ÎCCJ, decizie (scj.ro #84817)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #84817) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

TVA.

Bază de calcul pentru livrări de bunuri. Imposibilitatea

derogării prin convenție particulară de la prevederile cuprinse

în normele fiscale.

Codul

fiscal, art. 130

Codul

civil, art. 969

Stingerea

unei creanțe reprezentând daune-interese, născute din neexecutarea

unui contract, prin darea în plată a unui imobil, realizată în

temeiul unei tranzacții între creditor și debitor, atrage aplicarea

dispozițiilor art. 130 din Codul fiscal, fiecare din părțile

convenției efectuând din punct de vedere fiscal, o operațiune de

livrare de bunuri – debitorul livrând un imobil iar creditorul livrând

creanța pe care o avea asupra celui dintâi.

În

consecință, chiar dacă între părți sunt incidente

prevederile art. 969 Cod civil având în vedere convenția încheiată,

din punct de vedere fiscal se aplică art. 130 din Codul fiscal, baza de

impozitare fiind astfel valoarea reală a bunului iar nu cea stabilită

de părți prin convenție,  un particular neputând opune

convenția încheiată cu un alt particular în scopul obținerii de

efecte contrare unor dispoziții legale imperative, de drept public.

Decizia

nr. 3166 din 21 iunie 2012

Notă: instanța

a avut în vedere prevederile art. 969 Cod civil aflat în vigoare la data

introducerii acțiunii. În prezent, conținutul art. 969 Cod civil se

regăsesc în reglementarea art. 1270 din noul Cod civil, intrat în vigoare la

1 octombrie 2011.

Prin

acțiunea formulată,  reclamanta SC WL SRL a chemat în judecată

pe pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța

– Activitatea de Control Fiscal Constanța, solicitând ca prin

hotărârea ce se va pronunța să se dispună;

- anularea

Deciziei nr. 49/01.06.2010 emisă de Agenția Națională de

Administrare Fiscală, Direcția Generală a Finanțelor

Publice a Județului Constanța, privind soluționarea contestației

formulată de SC WL SRL, contestație înregistrată sub nr.

5994/13.05.2010, respectiv a Deciziei de impunere nr. 320/15.03.2010 privind

obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția

fiscală și a Raportului de inspecție fiscală încheiat la

data de 15.03.2010 de către organele de control ale Direcției

Generale a Finanțelor Publice Constanța, Activitatea de

Inspecție Fiscală prin care s-a stabilit o bază impozabilă

suplimentară de 8.462.907 lei pentru perioada 01.01.2009 – 31.03.2009, precum

și obligații fiscale suplimentare de plată reprezentând TVA

trimestrial în sumă de 1.607.952 lei pentru perioada verificată

01.01.2009 - 31.03.2009, respectiv o bază impozabilă stabilită

suplimentar pentru majorările de întârziere în sumă de 1.607.952 lei

pentru perioada 26.04.2009-15.03.2010, precum și majorările de

întârziere pentru perioada 26.04.2009-15.03.2010 în sumă de 374.490 lei;

-

suspendarea executării deciziei nr. 320/15.03.2010 privind

obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția

fiscală.

Prin

Încheierea de ședință din data de 29.09.2010, Curtea de Apel a

respins cererea de suspendare a executării actelor administrativ fiscale

contestate, ca nefondată, pentru considerentele reținute în cuprinsul

încheierii,  și totodată, respins ca nefiind utilă cauzei proba

cu expertiză tehnică solicitată de reclamantă.

Prin cererea

depusă la data de 09.11.2010 reclamanta a arătat că prin

Încheierea de ședință din 22.10.2010 pronunțată de

Tribunalul Constanța s-a dispus deschiderea procedurii generale a

insolvenței față de debitoarea SC WL SRL, fiind desemnat

administrator judiciar AM.

