ci doar a invocat faptul că a fost plecată în străinătate, fără să justifice această afirmație.

Oricum, prezentarea unui contract de comodat a unui imobil din Italia nu presupune ca pe durata respectivului contract, reclamanta să fi locuit în acea locație. Totodată, doar în situația contribuabililor fără domiciliu fiscal în România care și-au desemnat împuterniciri potrivit art. 18 alin. (4) precum și în situația numirii unui curat fiscal în condițiile art. 19 actul administrativ fiscal se comunică împuternicitului sau curatorului conform art. 44 C.proc.fiscală. Deoarece reclamanta în calitate de contribuabil nu a fost găsită, i s-au comunicat actele prin poștă la domiciliul fiscal cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire, potrivit art. 44 alin. (2) lit. c) C. proc. fiscală, și ulterior prin publicitate potrivit lit. d) al aceluiași articol, concomitent la sediul organului fiscal emitent și pe pagina de internet a ANAF a anunțului, socotind comunicat actul administrativ fiscal în termen de 15 zile de la data afișării anunțului.

Cum raportul de inspecție fiscală și Decizia de impunere nr. 14940 din 30 noiembrie 2011 au fost considerate comunicate la data de 28 ianuarie 2012, din acel moment aceste acte erau opozabile potrivit art. 45 C. proc. fiscală, reclamantei. Ca atare, acesta avea obligația de a depune contestația administrativ fiscală prevăzută de art. 205 C. proc. fiscală, în termen de 30 de zile, or, la data depunerii contestației din 26 martie 2012, termenul prevăzut de lege era depășit cu 27 de zile. Constatând depășirea termenului în care reclamanta B.E. putea formula contestație administrativ fiscală, organul de soluționare competent a procedat la respingerea contestației fără a proceda la analiza pe fond a cauzei conform art. 217 C. proc.

fisc. Chiar dacă reclamanta a invocat nerespectarea dreptului la apărare, susținând că nu a cunoscut faptele concrete care îi sunt imputate, nu a fost ascultată și, ca atare, nu s-a respectat art. 9 C. proc. fisc., se va aprecia că aceste afirmații nu sunt susținute pentru că reclamanta este cea care nu a dat curs obligației de cooperare prevăzută de art. 10 C. proc. fisc., prin refuzul de a se prezenta în vederea ridicării actelor care i-au fost comunicate și, în cazul în care ar fi locuit în străinătate, de a desemna un împuternicit potrivit art. 18 alin. (4) C. proc. fisc.

În ceea ce privește celelalte critici privind lipsa avizului menționat de către organul fiscal și comunicat reclamantei, nerespectarea termenului legal pentru efectuarea inspecției fiscale, inexistența unei activități economice și a unei persoane impozabile, lipsa probatorului și aplicarea greșită a dispozițiilor Codului fiscal, acestea au fost înlăturate de prima instanță pentru că acțiunea este îndreptată împotriva unei decizii care nu a analizat cauza pe fond, constatându-se încălcarea unor elemente procedurale, care se confirmă‚ în baza actelor ce constituie probatoriul instanței. Prin urmare, aceste critici nu au mai fost analizate, considerându-se că în mod corect s-a procedat la comunicarea actelor la domiciliul fiscal al reclamantei și că formularea contestației a fost efectuată cu depășirea termenului de 30 de zile, specificat de art. 207 C. proc.

fisc. 2. Cererea de recurs și motivele înfățișate Împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond, considerând-o netemeinică și nelegală, în termen legal a declarat recurs reclamanta B.E. În esență, prin motivele de recurs dezvoltate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., s-a susținut că este eronată afirmația judecătorului fondului în sensul că a fost respectată în cauză procedura de comunicare conform normelor de drept comun, în condițiile în care nu s-a procedat la afișarea actului administrativ fiscal la domiciliul contribuabilului, conform art. 92 alin. (2) C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât corespondența reclamantei nu putea fi ridicată de la poștă, fără prezentarea cărții de identitate.

