ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 842/2014

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 443 din 25 iunie 2013 pronunțată în Dosarul nr. 1421/100/2013 a Tribunalului Maramureș, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b)

1

C. proc. pen. și art. 181 C. pen. a fost achitat inculpatul C.G., fără antecedente penale - pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 modificată.

În temeiul art. 91 lit. c) C. pen. s-a aplicat inculpatului sancțiunea administrativă a amenzii în cuantum de 31.000 lei.

A fost obligat inculpatul să; plătească părții civile Statul Român reprezentat prin A.N.A.F. - D.G.F.P. Maramureș, despăgubiri civile în sumă de 28.719 lei (impozit pe venit) cu dobânzi și penalități de întârziere calculate până la data achitării integrale a debitului și s-au respins restul pretențiilor civile formulate.

În temeiul art. 11 din Legea nr. 241/2005 raportat la art. 163 C. proc. pen. s-a menținut măsura asiguratorie a sechestrului, dispusă prin ordonanța din 14 august 2012 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureș (filele 118-119 dosar urmărire penală) asupra bunurilor mobile și imobile ale inculpatului până la concurența sumei de 28.719 lei și a dobânzilor și penalităților de întârziere aferente.

Conform art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut ca stare de fapt că,- în perioada 2010-2011, deși nu era autorizat să desfășoare activități de cumpărare-vânzare a deșeurilor metalice, inculpatul a desfășurat astfel de activități din care a obținut venituri, fără însă să depună la organul fiscal la care este arondat din punct de vedere teritorial declarații de ; venit pentru perioada arătată, împrejurare ce reiese din adresa din 18 iulie 2011 a A.F.P. Șomcuta Mare. Astfel, pe baza celor 41 de adeverințe de primire și de plată, puse la dispoziția organelor de urmărire penală de către S.C. R.C.M. SRL Baia Mare, societateispecializată în achiziționarea de fier vechi, în perioada 2010-2011, inculpatul C.G. a predat cantități importante de deșeuri metalice, pentru care a încasat suma totală de 196.413 lei. Urmare a acestor constatări, la data de 21 octombrie 2011, organele fiscale din cadrul D.G.F.P. - A.I.F. Maramureș au realizat o inspecție generală privind persoana fizică C.G., stabilind că, acesta în anul fiscal 2010 a obținut din valorificarea deșeurilor metalice venituri în sumă de 184.911 lei, iar în cursul anului fiscal 2011, până la data controlului, venituri în sumă de 17.444 lei pentru care contribuabilul nu a depus declarația specială „200".

Inculpatul avea obligația de declarare a veniturilor realizate. Prin valorificarea deșeurilor metalice și de plată a impozitului pe venit de 16% în conformitate cu dispozițiile art. 41, art. 43 și art. 79 din Legea nr. 571/2003 privind. C. fisc. Întrucât acesta nu a declarat veniturile obținute, prin raportul de inspecție fiscală nr. 10848 din 24 octombrie 2011 inspectorii fiscali au procedat la calcularea obligațiilor fiscale datorate bugetului de stat stabilind că inculpatul s-a sustras de la plata obligațiilor fiscale în sumă de 28.719 lei reprezentând impozit pe venit.

În fața instanței, inculpatul C.G. a fost audiat la termenul din 7 mai 2013 (fila 22 de la dosar), ocazie cu care a arătat că nu avea autorizație pentru achiziționare de fier vechi; a desfășurat însă această activitate cu fier vechi deoarece, anterior crizei, achiziționase utilaje pe care, ulterior, nu le-a mai putut folosi. Deși a recunoscut anumite aspecte din rechizitoriu a contestat totuși valoarea prejudiciului, solicitând efectuarea unei expertize în vederea stabilirii acestuia în raport de anumite acte (adeverințe) care să corespundă unui anurhit interval de timp, diferit de cel reținut în actul de sesizare a instanței. Cererea în probațiune a fost respinsă deoarece inculpatul nu a făcut dovada că actele avute în vedere de organele de urmărire penale la momentul determinării prejudiciului ar fi false. Practic, inculpatul a contestat o parte din adeverințele eliberate la preluarea fierului vechi, iar nu modalitatea de calcul al prejudiciului.

Mai mult, în probațiune, la solicitarea inculpatului, a fost audiată martora l.I. (fila 63 de la dosar), persoana care a eliberat actele contestate și care, în depoziția sa, a arătat că adeverințele se eliberau la contabilitate și că nu există posibilitatea ca acestea să nu fie eliberate la momentul la care se dădeau banij. In plus, nu se eliberau adeverințe pentru mai multe cantități de fier vechi preluat; la fiecare predare se elibera câte o adeverință.