Ulterior,

prin Încheierea de ședință din 29.04.2011 pronunțată

de Tribunalul Constanța, a fost înlocuit administratorul judiciar al

debitoarei AM cu administratorul judiciar ZI SPRL – Filiala Constanța,

care a fost citată în cauză, iar prin punctul de vedere transmis prin

fax la data de 16.05.2011 a arătat că este de acord cu acțiunea

astfel cum a fost formulată de reclamanta SC WL SRL

Prin

sentința civilă nr.205/CA din 22 iunie 2011 Curtea de Apel

Constanța - Secția comercială, maritimă și

fluvială, de contencios administrativ și fiscal a respins

acțiunea formulată de reclamanta - SC WL SRL, prin administrator

judiciar ZI SPRL- Filiala Constanța, în contradictoriu cu pârâta -

Direcția Generală A Finanțelor Publice Constanța  -

Activitatea de Inspecție Fiscală Constanța, ca nefondată.

Pentru

a pronunța această soluție instanța de fond a reținut

că prin Decizia nr.49/01.06.2010 ANAF – Direcția Generala a Finanțelor

Publice Constanța a respins ca nefondată contestația formulata

de SC WL SRL împotriva Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale

suplimentare de plata nr.320/15.03.2010.

In

motivarea deciziei, autoritatea fiscală a reținut ca bază de

impozitare în cazul schimbului de bunuri sau servicii, respectiv în contul

daune interese se primește proprietatea unui imobil, fără a se

face plata efectivă se consideră ca fiind valoarea normală a

acestuia, respectiv tot ceea ce un cumpărător, care se afla în stadiul

de comercializare trebuie să plătească unui furnizor/ prestator

independent în interiorul tarii, în momentul în care se realizează

operațiunea, în condiții de concurența pentru a obține

același bun/ serviciu. Temeiul juridic invocat de pârâtă fiind dispozițiile

art.130 si 137 alin.1 lit.e din Legea nr.571/2003.

Contestând

această decizie, reclamanta a arătat că în mod greșit

organul de control a apreciat că se aplica în cauza prevederile art.130

din Codul fiscal întrucât acesta are o sferă de aplicare strict

determinata la situația în care o anumita operațiune implică o

livrare de bunuri sau schimb de servicii în schimbul unei livrări de

bunuri sau schimb de servicii ceea ce nu este cazul în speța de

față unde stingerea raporturilor conflictuale dintre părți

a avut loc prin intermediul tranzacției încheiate și a

operațiunii juridice de dare în plată.

Susținerea

reclamantei a fost considerată ca fiind neîntemeiata și a fost

înlăturată de instanța de fond.

Curtea

de Apel a reținut că prin actul intitulat „Tranzacție” și

încheiat la data de 31.12.2008, SC WL SRL a fost de acord să achite SC B SRL

suma de 200.000 euro în vederea stingerii tuturor pretențiilor acesteia

și a rezilierii pe cale amiabilă a contractului nr.2/07.04.2008.

Totodată  SC WL SRL a fost de acord să dea în plată către

SC B SRL clădirile aflate în ansamblul rezidențial CENTRAL în stadiul

de execuție existent împreuna cu terenul aferent de 3.006 mp. SC B SRL a

declarat că este de acord cu stingerea litigiului și a creanței

deținute.

Părțile

au convenit modificarea sumei stabilită pentru rezilierea contractului din

suma de 400.000 euro în suma de 438.000 euro reprezentând penalități

contractuale și suma de 200.000 euro reprezentând daune interese.

Stingerea creanței de 200.000 euro reprezentând daune interese urmând a se

realiza prin darea în plata a imobilului din Constanta, str. X, nr.y compus din

teren de 3006 mp și construcția Complex rezidențial de

locuințe.

Conform

Actului de dare în plată autentificat sub nr.243/28.01.2009 la lit.C de la

pct.II – obiectul contractului, se menționează:

„

Subscrisa SC B SA sunt de acord ca în schimbul creanței mele în sumă

de 438.000 EUR, respectiv 200.000 EURO reprezentând penalități

contractuale, sumă care a fost deja achitata și 200.000 EURO

reprezentând daune interese născută din contractul nr.2/07.04.2008

(... ) să primesc prin dare în plată de la debitoarea mea dreptul de

proprietate asupra imobilului (...)”.