Arătând că, în adevăr, a locuit cu intermitențe atât în România cât și în Italia, recurenta a susținut că a luat cunoștință de faptul că ar putea face obiectul unui control fiscal abia la data de 26 februarie 2012, astfel că apare ca nelegală soluția organului administrativ fiscal care a respins contestația sa ca tardiv formulată, invocând prevederile art. 44 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003. Recurenta-reclamantă a mai susținut că este nelegală modalitatea de soluționare de către pârâtă a contestației sale, prin raportare la termenul la care a fost afișat anunțul de publicitate, pe portalul autorității, cu nesocotirea datei de luare la cunoștință sub semnătură, întrucât i-a fost astfel încălcat dreptul la apărare garantat și de Convenția europeană a Drepturilor Omului.

În opinia recurentei actele emise de autoritățile fiscale sunt nelegale și pentru că s-a încercat comunicarea lor la adresa din Cluj-Napoca, deși domiciliază în Italia, iar un atare viciu de procedură nu poate fi suplinit. Cu referire la raportul de inspecție fiscală și respectiv la decizia de impunere, recurenta a arătat că acestea sunt afectate de numeroase vicii de nelegalitate, cum ar fi nerespectarea termenelor legale privitoare la începerea și efectuarea inspecției fiscale dar și în ceea ce privește concluziile de fond asupra aplicării dispozițiilor referitoare la TVA la nivelul anilor 2007 - 2009, astfel că se impune admiterea recursului, modificarea sentinței atacate și anularea actelor administrativ fiscale arătate.

3. Apărările intimatei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca a formulat întâmpinare la motivele de recurs înfățișate de recurenta-reclamantă, solicitând, în esență, respingerea recursului și menținerea hotărârii instanței de fond, apreciată a fi întemeiată și dată cu aplicarea corectă a prevederilor Codului de procedură fiscală. 4. Soluția și considerentele instanței de recurs Analizând hotărârea primei instanțe prin prisma criticilor recurentei-reclamante, raportat la prevederile legale incidente dar și la art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte, ținând seama și de apărările formulate prin întâmpinare, constată că nu este fondat recursul.

Astfel cum rezultă din expunerea rezumativă de mai sus, a considerentelor hotărârii atacate, reclamanta-recurentă a învestit instanța de contencios administrativ cu cererea de anulare a Deciziei nr. 602 din 14 august 2012, emisă de autoritatea pârâtă și subsecvent, de anulare a Deciziei de impunere privind TVA stabilită la persoanele fizice nr. 14940 din 30 noiembrie 2011 ca și a raportului de inspecție fiscală din 30 noiembrie 2011, apreciate deopotrivă ca fiind nelegale.

Prin Decizia nr. 602 din 14 august 2012, autoritatea intimată DGRFP Cluj-Napoca a respins ca nedepusă la termen contestația reclamantei recurente îndreptată împotriva Deciziei de impunere privind TVA stabilită de inspecția fiscală la persoanele fizice care realizează venituri impozabile din activități economice nedeclarate organelor fiscale nr. 14940 din 30 noiembrie 2011. Cu titlu prealabil, Înalta Curte arată că dată fiind modalitatea de soluționare a contestației administrative, în sensul neanalizării aspectelor de fond din cuprinsul contestației și raportat la coordonatele în care s-a efectuat și cercetarea judecătorească, în primă instanță, exced controlului instanței de control judiciar criticile și motivele de recurs prin care se antamează aspecte de nelegalitate ale raportului de inspecție fiscală și ale deciziei de impunere.

Analizând așadar, din această perspectivă, criticile recurentei-reclamante Înalta Curte constată că problema de drept ce s-a impus a fi soluționată de prima instanță a vizat legalitatea modalității de comunicare către recurentă a actelor administrativ fiscale sus-enunțate, în raport de care se determină regularitatea depunerii contestației administrativ fiscale la organul fiscal competent, conform art. 205 C. proc. fisc. Actele dosarului atestă că, în cazul reclamantei recurente, comunicarea raportului de inspecție fiscală ca și a deciziei de impunere s-a realizat, inițial conform art. 44 alin. (2) lit. c) C. proc.