Așadar, inculpatul a predat diverse cantități de fier vechi, născându-se în sarcina sa obligația de plată a impozitului pe venit, obligație pe care nu și-a îndeplinit-o. Cu toate acestea, prin prisma probatoriului administrat în cauză, precum și a actelor existente la dosar, tribunalul a apreciat că în cauză sunt incidente prevederile art. 181 C. pen.

Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 181 C. pen., nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege și prin conținutul ei concret fiind lipsită în mod vădit de importanță, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.

La stabilirea în concret a gradului de pericol social se ține seama de modul și mijloacele de săvârșire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă ori care s-ar fi putut produce, precum și de persoana și conduita făptuitorului. In concret, instanța a reținut că inculpatul a recunoscut, chiar dacă nuanțat, săvârșirea infracțiunii, că acesta nu are antecedente penale, iar valoarea prejudiciului cauzat prin fapta sa nu este foarte ridicat. In raport de toate aceste aspecte, tribunalul a apreciat că fapta comisă de inculpat nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni și, pe cale de consecință, a aplicat acestuia sancțiunea administrativă a amenzii în cuantum de 1.000 lei, ca urmare a achitării sale în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b)

1

C. proc. pen. și art. 181 C. pen.

În ceea ce privește latura civilă a cauzei, instanța a dispus obligarea inculpatului la plata către Statul Român reprezentat prin A.N.A.F. - D.G.F.P. Maramureș a despăgubirilor civile reprezentând impozit pe venit, cu dobânzi și penalități de întârziere calculate până la data achitării integrale a debitului; sunt respinse restul pretențiilor civile formulate, suma de 11.086 lei nefiind parte integrantă a prejudiciului întrucât inculpatul nu avea obligație de a declara depășirea plafonului de scutire de T.V.A. de 35.000 de euro.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureș, inculpatul C.G. și partea civilă Statul Român - prin A.N.A.F. reprezentată prin D.G.F.P. Maramureș.

Primul apelant a criticat sentința ca fiind netemeinică sub aspectul reținerii art. 181 C. pen. și al aplicării unei sancțiuni cu caracter administrativ; s-a precizat că instanța a minimalizat pericolul social concret al faptei inculpatului care în perioada 2010-2011 a desfășurat activități de colectare a deșeurilor metalice și de valorificare a acestora din care a obținut suma totală de 196.413 lei, pe care nu a declarat-o la organele fiscale pentru a. plăti impozitul pe venit.

Sub un alt aspect, s-a criticat dispoziția referitoare la stabilirea în sarcina statului'a cheltuielilor judiciare, ca fiind contrară art. 192 alin.(1) pct. 1 lit. d) C. proc. pen.

Inculpatul apelant a criticat soluția de achitare în temeiul art. 18 C. pen. pe motiv că simpla nedeclarare a veniturilor pe care le-a realizat. în calitate de persoană fizică neautorizată nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală prin ascunderea sursei impozabile sau taxabile, prev. de art. 9 lit. a) din Legea nr. 241/2005.

Dintr-o altă perspectivă s-a susținut că lipsește latura subiectivă a acestei infracțiuni, dovadă că nu i se poate imputa nicio manoperă dolosivă de ascundere a operațiunilor de predare a deșeurilor de fier vechi, acesta crezând că impozitul pe venit trebuia să fie declarat și perceput de la firma cumpărătoare a deșeurilor de metal.

În acest sens a argumentat că nu avea obligația de a declara veniturile realizate și de a plăti impozitul aferent, cu mențiunea că o parte din veniturile realizate sunt din anii anteriori, ceea ce rezultă din neconcordanțele datelor completate pe bonurile de la dosar, precum și din declarația martorului C.S. care nu putut să probeze faptul-că inculpatul nu a predat deșeuri metalice și în anii anteriori, existând posibilitatea ca bonurile să fi fost completate după câțiva ani.

Partea civilă apelantă a criticat sentința sub aspectul cuantumului despăgubirilor la care inculpatul a fost obligat către stat, despăgubiri din care au fost exclusă suma de 11.086 lei reprezentând taxa pe valoare adăugată datorată ca urmare a depășirii de către inculpat a plafonului de 35.000 euro de scutire de T.V.A., pe motiv că inculpatul nu a urmat procedurile legale de înregistrare la O.R.C. fapt ce nu-l scutea de obligația de plată a T.V.A. pentru veniturile realizate după depășirea plafonului de scutire.

Examinând apelurile prin prisma motivelor invocate, precum și din oficiu sub toate aspectele de fapt și de drept, Curtea de Apel a constatat următoarele:

În mod temeinic prima instanță a reținut starea de fapt constând în aceea că, în perioada 2010-2011, fără a fi autorizat pentru activități de cumpărare-vânzare a deșeurilor metalice, a obținut venituri din astfel de activități fără a depune la organul fiscal declarațiile de venit, astfel încât în baza a 41 de adeverințe de primire și de plată, emise de către: firma specializată în achiziționarea de fier vechi SC R.C.M. SRL Baia Mare rezultă că inculpatul a predat deșeuri metalice pentru care a încasat suma de 196.413 lei, în anii fiscali 2010-2011, pentru care nu a depus declarația specială „200".