Intre

părți va avea valoare tranzacția încheiată, chiar dacă

s-a constatat că valoarea imobilului este mai mare decât cea a

creanței întrucât este de natura tranzacției ca fiecare parte să

renunțe la ceva.

Un

particular nu poate opune însă convenția încheiata cu un alt

particular în scopul obținerii unor efecte contrare dispozițiilor

legale.

Prin

urmare, părțile au fost libere să intituleze cum au vrut actul

juridic pe care l-au încheiat însa din punct de vedere fiscal speței i se

aplică dispozițiile art.130 din Legea nr.571/2003 întrucât în fapt a

avut loc un schimb de bunuri – creanța în schimbul imobilului.

Același

lucru s-a întâmplat si cu plata taxelor notariale si ale ANCPI, acestea fiind

stabilite la valoarea reala a imobilului.

Instanța

de fond a reținut că în mod corect s-a făcut aplicarea

dispozițiilor art.137 alin.1 lit.e din Legea nr.571/2003 și s-a

stabilit ca bază de impozitare valoarea reală a bunului, 9.310.707

lei, stabilită prin cele doua rapoarte de evaluare.

Susținerea

reclamantei potrivit căreia prin aplicarea dispozițiilor Legii

nr.571/2003 ar fi încălcat libertatea contractuala și, prin urmare

reglementările actuale derivate din apartenența la Uniunea Europeana, nu poate fi reținuta întrucât acestea nu au efect între

părțile contractante, înțelegerea lor fiind perfect valabila, ci

au efect doar în ceea ce privește obligațiile fiecăreia dintre

ele în raport cu statul, normele prevăzute de Legea nr.571/2003 fiind de

drept public, părțile neputând prin convenția lor să

treacă peste dispozițiile imperative ale legii.

In ceea

ce privește trimiterea la jurisprudența CEDO, instanța a

constatat că spetele invocate nu au legătură cu cauza de

față.

Împotriva

hotărârii instanței de fond reclamanta SC WL SRL Constanța a

declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, prin

invocarea dispozițiilor art.304 pct.9 și art.304

1

Cod

procedură civilă.

În motivarea căii de atac,

recurenta-reclamată a făcut o expunere rezumativă a datelor

esențiale ale cauzei și a susținut că organul fiscal a

aplicat în mod greșit prevederile art.137 alin.1 lit.e) din Codul fiscal,

stabilind în mod eronat baza de impozitare, considerând ca în cauză a avut

loc un schimb de bunuri sau servicii, deturnând astfel interpretarea logico

juridică a convenției părților iar prima instanță

a considerat că din punct de vedere fiscal spetei i se aplică

dispozițiile art.l30 din Legea nr.571/2003 întrucât în fapt a avut loc un

schimb de bunuri-creanța în schimbul imobilului.

Recurenta-reclamantă apreciază

că raționamentul instanței de fond este fundamental nelegal

pentru că nu există probabilitatea legală în a asimila din punct

de vedere juridic si economic contractul de tranzacție si/sau dare în

plată cu contractul de schimb reglementat de prevederile Codului Fiscal.

În

cuprinsul cererii de recurs sunt reluate considerațiile făcute la

fondul cauzei prin concluziile scrise depuse la dosar, fila 162 asupra

limitării libertății economice a agenților economici  în

cazurile expres prevăzute de lege, apreciind ca în cauză au fost

încălcate prevederile art.969 Cod civil, precum și art.1 din

Protocolul adițional nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, direct aplicabile în România.

Drepturile

contestatoarei au fost încălcate și sub reglementările actuale

derivate din apartenența la Uniunea Europeană, respectiv art.4 alin.2 din Tratatul Comunității Europene, ratificat prin Legea nr.157/2005,

referitor la respectarea principiilor economiei de piața libere și

deschise liberei concurențe.

