ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra conflictului de competență, pe baza

lucrărilor și materialului din dosarul cauzei constată următoarele:

1.Curtea de Apel București, secția I penală, prin

încheierea din 22 martie 2011 a admis excepția de necompetentă teritorială

formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și a dispus declinarea

competenței de soluționare a cauzei vizând cererea de liberare provizorie sub

control judiciar formulată de inculpatul T.T. în favoarea Curții de Apel Iași.

Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel București a reținut

următoarele:

Prin cererea înregistrată la 17 martie 2011 T.T. a solicitat

liberarea provizorie sub control judiciar, aflându-se în stare de arest în baza

Mandatului de arestare preventivă nr. 122/UP din 22 februarie 2011 emis de

Curtea de Apel București, în Arestul D.G.P.M.B. al Secției 4 Poliție.

În motivarea cererii, inculpatul a arătat că cererea este

admisibilă în principiu, fiind cercetat pentru infracțiunea prev. de art. 7

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 254 alin. (2) C. pen. și art. 7

din Legea nr. 39/2003, pentru care legea prevede pedepse mai mici de 18 ani

închisoare.

Inculpatul a mai arătat că cererea sa este întemeiată,

neexistând niciun caz de neacordare a liberării provizorii sub control

judiciar, prev. de art. 160

2

C. pen.

La termenul din 21 martie 2011, reprezentantul parchetului

a ridicat excepția lipsei competenței teritoriale a Curții de Apel București,

având în vedere disp. art. 160

6

alin. (4) C. proc. pen.

Verificând competența materială și teritorială a Curții de

Apel București, s-a constatat că cererea inculpatului, conform art. 160

6

alin. (4) C. proc. pen., trebuia rezolvată de instanța căreia i-ar reveni

competența să judece cauza în fond, respectiv Curtea de Apel a cărei competență

după teritoriu este determinată de lit. a)-d) de la art. 30 C. proc. pen.

Văzând că niciuna dintre situațiile prev. la art. 30 alin.

(1) C. proc. pen. nu este incidentă, s-a constatat că această instanță nu va

judeca în fond cauza, motiv pentru care nu are competență să judece nici

cererea de liberare provizorie sub control judiciar.

S-a motivat că apărările formulate de inculpat, prin

apărător, respectiv consecvența și celeritatea nu primează față de dispozițiile

legale, având în vedere că, pentru emiterea mandatului de arestare preventivă

și prelungirea arestării, dispozițiile legale sunt alternative.

În ceea ce privește celeritatea judecării cererii s-a

constatat, în primul rând că inculpatul a introdus cererea la această instanță,

iar, în al doilea rând, celeritatea poate fi respectată pe deplin dacă

deplasarea inculpatului la instanța competentă – Curtea de Apel Iași – se va

face cu un mijloc de transport aerian, (elicopter), suficient de rapid pentru

ca celeritatea să nu aibă de suferit.

cauzei, în urma declinării de competentă, în baza încheierii din 1 aprilie 2011

- a Secției Penale și pentru Cauze cu Minori – a admis, de asemenea, excepția

de necompetentă teritorială a Curții de Apel Iași și în conformitate cu art. 42

C. proc. pen. a declinat competența de soluționare a cererii de liberare

provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul T.T. în favoarea Curții

de Apel București, sesizând Înalta Curte de Casație și Justiție pentru

soluționarea conflictului negativ de competentă, sens în care a avut în vedere

următoarele aspecte:

Potrivit art. 30 C. proc. pen., competența după teritoriu

este determinată de următoarele patru criterii: locul unde a fost săvârșită

infracțiunea, locul unde a fost prins făptuitorul, locul unde locuiește

făptuitorul, locul unde locuiește persoana vătămată.

Sunt astfel prevăzute criterii de stabilire a competenței

teritoriale pentru infracțiunile săvârșite în țară, oricare din ele având

puterea de a determina competența teritorială a instanței judecătorești. Regula

este de natură să contribuie la o bună înfăptuire a justiției, întrucât poate

fi aleasă instanța competentă după materie sau după calitatea persoanei care,

în localitatea unde funcționează, are cele mai bune condiții de desfășurare a

judecății, fie în legătură cu administrarea probelor, fie cu acțiunea de prevenire

generală a săvârșirii de infracțiuni.

