ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2974/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2974/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

instanței de fond. Cadrul procesual

Prin Sentința nr. 990 din 13 decembrie 2012,

Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și

fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantei B.E., formulată în

contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj, prin care

a solicitat anularea Deciziei nr. 602 din 14 august 2012, de soluționare a

contestației administrativ fiscale ca și a Deciziei de impunere nr. 14940 din

30 noiembrie 2011 și a raportului de inspecție fiscală, cu același număr și

aceeași dată.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut următoarele:

Reclamanta B.E. a

fost supusă inspecției fiscale în vederea clarificării situației privind

tranzacțiile imobiliare efectuate în perioada 1 ianuarie 2007 - 31 decembrie

sediul organului fiscal prin 4 adrese, expediate la datele de 4 iunie 2010, 29

iunie 2010, 7 octombrie 2010, 20 iunie 2011, toate returnate de poștă, cu

mențiunea avizat, reavizat, expirat termen de păstrare. Aceasta a fost situația

și în privința avizului de inspecție fiscală din 27 aprilie 2010, privind

verificarea TVA care a fost expediat la data de 30 aprilie 2010 și returnat în

data de 17 mai 2010.

În urma inspecției

fiscale s-a întocmit raportul de inspecție fiscală din 30 noiembrie 2011 și în

baza acestuia s-a emis decizia de impunere cu același număr prin care s-au

stabilit în sarcina reclamantei obligații fiscale suplimentare în sumă de

1.638.473 lei, reprezentând taxă pe valoare adăugată, majorări de întârziere și

penalități de întârziere.

Raportul de inspecție

fiscală și decizia au fost comunicate reclamantei B.E. la domiciliul acesteia

din Cluj-Napoca, str. Ș. la data de 5 decembrie 2011, prin poștă cu scrisoare

recomandată cu confirmare de primire, și întrucât corespondența a fost

returnată în data de 19 decembrie 2011 s-a procedat la invitarea

contribuabilului la sediul organului fiscal, însă și scrisoarea recomandată cu

confirmarea de primire privind invitația a fost returnată în data de 9 ianuarie

2012.

Acest fapt a

determinat publicarea anunțului individual pe pagina de internet a ANAF, anunț

care a fost afișat și la sediul organului fiscal la data de 13 ianuarie 2012,

fiind considerat comunicat în termen de 15 zile, respectiv la data de 28

ianuarie 2012.

Potrivit art. 31 C.

proc. fiscală, domiciliul fiscal pentru persoanele fizice este adresa unde își

au domiciliul potrivit legii sau adresa unde locuiesc efectiv, iar pentru

persoanele fizice care desfășoară activități economice în mod independent

sediul activității sau locul unde își desfășoară efectiv activitatea

principală. Conform art. 31 pct. 1 domiciliul fiscal se înregistrează la

organul fiscal în toate cazurile în care acesta este diferit de domiciliul sau

de sediul fiscal.

Reclamanta B.E. are

domiciliul fiscal la locul unde i-au fost transmise actele, respectiv în

Cluj-Napoca, str. Ș. pentru că aceasta nu a anunțat organul fiscal de existența

altui domiciliu. De altfel, reclamanta nu a invocat faptul că și-ar fi mutat

domiciliul de la locul unde s-a făcut comunicarea actelor ci doar a invocat

faptul că a fost plecată în străinătate, fără să justifice această afirmație.

Oricum, prezentarea

unui contract de comodat a unui imobil din Italia nu presupune ca pe durata

respectivului contract, reclamanta să fi locuit în acea locație. Totodată, doar

în situația contribuabililor fără domiciliu fiscal în România care și-au

desemnat împuterniciri potrivit art. 18 alin. (4) precum și în situația numirii

unui curat fiscal în condițiile art. 19 actul administrativ fiscal se comunică

împuternicitului sau curatorului conform art. 44 C.proc.fiscală.