Prin

întâmpinarea înregistrată la 10.11.2011, intimata Direcția

Generală a Finanțelor Publice  Constanța a solicitat respingerea

recursului ca nefondat.

După

prezentarea istoricului litigiului și a documentelor puse în discuție

intimata punctează că în mod corect instanța a reținut

faptul ca părțile au efectuat un schimb de bunuri, creanța în

schimbul imobilului, din punct de vedere fiscal fiind aplicabile

dispozițiile art. 137 din legea 571/2003, și s-a stabilit ca

bază de impozitare valoarea reală a bunului de 9.310.707 lei.

Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

.

Recursul

este nefondat, petru argumentele expuse în continuare:

Recurenta-reclamantă

SC WL SRL Constanța a supus controlului de legalitate, în condițiile

art.218 alin.(2) din Codul de procedură fiscală. Decizia

nr.49/01.06.2010 a Agenția Națională de Administrare

Fiscală  - Direcția Generală a Finanțelor Publice  Constanța

prin care, în cadrul procedurii administrativ  fiscale i s-a respins ca

neîntemeiată contestația formulată împotriva Deciziei de

impunere privind obligației fiscale suplimentare de plată stabilite

de inspecția fiscală nr.320/15.03.2010 cu consecința anularii

măsurii privind achitarea obligațiilor

fiscale suplimentare in suma de 1.607.952 lei, respectiv a sumei de

374.490 lei

reprezentând majorări.

În

esență, după cum s-a prezentat rezumativ la pct.I.1 din

această decizie, societatea reclamantă a fost supusă unei

inspecții fiscale având ca obiect, verificarea  taxei pe valoarea

adăugată dispusă prin Decizia nr.32/29.01.2010 emisă de

Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din

cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală, prin care s-a

desființat decizia de impunere privind obligațiile fiscale

suplimentare de plată nr.501/16.07.2009.

Astfel în

etapa administrativă, cât și la judecata în primă

instanță  SC WL SRL a arătat că în mod greșit organul

de control a apreciat că în speță, se aplică prevederile

art.130 din Codul fiscal care are o sferă de aplicare strict

determinată  la situația în care o anumită operațiune

implică o livrare de bunuri sau schimb de servicii în schimbul unei

livrări de bunuri sau schimb de servicii iar în cauza de față

stingerea raporturilor conflictuale dintre părți a avut loc prin

intermediul tranzacției încheiate la data de 31.12.2008 cu  constructorul

SC B SA și a operațiunii juridice de dare în plată prin actul de

dare în plată autentificat sub nr.243/28.01.2009.

Prima

instanță a verificat punctual toate motivele de fapt și de drept

ale acțiunii judiciare, ajungând la concluzia  că actele

administrativ fiscale sunt legale.

Această

concluzie este corectă.

Referitor a

cadrul normativ aplicabil:

Potrivit

art.130 din Legea nr.571/2003 „În cazul unei operațiunii care implică

o livrare de bunuri și / sau o prestare de servicii în schimbul unei

livrări de bunuri și / sau o prestare de servicii, fiecare

persoană impozabilă se consideră că a  efectuat o livrare

de bunuri și/sau o prestare de servicii cu plata.

În

speță s-a reținut că fiecare din părțile

convenției a efectuat o operațiune de livrare de bunuri –

recurenta-reclamantă a livrat imobilul compus din teren și

construcție iar SC B SA a livrat creanța pe care o avea asupra

reclamantei – așa cum s-a consemnat în cuprinsul Actului de dare în

plată la pct.II lit.c „obiectul contractului”.