S-a arătat că în disciplinarea folosirii celui mai potrivit

criteriu teritorial pentru determinarea competenței instanței de judecată, în

art. 30 C. proc. pen. se stabilește o regulă simplă, potrivit căreia judecarea

cauzei revine instanței competente după oricare din criteriile prevăzute de

lege, în a cărei circumscripție teritorială s-a efectuat urmărirea penală. Din

această regulă s-a concluzionat, pe de o parte că instanța competentă după

teritoriu este instanța corespunzătoare parchetului care a finalizat urmărirea

penală, iar pe de altă parte, că această instanță este competentă numai dacă

face parte dintre instanțele cărora li se aplică unul din criteriile pentru

competență după teritoriu prevăzute în art. 30 C. proc. pen., obligând astfel

și organele de urmărire penală să respecte criteriile de stabilire a

competenței teritoriale.

În baza acestui raționament, s-a susținut că deși legea

fixează mai multe criterii, cu aceeași valoare de determinare a competenței

teritoriale, instituie totuși și unele reguli de preferință.

În practică, determinarea competenței din punct de vedere

teritorial, se face după ce a fost stabilită competența din punct de vedere al

materiei sau a calității persoanei.

Curtea de Apel Iași a precizat că este adevărat că normele

care reglementează competența teritorială sunt relativ imperative, astfel

încât, stabilesc care dintre instanțe este mai potrivită să judece cauza, iar

când urmărirea penală s-a efectuat de un organ central, căruia îi corespund mai

multe instanțe competente potrivit criteriilor prevăzute în art. 30 C. proc.

pen., procurorul care dispune trimiterea în judecată are dreptul să

stabilească, prin rechizitoriu, care din aceste instanțe urmează să judece

cauza, astfel încât, în raport de împrejurări, să se asigure o bună desfășurare

a judecății.

S-a arătat că ipoteza aceasta nu se circumscrie situației

de față deoarece, urmărirea penală nu este finalizată.

Și cum în prezenta cauză, urmărirea penală se efectuează de

Direcția Națională Anticorupție, Structura Centrală, Curtea de Apel Iași a

apreciat că nu este îndeplinită condiția prevăzută de textul de lege menționat

mai sus, întrucât urmărirea penală nu s-a efectuat în raza sa teritorială.

În sensul celor susținute s-a argumentat și prin aceea că

asemenea competență alternativă a permis Curții de Apel București să se

pronunțe asupra luării și prelungirii măsurii arestării preventive. Pentru a se

asigura soluționarea cu celeritate și respectarea garanțiilor procesuale ale

inculpaților, s-a apreciat că aceeași instanță este competentă să se pronunțe

asupra cererii ce constituie obiectul sesizării de față.

Pe de altă parte, având în vedere obiectul și procedura de

soluționare a unor cereri ce vizează măsurile preventive, necesitatea

soluționării cu celeritate a acestora și a respectării garanțiilor procedurale

ale inculpatului, a fost invocat aspectul că legiuitorul a prevăzut în cazul

măsurilor preventive (luarea, prelungirea) competențe alternative. Liberarea provizorie

face parte din categoria cererilor ce vizează măsurile preventive.

Î

n

rezolvarea conflictului negativ de competență ivit între Curtea de Apel

București și Curtea de Apel Iași cu privire la competența de soluționare a

cererii de liberare provizorie formulată de inculpatul T.T., Înalta Curte

expune:

Inculpatul T.T., arestat preventiv în baza Mandatului de

arestare preventivă nr. 122/UP din 22 februarie 2011, a formulat cerere de

liberare provizorie sub control judiciar, învederând că îndeplinește condițiile

prevăzute de lege, atât de admisibilitate, cât și de temeinicie, în vederea

eliberării sale provizorii și investind cu cererea sa, Curtea de Apel

București.

Procedând la verificarea competenței sale materiale și

teritoriale, Curtea de Apel București a apreciat că cererea inculpatului,

potrivit art. 160

6

alin. (4) C. proc. pen. se impune a fi rezolvată

de Curtea de Apel a cărei competență după teritoriu e determinată de lit. a)-d)

ale art. 30 C. proc. pen., în contextul în care niciuna din ipotezele reglementate

în textul de lege invocat nu este incidentă în cauză, Curtea de Apel București

neavând competența de a soluționa cauza în fond, și pe cale de consecință, nici

cererea de liberare provizorie.