fisc., la 5 decembrie 2011 prin poștă, cu confirmare de primire, apoi s-a trimis invitație contribuabilului, urmare a returnării comunicării, însă și invitația a fost returnată la data de 9 ianuarie 2012. Ambele corespondențe au fost comunicate prin poștă la domiciliul reclamantei din Cluj-Napoca și au fost returnate cu mențiune "expirat termenul de păstrare", astfel că s-a trecut la comunicarea prin publicitate, conform art. 44 alin. (2) lit. d) C. proc. fisc. În acord cu argumentația judecătorului fondului și contrar susținerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că nu poate fi reținută în cauză aplicarea nelegală de către organele fiscale competente a prevederilor art. 44 alin. (2) și 3 C. proc.

fisc., în condițiile în care, chiar reclamanta-recurentă a susținut că a locuit cu intermitențe atât în România cât și în Italia și în plus a omis a-și desemna un împuternicit, potrivit art. 18 alin. (4) din C. proc. fisc. Nu poate fi așadar imputată organului fiscal emitent lipsa oricărei diligențe din partea reclamantei-recurente, de a asigura în orice mod primirea corespondenței sale la domiciliul din România, care, în sensul Codului de procedură fiscală, este domiciliul fiscal, ceea ce echivalează astfel cum bine a reținut și prima instanță, cu nesocotirea obligației de cooperare prevăzută de art. 10 din C. proc. fisc. Obligația de cooperare apare ca fiind o obligație corelativă față de drepturile care decurg din rolul activ al organului fiscal.

Astfel, în măsura în care organul fiscal este obligat să identifice toate circumstanțele situației și să asiste contribuabilul pentru respectarea legii, așa și contribuabilul are obligația de a avea un rol activ în relația cu fiscul. Nefondate sunt și susținerile recurentei vizând nesocotirea de către prima instanță a prevederilor art. 44 alin. (4) din C. proc. fisc., potrivit cu care dispozițiile Codului de procedură civilă privind comunicarea actelor de procedură sunt aplicabile în mod corespunzător, în sensul că s-ar fi impus ca afișarea actului administrativ fiscal să se realizeze conform art. 92 alin. (2) C. proc. civ. Întrucât conform art. 43.1 din cuprinsul Normelor metodologice emise în aplicarea codului de procedură fiscală, aprobate prin H.G.

nr. 1050 din 1 iulie 2004, dispozițiile art. 90, 91 și 92 din C. proc. civ. sunt aplicabile, cu excepția dispozițiilor privind comunicarea prin afișare, Înalta Curte constată că nu poate fi primită susținerea recurentei. Prin urmare, raportat la contextul factual, necontestat în esență, se reține că autoritatea intimată a aplicat în mod corect prevederile art. 44 alin. (2) C. proc. fisc., privind comunicarea actului administrativ fiscal, recurgând la comunicarea prin publicitate, conform art. 44 alin. (3) din același C. proc. fisc., ca la o ultimă modalitate folosită întrucât celelalte mijloace de comunicare nu au putut fi îndeplinite din motivele obiective, analizate și demonstrate în cauză, în fața instanței de fond.

În consecință, reținând legalitatea comunicării prin publicitate constând în afișarea pe pagina de internet a ANAF a actelor administrativ fiscale în discuție, în mod corect a reținut prima instanță, în temeiul textelor de lege sus arătate, că actele s-au considerat comunicate la data de 28 ianuarie 2012. În raport de această dată, corespunzător art. 207 alin. (1) C. proc. fisc., ce stipulează în mod expres depunerea contestației fiscale în termen de 30 zile de la data comunicării actului administrativ fiscal, sub sancțiunea decăderii, s-a reținut cu deplin temei și că depunerea contestației de către recurentă, la data de 26 martie 2012 apare ca fiind realizată peste termenul legal, imperativ reglementat.

În concluzie, reținând netemeinicia criticilor recurentei Înalta Curte constatând că nu subzistă motivele de nelegalitate invocate, de natură a conduce la reformarea hotărârii instanței de fond, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta B.E. împotriva Sentinței civile nr. 990 din 13 decembrie 2012 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 24 iunie 2014. Procesat de GGC - NN