Art.137-

Baza de

impozitare pentru livrări de bunuri și prestări de servicii

efectuate în interiorul

țării -, prevede la lit.e

în cazul schimbului prevăzut la art. 130 și,

în general, atunci când plata se face

parțial

ori integral în natură sau atunci când valoarea plății pentru o

livrare de bunuri ori o prestare de servicii nu a fost stabilită de

părți sau nu poate fi ușor stabilită, baza de

impozitare se consideră ca fiind valoarea de

piață pentru respectiva livrare/prestare. în

sensul prezentului titlu, valoare de

piață înseamnă suma totală pe care, pentru obținerea

bunurilor sau serviciilor în cauză la

momentul respectiv, un client aflat în aceeași etapă de

comercializare la care are loc livrarea de bunuri sau prestarea de servicii ar

trebui să

o plătească

în condiții de concurență loială unui furnizor ori

prestator independent de pe

teritoriul

statului membru în care livrarea sau prestarea este supusă taxei. Atunci

când nu poate fi stabilită o livrare de bunuri sau o prestare de servicii

comparabilă, valoarea

de piață înseamnă:

1.

pentru bunuri, o sumă care nu este mai

mică decât prețul de cumpărare al bunurilor

sau al unor bunuri similare sau, în absența

unui preț de cumpărare, prețul de cost,

stabilit la momentul livrării;

2.

pentru servicii, o sumă. care nu este mai

mică decât costurile complete ale

persoanei impozabile pentru

prestarea serviciului.

Contrar

susținerilor recurentei-reclamante instanța de control judiciar

constată că mod corect prima instanță a reținut ca

fiind incidente speței dispozițiile art.130 și 137 alin.1 lit.e

din legea nr.571/2003.

Astfel,

organul de inspecție a procedat la

recalcularea taxei pe valoarea adăugată, deoarece

schimbul de bunuri sau servicii, respectiv când

se primește proprietatea unui imobil, fără

a se face plata efectivă, intră în

sfera de aplicare a art. 130 din Codul Fiscal. Baza de

impozitare în cazul schimbului prevăzut, se

consideră ca fiind valoarea normală a

acestuia, respectiv tot ceea ce un cumpărător, care se

află în stadiu de comercializare, trebuie să plătească unui

furnizor/prestator independent în interiorul țării, în momentul în

care se realizează operațiunea, în

condiții de concurență, pentru a obține același

bun/serviciu.

Chiar dacă între părți sunt incidente prevederile art.969 Cod

civil în  vigoare la data tranzacției  (în prezent art.1270 Cod civil)

având valoare convenția încheiată, din punct de vedere fiscal, se

aplică art.130 din Codul fiscal, baza de impozitare fiind valoarea

reală a bunului, așa cum a fost de altfel stabilită prin cele

două rapoarte de evaluare.

De altfel,

chiar plata taxelor notariale au fost stabilite tot la valoarea reală a

imobilului  având relevanță în cauză prețul de

piață care aici e cel stabilit de notar.

E clar

că disproporția vădită între prețul stabilit de

părți și prețul de piață, estimat prin raportare

la probe e un argument suficient în sensul menținerii actelor fiscale

contestate, iar convenția inserată în actul autentificat sub

nr.243/2009 nu poate fi invocată de recurentă în cazul obținerii

unor efecte contrare  dispozițiilor legale chiar dacă

părțile convenției și-au construit artificial o

situație juridică aceasta are efecte în ce privește

obligațiile fiecăreia dintre ele nu și în raport cu statul,

normele prevăzute de cadrul fiscal fiind de drept public, organele fiscale

apreciind în concret relevanța stărilor fiscale.

Critica

recurentei în legătură cu incidența  jurisprudenței Curții

Europene a Drepturilor Omului este nefondată, deoarece aceasta

privește o altă problemă de drept și nici nu au

legătură cu cauza de față.

Aceasta, cu

atât mai mult cu cât nu a fost încălcată libertatea

contractuală, între părți se aplica principiul forței

obligatorii a convenției însă așa cum a reținut și

judecătorul fondului normele prevăzute de Codul fiscal sunt de drept

public iar părțile nu pot  prin Convenția lor să

treacă peste dispozițiile imperative ale legii.

Conchizând

Înalta Curte constată că raportul juridic fiscal a fost corect

examinat de Curtea de apel, neexistând motive pentru modificarea ori casarea

sentinței atacate.

În

consecință, recursul a fost respins ca nefondat.