Deoarece reclamanta

în calitate de contribuabil nu a fost găsită, i s-au comunicat actele prin

poștă la domiciliul fiscal cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire,

potrivit art. 44 alin. (2) lit. c) C. proc. fiscală, și ulterior prin

publicitate potrivit lit. d) al aceluiași articol, concomitent la sediul

organului fiscal emitent și pe pagina de internet a ANAF a anunțului, socotind

comunicat actul administrativ fiscal în termen de 15 zile de la data afișării

anunțului.

Cum raportul de

inspecție fiscală și Decizia de impunere nr. 14940 din 30 noiembrie 2011 au

fost considerate comunicate la data de 28 ianuarie 2012, din acel moment aceste

acte erau opozabile potrivit art. 45 C. proc. fiscală, reclamantei.

Ca atare, acesta avea

obligația de a depune contestația administrativ fiscală prevăzută de art. 205

C. proc. fiscală, în termen de 30 de zile, or, la data depunerii contestației

din 26 martie 2012, termenul prevăzut de lege era depășit cu 27 de zile.

Constatând depășirea

termenului în care reclamanta B.E. putea formula contestație administrativ

fiscală, organul de soluționare competent a procedat la respingerea

contestației fără a proceda la analiza pe fond a cauzei conform art. 217 C.

proc. fisc.

Chiar dacă reclamanta

a invocat nerespectarea dreptului la apărare, susținând că nu a cunoscut

faptele concrete care îi sunt imputate, nu a fost ascultată și, ca atare, nu

s-a respectat art. 9 C. proc. fisc., se va aprecia că aceste afirmații nu sunt

susținute pentru că reclamanta este cea care nu a dat curs obligației de

cooperare prevăzută de art. 10 C. proc. fisc., prin refuzul de a se prezenta în

vederea ridicării actelor care i-au fost comunicate și, în cazul în care ar fi

locuit în străinătate, de a desemna un împuternicit potrivit art. 18 alin. (4)

C. proc. fisc.

În ceea ce privește

celelalte critici privind lipsa avizului menționat de către organul fiscal și

comunicat reclamantei, nerespectarea termenului legal pentru efectuarea

inspecției fiscale, inexistența unei activități economice și a unei persoane

impozabile, lipsa probatorului și aplicarea greșită a dispozițiilor Codului

fiscal, acestea au fost înlăturate de prima instanță pentru că acțiunea este

îndreptată împotriva unei decizii care nu a analizat cauza pe fond,

constatându-se încălcarea unor elemente procedurale, care se confirmă‚ în baza

actelor ce constituie probatoriul instanței. Prin urmare, aceste critici nu au

mai fost analizate, considerându-se că în mod corect s-a procedat la

comunicarea actelor la domiciliul fiscal al reclamantei și că formularea

contestației a fost efectuată cu depășirea termenului de 30 de zile, specificat

de art. 207 C. proc. fisc.

și motivele înfățișate

Împotriva sentinței

pronunțate de instanța de fond, considerând-o netemeinică și nelegală, în

termen legal a declarat recurs reclamanta B.E.

În esență, prin

motivele de recurs dezvoltate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 8 și 9

C. proc. civ., s-a susținut că este eronată afirmația judecătorului fondului în

sensul că a fost respectată în cauză procedura de comunicare conform normelor

de drept comun, în condițiile în care nu s-a procedat la afișarea actului

administrativ fiscal la domiciliul contribuabilului, conform art. 92 alin. (2)

C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât corespondența reclamantei nu putea fi

ridicată de la poștă, fără prezentarea cărții de identitate.

Arătând că, în

adevăr, a locuit cu intermitențe atât în România cât și în Italia, recurenta a

susținut că a luat cunoștință de faptul că ar putea face obiectul unui control

fiscal abia la data de 26 februarie 2012, astfel că apare ca nelegală soluția

organului administrativ fiscal care a respins contestația sa ca tardiv

formulată, invocând prevederile art. 44 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003.

Recurenta-reclamantă

a mai susținut că este nelegală modalitatea de soluționare de către pârâtă a

contestației sale, prin raportare la termenul la care a fost afișat anunțul de

publicitate, pe portalul autorității, cu nesocotirea datei de luare la

cunoștință sub semnătură, întrucât i-a fost astfel încălcat dreptul la apărare

garantat și de Convenția europeană a Drepturilor Omului.