Veniturile realizate de către acesta nu sunt exceptate de la declararea către organele de fisc prin nicio dispoziție legală, astfel încât avea obligația de a le declara; obligația acestuia este diferită de obligația firmei colectoare de a declara veniturile realizate tocmai din cauză că veniturile nu sunt identice, ca atare nu se realizează o dublă impozitare nici a veniturilor, nici a persoanelor impozabile.

S-a reținut sub acest aspect că inculpatul nu se poate prevala de lipsa intenției pe motiv că nu știa că are obligația de a declara veniturile exacte, din moment ce cunoștea împrejurarea că cineva trebuia să declare acele venituri.

De asemenea, nu a fost primită afirmația că adeverințele de predare-primire nu sunt corect întocmite pe simplul motiv că este posibil să vizeze veniturile realizate în anii anteriori prin aceleași activități, respectiv anii 2008-2009.

În mod legal prima instanță a apreciat că există fapta inculpatului de nedeclarare a veniturilor pe anii fiscali 2010-2011 însă în mod eronat a considerat că această faptă nu prezintă gradul de pericol al unei infracțiuni.

Susținerile inculpatului apelant, simpla nedeclarare a veniturilor chiar dacă nu s-a realizat o ascundere a veniturilor impozabile sau taxabile, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prev. de art. 9 alin (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, cu toate că nu s-a realizat o ascundere a obiectului impozabil deoarece simpla nedeclarare a veniturilor pentru care există atât obligația evidențierii în scriptele persoanei impozabile, cât și obligația declarării la organele fiscale nu constituie infracțiunea menționată, dacă veniturile au fost evidențiate în actele contabile sau în alte documente legale, întrucât nu s-a realizat o ascundere a veniturilor în condițiile în care organele fiscale competente pot lua cunoștință de veniturile realizate prin simpla verificare a actelor contabile ale contribuabilului.

Așadar, fiind stabilit faptul că fapta există și poate fi încadrată în infracțiunea de evaziune fiscală, Curtea a apreciat că în mod eronat prima instanță a considerat că nu este realizat gradul de pericol social concret al unei infracțiuni.

Inculpatul într-un interval de aproape 2 ani a realizat venituri în sumă de 196.413 lei pentru care datora un impozit pe venit de 28.719 lei cu dobânzile și penalitățile de întârziere aferente, astfel încât nu se poate considera că prin această faptă s-a adus o atingere minimă valorii ocrotită de lege prin incriminarea evaziunii fiscale.

Împrejurarea că inculpatul a recunoscut nuanțat săvârșirea infracțiunii și că nu are antecedente penale constituie însă circumstanțe atenuante prev. de art. 74 lit. a) și c) C. pen. care au fost reținute cu ocazia individualizării pedepsei.

În consecință, ținând seama de toate criteriile generale și speciale prev de art 72 C. pen. și de circumstanțele atenuante menționate, precum vârsta inculpatului, lipsa antecedentelor penale, recunoașterea parțială a faptei și prezentarea în fața autorității Curtea l-a condamnat pe inculpat la 6 luni închisoare pentru infracțiunea de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005.

Apreciind că scopul pedepsei poate fi atins și fără executarea acesteia, în baza art. 81, art. 82 C. pen. a dispus suspendarea condiționată a executării acesteia pe un termen de încercare compus din durata pedepsei la care s-a adăugat intervalul de 2 ani.

Prin Decizia penală nr. 210/A din 25 octombrie 2013 Curtea de Apel Cluj-Napoca, secția penală și de minori, a admis apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureș împotriva sentinței penale nr. 443 din 25 iunie 2013 a Tribunalului Maramureș, pe care a desființat-o cu privire la latura penală.

În baza art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, modificată, cu aplicarea art. 71 lit. a), c) C. pen. a condamnat pe inculpatul C.G., la pedeapsa de 6 luni închisoare.

În baza art. 81, 82 C. pen. a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe termenul de încercare de 2 ani și 6 luni.

A pus în vedere inculpatului dispozițiile art. 83 C. pen.

A făcut aplicarea art. 71 raportat la art. 64 lit. a) teza a II-a C. pen. și art. 71 alin. (5) C. pen.

S-au menținut celelalte dispoziții ale hotărârii atacate sub aspectul laturii civile și sechestrul asigurător.

Au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de inculpatul C.G. și partea civilă Statul Român prin A.N.A.F., D.G.F.P. Maramureș împotriva aceleiași hotărâri.