În atare împrejurare, Curtea de Apel București a declinat competența

în favoarea Curții de Apel Iași.

Această din urmă instanță a considerat că nu îi aparține

competența de soluționare a cauzei și a invocat că în situația în care

urmărirea penală s-a efectuat de un organ central, căruia îi corespund mai

multe instanțe competente potrivit art. 30 C. proc. pen. – precum în cauza de

față – procurorul ce dispune trimiterea în judecată are dreptul să stabilească,

prin rechizitoriu, care din aceste instanțe urmează să judece cauza, pentru a

se asigura o bună desfășurare a judecății.

Un alt argument adus de Curtea de Apel Iași a fost acela că

obiectul și procedura de soluționare a unor cereri ce vizează măsurile

preventive, necesitatea soluționării cu celeritate a acestora și a respectării

garanțiilor procedurale ale inculpatului, permit competențe alternative.

Examinând conflictul negativ de competență ivit, pe baza

actelor și lucrărilor aflate în dosarul cauzei, Înalta Curte constată că în

soluționarea cererii de liberare provizorie sub control judiciar competența

revine Curții de Apel Iași, în virtutea unor considerente.

Dispozițiile art. 160

6

alin. (4) C. proc. pen.

prevăd că rezolvarea cererii de liberare provizorie sub control judiciar în

cursul urmăririi penale revine instanței, căreia i-ar reveni competența să

judece cauza în fond, iar în cursul judecății, instanței sesizate cu judecarea

cauzei.

Actele și lucrările cauzei relevă că cererea de liberare

provizorie este formulată de inculpatul T.T. în cursul urmăririi penale, iar

interpretarea literală sau textuală a prevederilor invocate în precedent,

precum și interpretarea logică, rațională determină concluzia că la acest

moment procesual competența de soluționare a cauzei revine Curții de Apel Iași,

instanță căreia i-ar aparține competența judecării în fond a cauzei ce-l

privește pe inculpatul T.T.

Din această perspectivă, argumentul invocat de Curtea de

Apel Iași cu privire la aspectul că efectuarea urmăririi penale de către un

organ central, căruia îi corespund mai multe instanțe competente potrivit art. 30

C. proc. pen. ar produce la actualul moment procesual posibilitatea unor

competențe alternative, nu poate fi primit de Înalta Curte, având în vedere că

o asemenea opțiune se concretizează, pentru procuror, numai la data trimiterii

în judecată, conform art. 30 alin. (3) C. proc. pen., ci nu pe parcursul

derulării urmăririi penale, precum în cauza de față.

În același context, susținerile potrivit cărora faptul că

urmărirea penală nu s-a efectuat în raza teritorială a Curții de Apel Iași, iar

Curtea de Apel București s-a pronunțat cu privire la măsuri preventive în cauză

– respectiv luare și prelungire a măsurii arestării preventive – sunt

nefondate, ele neputând constitui argumente pertinente și suficiente.

Pe de altă parte, interpretarea sistematică a prevederilor

art. 160

6

alin. (4) și a art. 30 C. proc. pen. conduc la concluzia

că, astfel cum a invocat Curtea de Apel București, verificându-și propria

competență teritorială în cadrul cererii de liberare provizorie sub control

judiciar formulată de inculpatul T.T., judecarea cauzei în fond nu ar reveni

acestei instanțe, nefiind incidente niciuna din situațiile reglementate în art.

30 alin. (1) C. proc. pen.

Prin urmare, în conformitate cu prevederile art. 40 C.

proc. pen. Înalta Curte de Casație și Justiție va stabili competența de

soluționare a cauzei privind cererea de liberare provizorie formulată de inculpatul

T.T. în favoarea Curții de Apel Iași, căreia i se va trimite dosarul.

Potrivit art. 192 alin. (3) C. proc. pen., onorariul

cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va plăti din fondul Ministerului

Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Stabilește competența de soluționare a cauzei penale

privind pe inculpatul T.T. în favoarea Curții de Apel Iași, instanță căreia i

se va trimite dosarul.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă

de 200 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 11 aprilie 2011.