În opinia recurentei

actele emise de autoritățile fiscale sunt nelegale și pentru că s-a încercat

comunicarea lor la adresa din Cluj-Napoca, deși domiciliază în Italia, iar un

atare viciu de procedură nu poate fi suplinit.

Cu referire la raportul

de inspecție fiscală și respectiv la decizia de impunere, recurenta a arătat că

acestea sunt afectate de numeroase vicii de nelegalitate, cum ar fi

nerespectarea termenelor legale privitoare la începerea și efectuarea

inspecției fiscale dar și în ceea ce privește concluziile de fond asupra

aplicării dispozițiilor referitoare la TVA la nivelul anilor 2007 - 2009,

astfel că se impune admiterea recursului, modificarea sentinței atacate și

anularea actelor administrativ fiscale arătate.

Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca

Direcția Generală

Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca a formulat întâmpinare la motivele

de recurs înfățișate de recurenta-reclamantă, solicitând, în esență,

respingerea recursului și menținerea hotărârii instanței de fond, apreciată a

fi întemeiată și dată cu aplicarea corectă a prevederilor Codului de procedură

fiscală.

considerentele instanței de recurs

Analizând hotărârea

primei instanțe prin prisma criticilor recurentei-reclamante, raportat la

prevederile legale incidente dar și la art. 304

1

C. proc. civ.,

Înalta Curte, ținând seama și de apărările formulate prin întâmpinare, constată

că nu este fondat recursul.

Astfel cum rezultă

din expunerea rezumativă de mai sus, a considerentelor hotărârii atacate,

reclamanta-recurentă a învestit instanța de contencios administrativ cu cererea

de anulare a Deciziei nr. 602 din 14 august 2012, emisă de autoritatea pârâtă

și subsecvent, de anulare a Deciziei de impunere privind TVA stabilită la

persoanele fizice nr. 14940 din 30 noiembrie 2011 ca și a raportului de

inspecție fiscală din 30 noiembrie 2011, apreciate deopotrivă ca fiind

nelegale.

Prin Decizia nr. 602

din 14 august 2012, autoritatea intimată DGRFP Cluj-Napoca a respins ca

nedepusă la termen contestația reclamantei recurente îndreptată împotriva

Deciziei de impunere privind TVA stabilită de inspecția fiscală la persoanele

fizice care realizează venituri impozabile din activități economice nedeclarate

organelor fiscale nr. 14940 din 30 noiembrie 2011.

Cu titlu prealabil,

Înalta Curte arată că dată fiind modalitatea de soluționare a contestației

administrative, în sensul neanalizării aspectelor de fond din cuprinsul

contestației și raportat la coordonatele în care s-a efectuat și cercetarea

judecătorească, în primă instanță, exced controlului instanței de control

judiciar criticile și motivele de recurs prin care se antamează aspecte de

nelegalitate ale raportului de inspecție fiscală și ale deciziei de impunere.

Analizând așadar, din

această perspectivă, criticile recurentei-reclamante Înalta Curte constată că

problema de drept ce s-a impus a fi soluționată de prima instanță a vizat

legalitatea modalității de comunicare către recurentă a actelor administrativ

fiscale sus-enunțate, în raport de care se determină regularitatea depunerii

contestației administrativ fiscale la organul fiscal competent, conform art.

205 C. proc. fisc.

Actele dosarului

atestă că, în cazul reclamantei recurente, comunicarea raportului de inspecție

fiscală ca și a deciziei de impunere s-a realizat, inițial conform art. 44

alin. (2) lit. c) C. proc. fisc., la 5 decembrie 2011 prin poștă, cu confirmare

de primire, apoi s-a trimis invitație contribuabilului, urmare a returnării

comunicării, însă și invitația a fost returnată la data de 9 ianuarie 2012.