Împotriva Deciziei penale nr. 210/A din 25 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Cluj-Napoca, secția penală și de minori, nefondate, au declarat recurs inculpatul C.G. și partea civilă Statul Român prin A.N.A.F. - prin D.G.R.F.P. CSuj - Napoca.

Preparator, Înalta Curte constată că potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în competența aceleiași instanțe și se judecă potrivit dispozițiilor legii vechi privitoare la recurs, situație incidență în prezenta speță.

Cu titlu prelabil Înalta Curte reamintește faptul că potrivit dispozițiilor art. 385

10

C. proc. pen. anterior, recursul trebuie să fie motivat, iar motivele de recurs se formulează în scris prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat, care trebuie depus la instanța de recurs cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen de judecată.

De asemenea se constată faptul că recursul vizează o decizie ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, astfel încât sunt avute în vedere cazurile de casare limitativ prevăzute în art 385

9

C. proc. pen. anterior,modificate prin această lege.

Înalta Curte ca instanță de recurs urmează să respingă calea de atac declarată pentru următoarele considerente:

Inculpatul C.G. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate și, în rejudecare, în temeiul art. 385

9

pct. 13 C. proc. pen. anterior, raportat la art. 11 pct. 2 lit. a) și art. 10 lit. c), d) C. proc. pen., achitarea sa.

Cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 13 C. proc. pen., invocat de inculpat presupune ca fapta pentru care a fost condamnat acesta să nu fie prevăzută de legea penală.

Instanța de recurs reține că evaziunea fiscală reprezintă conform art. 9 lit. a) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale. Infracțiunea are ca element material al situației premise existența unei obligații legale de a preda taxe sau impozite pentru anumite activități prestate sau bunuri deținute.

Omisiunea plății unei taxe legal datorate nu constituie infracțiunea de evaziune fiscală dacă bunul sau sursa impozabilă nu au fost ascunse.

Inculpatul a fost acuzat că ar fi realizat activități comerciale în perioada 2010-2011, fără a fi autorizat pentru activități de cumpărare-vânzare a deșeurilor metalice, a obținut venituri din astfel de activități fără a depune la organul fiscal declarațiile de venit, astfel încât în baza a 41 de adeverințe de primire și de plată, emise de către firma specializată în achiziționarea de fier vechi SC R.C.M. SRL Baia Mare rezultă că inculpatul a predat deșeuri metalice pentru care a încasat suma de 196.413 lei, în anii fiscali 2010-2011, pentru care nu a depus declarația specială „200"., fapta care conform acuzării constituie evaziune fiscală.

În cauză, instanța de recurs constată că inculpatul nu a declarat veniturile și s-a sustras de la plata impozitului pe venit.

Date fiind considerentele ce preced, instanța de recurs apreciază că soluțiile pronunțate de instanțele anterioare referitoare la aspectele invocate sunt' temeinice și legale, sens în care urmează a respinge critica, ca neîntemeiată.

În ceea ce privește recursul părții civile se constată că nu a fost indicat nici un caz de casare.

Înalta Curte constată că nu poate analiza criticile formulate de partea civilă Statui Român prin A.N.A.F. - prin D.G.R.F.P. Cluj - Napoca, în termen, referitoare la cuantumul despăgubirilor la care trebuia obligat inculpatul, întrucât acestea nu se circumscriu cazului de casare prev. de art. 385

9

pct. 172 C. proc. pen., care presupune o verificare a legalității hotărârii recurate și nu a temeiniciei acesteia.

Înalta Curte nu a identificat încălcări prevăzute de dispozițiile art 385

9

pct. 1, 3-6, 13, 14 și 15 C. proc. pen., care pot fi luate in considerare din oficiu, referitoare la respectarea dispozițiilor privind competența după materie sau calitatea persoanei, compunerea și continuitatea completului de judecată, cazurile de incompatibilitate, publicitatea ședinței de' judecată,participarea procurorului, avocatului sau a inculpatului la judecată, aplicarea pedepsei în limite legale, precum și condamnarea inculpatului pentru o faptă neprevăzută de legea penală.

Pentru aceste considerente recursurile declarate de inculpatul C.G. și de partea civilă Statul Român prin A.N.A.F. - prin D.G.R.F.P. Cluj - Napoca împotriva Deciziei penale nr. 210/A din 25 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Cluj-Napoca, secția penală și de minori, vor fi respinse, ca nefondate și va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezenta onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpatul C.G. și de partea civilă Statul Român prin A.N.A.F. - prin D.G.R.F.P. Cluj -Napoca împotriva Deciziei penale nr. 210/A din.25 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Cluj-Napoca, secția penală și de minori.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei-, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiției.

Obligă.recurenta parte civilă la plata sumei de 100 lei cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 7 martie 2014.