Ambele corespondențe

au fost comunicate prin poștă la domiciliul reclamantei din Cluj-Napoca și au

fost returnate cu mențiune "expirat termenul de păstrare", astfel că

s-a trecut la comunicarea prin publicitate, conform art. 44 alin. (2) lit. d)

C. proc. fisc.

În acord cu

argumentația judecătorului fondului și contrar susținerilor

recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că nu poate fi reținută în cauză

aplicarea nelegală de către organele fiscale competente a prevederilor art. 44

alin. (2) și 3 C. proc. fisc., în condițiile în care, chiar

reclamanta-recurentă a susținut că a locuit cu intermitențe atât în România cât

și în Italia și în plus a omis a-și desemna un împuternicit, potrivit art. 18

alin. (4) din C. proc. fisc.

Nu poate fi așadar

imputată organului fiscal emitent lipsa oricărei diligențe din partea

reclamantei-recurente, de a asigura în orice mod primirea corespondenței sale

la domiciliul din România, care, în sensul Codului de procedură fiscală, este

domiciliul fiscal, ceea ce echivalează astfel cum bine a reținut și prima

instanță, cu nesocotirea obligației de cooperare prevăzută de art. 10 din C.

proc. fisc.

Obligația de

cooperare apare ca fiind o obligație corelativă față de drepturile care decurg

din rolul activ al organului fiscal.

Astfel, în măsura în

care organul fiscal este obligat să identifice toate circumstanțele situației

și să asiste contribuabilul pentru respectarea legii, așa și contribuabilul are

obligația de a avea un rol activ în relația cu fiscul.

Nefondate sunt și

susținerile recurentei vizând nesocotirea de către prima instanță a

prevederilor art. 44 alin. (4) din C. proc. fisc., potrivit cu care

dispozițiile Codului de procedură civilă privind comunicarea actelor de

procedură sunt aplicabile în mod corespunzător, în sensul că s-ar fi impus ca

afișarea actului administrativ fiscal să se realizeze conform art. 92 alin. (2)

C. proc. civ. Întrucât conform art. 43.1 din cuprinsul Normelor metodologice

emise în aplicarea codului de procedură fiscală, aprobate prin H.G. nr. 1050

din 1 iulie 2004, dispozițiile art. 90, 91 și 92 din C. proc. civ. sunt

aplicabile, cu excepția dispozițiilor privind comunicarea prin afișare, Înalta

Curte constată că nu poate fi primită susținerea recurentei.

Prin urmare, raportat

la contextul factual, necontestat în esență, se reține că autoritatea intimată

a aplicat în mod corect prevederile art. 44 alin. (2) C. proc. fisc., privind

comunicarea actului administrativ fiscal, recurgând la comunicarea prin publicitate,

conform art. 44 alin. (3) din același C. proc. fisc., ca la o ultimă modalitate

folosită întrucât celelalte mijloace de comunicare nu au putut fi îndeplinite

din motivele obiective, analizate și demonstrate în cauză, în fața instanței de

fond.

În consecință,

reținând legalitatea comunicării prin publicitate constând în afișarea pe

pagina de internet a ANAF a actelor administrativ fiscale în discuție, în mod

corect a reținut prima instanță, în temeiul textelor de lege sus arătate, că

actele s-au considerat comunicate la data de 28 ianuarie 2012.

În raport de această

dată, corespunzător art. 207 alin. (1) C. proc. fisc., ce stipulează în mod

expres depunerea contestației fiscale în termen de 30 zile de la data

comunicării actului administrativ fiscal, sub sancțiunea decăderii, s-a reținut

cu deplin temei și că depunerea contestației de către recurentă, la data de 26

martie 2012 apare ca fiind realizată peste termenul legal, imperativ

reglementat.

În concluzie,

reținând netemeinicia criticilor recurentei Înalta Curte constatând că nu

subzistă motivele de nelegalitate invocate, de natură a conduce la reformarea

hotărârii instanței de fond, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge ca nefondat recursul de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta B.E. împotriva Sentinței civile nr. 990 din 13 decembrie

2012 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 24 iunie 2014.

Procesat

de GGC - NN